MARTURII VOLUMUL III: Marturia 23 - JERTFA DE PE MUNTELE CARMEL

Ilie cere ca tot Israelul sã fie strâns la Carmel si, de asemenea, toti profetii lui Baal. Solemnitatea impunãtoare a înfãtisãrii profetului îi dã acestuia tinuta unuia care stã în prezenta Domnului Dumnezeului lui Israel. Starea de apostazie în care se aflã Israel cere un comportament ferm, o vorbire severã 1i o autoritatea poruncitoare. Dumnezeu pregãteste solia potrivitã pentru timpul si situatia potrivitã. Uneori, El Îsi pune Duhul asupra trimisilor Sãi pentru ca acestia sã sune alarma zi si noapte, asa cum a fãcut solul sãu Ioan: "Pregãtiti calea Domnului". Apoi, iarãsi, este nevoie de bãrbati activi, care nu se vor lãsa întorsi de la datoria lor, ci a cãror energie sã electrizeze si sã întrebe: "Cine este de partea Domnului?" - sã vinã cu noi. Dumnezeu va avea un mesaj potrivit care sã vinã în întâmpinarea poporului Sãu, pentru diferitele stãri în care s-ar putea afla. Solii rapizi sunt trimisi în toatã împãrãtia cu mesajul de la Ilie. Sunt trimisi reprezentanti ai oraselor, orãselelor, satelor si familiilor. Toti par grãbiti sã rãspundã chemãrii, ca si cum se asteptã împlinirea unei minuni nemaivãzute. Conform poruncii lui Ilie, Ahab strânge pe proorocii lui Baal la Carmel. Inima conducãtorului apostat al lui Israel este coplesitã de spaimã, iar el, tremurãtor, urmeazã dispozitia teribilului profet al lui Dumnezeu.

Poporul se strânge la muntele Carmel, un loc al frumusetii pe când ploaia si roua cãdea asupra lui, fãcându-l înfloritor, acum însã frumusetea lui se stinge sub blestemul lui Dumnezeu. Pe acest munte, pe care se aflau cele mai minunate flori si dumbrãvi, profetii lui Baal ridicaserã altare pentru închinarea lor pãgânã. Acest munte se vedea de departe; de la înãltimea sa puteai privi tãrile aflate în jurul sãu si era vizibil pentru o mare parte din împãrãtie. Întrucât Dumnezeu fusese dezonorat în mod invederat prin închinarea idolatrã înfãptuitã aici, Ilie a ales muntele acesta ca fiind locul cel mai deschis privirilor pentru etalarea puterii lui Dumnezeu si apãrarea onoarei Sale.

Profetii Izabelei, opt sute cincizeci la numãr, asemenea unui regiment pregãtit pentru luptã, mãrsãluiesc în formatie, însotiti de muzicã instrumentalã si cu mare pompã. Însã inimile lor tremurã când se gândesc cã, la cuvântul acestui profet al lui Iehova, tinutul Israelului a fost lipsit timp de trei ani de ploaie si rouã. Ei simt cã au înainte o crizã înfricosãtoare. Ei se încrezuserã în zeii lor, dar nu puteau sã steargã cuvintele lui Ilie si sã le dovedeascã neadevãrate. Dumnezeii lor era nepãsãtori fatã de strigãtele lor înnebunite, fatã de rugãciunile si jertfele lor.

Dis de dimineatã, Ilie stã pe muntele Carmel, înconjurat de Israel apostaziat si de profetii lui Baal. Singur în acea mare multime, el stã neînfricat. El, omul asupra cãruia întreaga împãrãtie si-a pus povara nenorocirii ei, este înaintea lor neînspãimântat si neînsotit de ostiri vizibile si etalare ostentativã. Stã neclintit, îmbrãcat în vesmintele sale aspre, cu acea înfãtisare solemnã înfricosãtoare, deplin constient de însãrcinarea lui sfântã, ca serv al lui Dumnezeu, pentru a împlini poruncile Sale. Ilie îsi opreste privirile asupra crestei celei mai înalte, unde se înãltase altarul lui Iehova pe când muntele era acoperit cu flori si copaci plini de sevã. Blestemul lui Dumnezeu stã acum asupra lui; toatã nenorocirea lui Israel se regãseste în privelistea altarului neglijat, dãrâmat al lui iehova - si se mai vãd si altarele lui Baal. Ahab stã în fruntea preotilor lui Baal si cu totii asteaptã înfricosati cuvintele lui Ilie. În plin soare arzãtor, înconjurat de mii de oameni - bãrbati de rãzboi, profeti ai lui Baal si monarhul Israelului - stã Ilie, bãrbatul lipsit de apãrare, aparent singur, si totusi nefiind singur. Cea mai puternicã ordie cereascã îl înconjoarã. Îngeri care exceleazã în putere au venit din cer pentru a-l ocroti pe proorocul cel credincios si neprihãnit. Cu o voce puternicã si impunãtoare, Ilie strigã: "Pânã când schiopãtati de amândouã picioarele *. Dacã Domnul este Dumnezeu, mergeti dupã El; iar dacã este Baal, mergeti dupã Baal! Poporul nu i-a rãspuns un cuvânt" (1 Împ. 18,21). Nici unul din acea adunare enormã nu a îndrãznit sã scoatã o vorbã pentru Dumnezeu si sã-si arate loialitatea fatã de Iehova.

* Literal, versetul se traduce astfel (dupã cum îl redã si autoarea, din Biblia King James: "Pânã când veti oscila, vã veti legãna între douã pãreri/opinii? (n. tr.).

Ce amãgire uimitoare si de orbire înfricosãtoare acoperise Israelul, asemenea unui nor întunecat. Aceastã orbire si apostazie nu cãzuse asuprã-le pe nepusã masã; se asezase peste ei treptat, pe mãsurã ce refuzaserã sã ia aminte la cuvântul de mustrare si avertizare pe care li-l trimisese Domnul din pricina mândriei si pãcatelor lor. Iar acum, în aceastã crizã înfricosãtoare, în prezenta preotilor idolatri, si a împãratului apostat, ei rãmaserã neutri. Dacã Domnul este scârbit de un pãcat mai mult decât de altele de care se fac vinovati cei din poporul Sãu, atunci acela este pãcatul de a nu face nimic într-un caz de urgentã. Indiferenta si neutralitatea într-o crizã religioasã este privitã de Dumnezeu ca fiind o crizã îngrozitoare si echivalentã cu gradul cel mai înalt de ostilitate fatã de Dumnezeu.

Tot Israelul este cufundat în tãcere. Din nou se face auzitã vocea lui Ilie, care li se adreseazã: "Eu, numai eu am rãmas prooroc al Domnului, pe când proorocii lui Baal sunt patru sute cincizeci. Sã ni se dea doi boi. Ei sã îsi aleagã un bou pe care sã-l taie în bucãti si sã-l punã pe lemne, fãrã sã punã apã. Si eu voi pregãti celãlalt bou si-l voi pune pe lemne, fãtã sã pun foc. Apoi voi sã chemati numele dumnezeului vostru, si eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va rãspunde prin foc, acela sã fie Dumnezeu. Si tot poporul a rãspuns si a zis: 'Cuvântul acesta este bun'. Si Ilie a zis proorocilor lui Baal: 'Alegeti-vã un bou dintre cei doi, pregãtiti-l voi întâi cãci sunteti mai multi, si chemati numele dumnezeului nostru; dar sã nu puneti foc'. Ei au luat boul pe care li l-au dat si l-au pregãtit. Si au chemat numele lui Baal, de dimineatã pânã la amiazã, zicând: 'Baale, rãspunde-ne!' dar nu s-a auzit nici glas, nici rãspuns. Si sãreau împrejurul * altarului pe care-l fãcuserã" (1 Împ. 18,22-26).

Propunerea lui Ilie este rezonabilã. Poporul nu îndrãzneste sã o evite si îsi gãseste curaj sã rãspundã: "Cuvântul acesta este bun". Profetii lui Baal nu îndrãznesc sã nu fie de acord sau sã ocoleascã aceastã chestiune. Dumnezeu a aranjat aceastã încercare, aducând panicã printre autorii idolatri si un triumf rãsunãtor pentru Numele Sãu. Preotii lui Baal nu cuteazã sã facã altceva decât sã accepte conditiile. Cu groazã si vinovãtie în inimile lor, iar pe dinafarã cutezãtori si sfidãtori, ei îsi ridicã altarul, pun lemnele si victima si îsi încep incantatiile, descântecele si zbieretele, caracteristice închinãrii pãgâne. Tipetele lor stridente îsi regãsesc ecoul în munti si pãduri: "Baale, rãspunde-ne". Preotii se adunã într-o ostire împrejurul altarelor lor si, sãrind si chircindu-se, tipând si tropãind, gesticulând nefiresc si smungându-si pãrul din cap, îsi manifestã aparenta lor sinceritate. Dimineata trece, este miezul zilei si totusi nu se face simtitã nici o miscare din partea dumnezeilor lor în semn de îndurare fatã de preotii lui Baal, amãgitii închinãtori la idoli. Nici o voce nu se aude ca rãspuns la strigãtele lor înnebunite. Preotii se tot gândesc cum ar putea ca, prin înselãciune, sã aprindã un foc pe altarele lor, si sã dea slava lui Baal. Însã ochiul neobosit al lui Ilie este atent la fiecare miscare. Cele opt sute de voci ajung rãgusite. Vesmintele lor sunt acoperite cu sânge si cu toate acestea agitatia lor freneticã nu conteneste. Rugãmintile lor sunt amestecate cu blesteme adresate zeului-soare al lor, pentru cã acesta nu trimite foc pentru altarele lor. Ilie stã deoparte asteptând, vechind cu ochi de vultur, pentru ca nici o înselãciune sã nu îsi gãseascã împlinirea, cãci el stie cã, dacã - prin vreun mijloc oarecare - ei ar puta sã aprindã focul de pe altarul lor, ar fi sfâsiat pe loc în bucãti. El doreste sã arate poporului nebunia lor de a se îndoi si de a ezita între douã pãreri, când au în sprijinul lor lucrãrile minunate ale puterii înãltãtoare a lui Dumnezeu si dovezile nemunãrate ale infinitei Sale îndurãri si bunãtãtii pline de iubire fatã de ei.

"La amiazã, Ilie si-a bãtut joc de ei si a zis: 'Strigati tare,fiind cã el este un dumnezeu; se gândeste la ceva sau are treabã; sau este în cãlãtorie; sau poate cã doarme si se va trezi'. Ei au strigat tare si, dupã obiceiul lor, si-au fãcut tãieturi cu sãbiile si cu sulitele pânã ce au curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat * pânã în clipa când se aducea jertfa de searã. Dar nu s-a auzit nici glas, nici rãspuns, nici semnnde luare aminte."

Cât de bucuros ar veni Satana, care a cãzut ca un fulger din cer, în ajutorul celor pe care i-a amãgit, ale cãror minti le-a stãpânit si care sunt pe deplin devotati în slujba lui. Bucuros ar trmite el fulgerul si ar aprinde jertfele lor; însã Iehova a hotãrât limitele lui Satana. Dânsul i-a restrâns puterea si toate tertipurile lui nu pot aduce o scânteie pe altarele lui Baal. Seara se apropie. Proorocii lui Baal sunt obositi, lesinati si ametiti. Unul sugereaz ceva, altul altceva, pânã când îsi înceteazã eforturile. Tipetele si blestemele lor nu mai rãsunã pe muntele Carmel. Cuprinsi de slãbiciune si disperare, se retrag din disputã. Poporul a fost martor la demonstratiile teribile ale preotilor celor irationali si deliranti. Ei priviserã cum sãreau pe altar ca si cum voiau sã prindã razele arzãtoare din soare pentru a sluji altarele lor. Ei obosiserã de reprezentatiile de demonism, de idolatrie pãgânã; iar în acest moment vor sinceri si nerãbdãtori sã audã ce va spune Ilie. A venit acum rândul lui Ilie. "Ilie a zis atunci întregului popor: 'Apropiati-vã de mine!' Tot poporul s-a apropiat de el. Si el a reparat altarul Domnului, care fusese sfãrâmat. Si Ilie a luat douãsprezece pietre, dupã numãrul semintiilor fiilor lui Iacov, la care venise cuvântul Domnului, spunând: 'Israel îti va fi numele', si a zidit cu pietrele acestea un altar în numele Domnului. A fãcut împrejurul altarului un sant în care încãpeau douã mãsuri de sãmântã. A asezat apoi lemnele, a tãiat boul în bucãti si l-a pus pe lemne. Apoi a zis: 'Umpleti patru vedre cu apã si vãrsati-le pe arderea de tot si pe lemne'. Apoi a zis: 'Mai faceti lucrul acesta a doua oarã'. Si l-au fãcut încã o datã. Apa curgea în jurul altarului si el a umplut cu apã si santul. În clipa când se aducea jertfa de searã, proorocul Ilie s-a apropiat si a zis: 'Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov! Fã sã se stie astãzi cã Tu esti Dumnezeu în Israel, cã eu sunt slujitorul Tãu, si cã toate aceste lucruri le-am fãcut la cuvântul Tãu. Rãspunde-mi, Doamne, rãspunde-mi, ca sã cunoascã poporul acesta cã Tu, Doamne, esti Dumnezeu si sã le întorci astfel inima înapoi'. Atunci a cãzut foc din la Domnul si a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele si pãmântul si a supt si apa care era în sant. Si tot poporul a vãzut lucrul acesta, au cãzut cu fata la pãmânt si au zis: 'Domnul, El este Dumnezeu! Domnul, El este Dumnezeu!'" În ceasul jertfei de searã, Ilie reparã altarul lui Dumnezeu pe care preotii lui Baal l-au nãruit prin îngãduinta venitã din apostazia lui Israel. El nu cheamã pe nimeni din popor pentru a-l ajuta în lucrarea sa obositoare. Altarele lui Baal sunt toate pregãtite; însã el se întoarce cãtre altarul sfãrâmat al lui Dumnezeu, care, pentru el, este mai sfânt si mai pretios decât altarele magnifice ale lui Baal, chiar si în starea de ruinã deplorabilã în care se gãseste acum. Ilie respectã legãmântul fãcut de Domnul cu poporul Sãu, desi acestia au apostaziat. Cu calm si solemnitate, el reparã altarul distrus, folosind douãsprezece pietre, dupã numãrul celor douãsprezece semintii ale lui Israel. Preotii dezamãgiti ai lui B aal, obositi de eforturile lor frenetice si desarte, stau în picioate sau întinsi, nemiscati pe pãmânt, asteptând sã vadã ce va face Ilie. Ei sunt plini de fricã si urã fatã de profet pentru faptul cã a propus un test care a dezvãluit slãbiciunea lor si ineficacitatea dumnezeilor lor. Cei din poporul lui Israel stau vrãjiti , palizi, tulburati si aproape lipsiti de suflare din cauza unei frici pline de respect, când Ilie face apel la Iehova, Creatorul cerurilor si pãmântului. Poporul a foat martor la frenezia fanaticã si irationalã a profetilor lui Baal. În contrast cu aceasta, ei au acum privilegiul sã observe comportamentul calm, care inspirã o teamã sfântã, al lui Ilie. El reaminteste poporului decãderea lor, care a trezit mânia lui Dumnezeu împotriva lor si apoi le cere sã-ti smereascã inimile si sã se întoarcã la Dumnezeul pãrintilor lor, pentru ca blestemul Sãu sã poatã fi îndepãrtat de la ei. Ahab si preotii lui idolatri, se uitã cu uimire, amestecatã cu neliniste.

Dupã ce victima este asezatã pe altar, el porunceste poporului sã toarne din belsug apã asupra jertfei si altarului si sã umple si santul care înconjoarã altarul. Apoi se pleacã într-o atitudine de profund respect înaintea lui Dumnezeu cel nevãzut, îsi ridicã mâinile cãtre cer si înaltã cu calm o rugãciune simplã, care nu este însotitã de gesturi violente sau de contorsiuni ale capului. Nici un strigãt nu rãsunã de pe înãltimile Carmelului. O tãcere solemnã, care este îngrozitoare pentru preotii lui Baal, se asterne asupra tuturor. În rugãciunile lui, Ilie nu se foloseste de expresii extravagante. El se roagã lui Iehova ca si cum Dânsul este aproape, martor la întreaga scenã si auzind rugãciunea lui sincerã, fierbinte si cu toate acestea simplã. Preotii lui Baal au tipat, au spumegat, au sãrit si s-au rugat foarte mult timp - de dimineata pânã aproape seara. Rugãciunea lui Ilie este foarte scurtã, serioasã, respectuoasã si sincerã. De îndatã ce este rostitã acea rugãciune, limbi de foc coboarã din cer într-un mod aparte, asemenea unui fulger strãlucitor, aprinzând lemnul pentru jertfã si mistuind victima, fãcând sã disparã apa din sant si arzând chiar si pietrele altarului. Strãlucirea acestei strãfulgerãri lumineazã muntele, si este dureroasã pentru ochii multimii. Oamenii din împãrãtia lui Israel care nu se aflã în adunarea de le munte, îi privesc cu interes pe cei strânsi acolo. Când focul coboarã, ei sunt martori la acest lucru si sunt uimiti la asa priveliste. Pare stâlpul de foc de la Marea Rosie, stâlp care i-a despãrtit noapte pe copiii lui Israel de ostirea egipteanã. Poporul de pe munte se prosterneazã cu groazã si respect profund înaintea lui Dumnezeu cel nevãzut. Ei nu pot privi focul mistuitor si strãlucitor trimis din cer. Se tem cã, în apostazia s pãcatele lor, vor fi mistuiti si strigã toti într-un glas, care rãsunã peste munti si ajunge, în ecou, peste câmpiile de mai jos cu o teribilã claritate: "Domnul, El este Dumnezeu! Domnul, El este Dumnezeu!" Israelul este în sfârsit trezit si neamãgit. Ei îsi vãd pãcatul si cât de mult L-au dezonorat pe Dumnezeu. Mânia lor se aprinde împotriva profetilor lui Baal. Îngroziti, Ahab si preotii lui Baal sunt martorii minunatei desfãsurãri a puterii lui Iehova. Se aude din nou vocea lui Ilie, poruncind poporului un lucru înspãimântãtor: "Puneti mâna pe proorocii lui Baal, (...) nici unul sã nu scape". Poporul este gata sã se supunã cuvântului sãu. Ei îi prind pe profetii falsi care i-au amãgit si îi aduc la pârâul Chisonului, iar acolo, cu propria lui mânã, Ilie îi înjunghie pe acesti preoti idolatri. Odatã împlinite judecãtile lui Dumnezeu asupra preotilor falsi, odatã ce poporul si-a mãrturisit pãcatele si L-au recunoscut pe Dumnezeul pãrintilor lor, urmeazã acum ca blestemul pustiitor al lui Dumnezeu sã fie retras, iar El sã-Si reînoiascã binecuvântãrile pentru poporul Sãu si sã reîmprospãteze pãmântul cu rouã si ploaie.

Ilie i se adreseazã lui Ahab: Suie-te de mãnâncã si bea; cãci se aude vuiet de ploaie." În timp ce Ahab s-a dus sã se ospãteze, Ilie a urcat de la locul jertfei celei înfricosãtoare pe vârful muntelui Carmel pentru a se ruga. Lucrarea sa de a-i înjunghia pe preotii pãgâni nu-l descalificase pentru înãltarea solemnã a rugãciunii. El împlinise voia lui Dumnezeu. Dupã ce fãcuse, ca unealtã a lui Dumnezeu tot ceea ce fusese în stare pentru a îndepãrta cauza apostaziei lui Israel, înjunghiind pe preotii idolatri, nu mai putea face nimic. Atunci el mijloceste pentru Israelul pãcãtos, apostaziat. În pozitia cea mai dureroasã, cu fata plecatã între genunchi, Îl implorã cu cea mai mare stãruintã pe Dumnezeu ca sã trimitã ploaie. De sase ori la rând îsi trimite slujitorul pentru a vedea dacã existã vreun semn cã Dumnezeu a auzit rugãciunea sa. El nu devine nerãbdãtor si credinta nu îl pãrãseste pentru cã Domnul nu-i dã imediat dovada cã rugãciunea i-a fost ascultatã. Continuã în rugãciune serioasã, trimitându-si slujitorul de sapte ori ca sã vadã dacã Dumnezeu a binevoit sã-i dea un semn. Slujitorul se întoarce a sasea oarã dupã ce a scrutat marea, aducând înstiintatrea descurajantã cã nu existã nici urmã de nor care sã se formeze pe cerul arãmiu. A saptea oarã, el îi spune lui Ilie cã se poate vedea un norisor, cam cât o palmã de om. Acest lucru este de-ajuns pentru a nutri credinta lui Ilie. El nu asteaptã ca cerul sã se întunece ca sã fie sigur. În acest norisor care se înfiripã, credinta sa aude sunetul ploii abundente. Faptele lui sunt dupã credinta sa. El trimite o solie lui Ahab, prin slujitorul sãu: "Înhamã si coboarã-te ca sã nu te opreascã ploaia."