| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Marturia 15
SCHITĂ DE EXPERIENTĂ
De la 7 februarie 1868 la 20 mai 1868
După ce am ajuns acasă, nu am mai simtit influenta inspiratoare a călătoriei si a lucrării, dar am simtit oboseala muncii din călătoria noastră din răsărit. Multi m-au îndemnat, prin scrisori, să scriu ceea ce le-am relatat lor despre ceea ce mi-a arătat Domnul cu privire la ei. Si au fost multi cărora nu le-am vorbit, desi cazurile lor erau tot asa de importante si urgente. Dar, în starea mea de oboseală, sarcina de a scrie atât de mult părea să fie mai mult decât puteam eu să îndur. M-a cuprins un simtământ de descurajare si am căzut într-o stare de slăbiciune, rămânând asa câteva zile, adesea lesinând. În această stare trupească, am pus la îndoială sarcina mea de a scrie atât de mult, la atâtea persoane, unele dintre ele foarte nevrednice. Mi s-a părut că pe undeva era o greseală în această problemă. În seara zilei de 5 februarie, fratele Andrews le-a vorbit persoanelor din casa noastră de rugăciune. Dar cea mai mare parte din acea seară, eram într-o stare de lesin, fără respiratie, sprijinită de sotul meu. Când fratele Andrews s-a întors de la adunare, fratii au avut un timp de rugăciune pentru mine, si m-am bucurat de-o oarecare usurare. În acea noapte, am dormit bine, si dimineata, desi slăbită, m-am simtit minunat de usurată si încurajată. Visasem că o persoană mi-a adus o pânză de material alb si mi-a spus să o croiesc ca îmbrăcăminte pentru persoane de toate mărimile si de toate caracterele si pentru toate împrejurările de viată. Mi s-a spus să le croiesc si să le atârn pe toate, să fie gata pentru când vor fi cerute. Am avut impresia că multi dintre cei pentru care mi s-a cerut să croiesc îmbrăcăminte erau nevrednici. Am întrebat dacă aceasta era ultima piesă de material pe care trebuia s-o croiesc, si mi s-a spus că nu era; că, de îndată ce-l terminam pe acela mai erau si altele de care trebuia să mă ocup. Mă simteam descurajată de cantitatea de lucru din fata mea, si am spus că am fost angajată să croiesc haine pentru altii, timp de peste douăzeci de ani, si lucrările mele n-au fost pretuite si nici n-am văzut că lucrarea mea făcuse mult bine. Persoanei care mi-a adus materialul, i-am vorbit mai ales despre o femeie pentru care mi-a spus să croiesc o haină. Am arătat că ea nu avea să pretuiască îmbrăcămintea si că avea să fie o pierdere de timp si de material spre a i-o dărui. Ea era foarte săracă, inferioară ca inteligentă si dezordonată în obiceiurile ei, asa că în curând o va murdări. Persoana a răspuns: "Croieste hainele. Aceasta-i sarcina ta. Pierderea nu este a ta, ci a mea. Dumnezeu nu vede cum vede omul. El plănuieste lucrarea care urmează să fie făcută de El, si tu nu poti sti care va prospera: aceasta sau aceea. Se va constata că multe astfel de suflete sărace vor intra în Împărătie, în timp ce altii, care sunt favorizati cu toate binecuvântările vietii, care dispun de intelect bun si de mediu plăcut, care le acordă toate avantajele de dezvoltare, vor fi lăsati pe dinafară. Se va vedea că aceste suflete sărace au trăit în totul după slaba lumină pe care au avut-o si au progresat prin mijloacele limitate, de care au dispus, si au trăit mult mai acceptabil decât unii dintre cei care s-au bucurat de toată lumina si de bogate mijloace de progres." Apoi, am prezentat mâinile mele, cu pielea îngrosată datorită îndelungatei folosiri a foarfecei, si am spus că nu puteam decât să mă îngrozesc la gândul că mă voi îndeletnici cu acest fel de muncă. Persoana a repetat din nou: "Croieste haine. Eliberarea ta încă n-a sosit." Cu simtăminte de mare oboseală, m-am ridicat să mă apuc de lucru. Înaintea mea se aflau niste foarfece noi, lustruite, pe care am început să le folosesc. De îndată, simtămintele mele de oboseală si descurajare m-au părăsit; foarfecele păreau să taie cu putin efort din partea mea, si am croit îmbrăcăminte după îmbrăcăminte, cu usurintă relativă. Cu încurajarea pe care mi-a dat-o acest vis, m-am hotărât imediat să-l însotesc pe sotul meu si pe fratele Andrews în comitatele Gratiot, Saginaw si Tuscola, si să mă încred în Domnul, ca să-mi dea puterea de a lucra. Astfel, la 7 februarie, am părăsit căminul si am călătorit cincizeci si cinci de mile (88,5 km, n.n.) până la întâlnirea noastră de la Alma. Aici am lucrat, ca de obicei, cu un reconfortant grad de libertate si tărie. Prietenii din comitatul Gratiot păreau interesati să asculte, dar multi dintre ei sunt mult în urmă cu reforma sanitară si lucrarea de pregătire în general. La acesti oameni, se pare că există o lipsă de ordine si eficientă, necesare pentru prosperitatea în lucrare si în spiritul soliei. Totusi, trei săptămâni mai târziu, fratele Andrews i-a vizitat si s-a bucurat un timp împreună cu ei. Nu voi trece cu vederea un motiv de încurajare pentru mine, că o foarte usturătoare mărturie, pe care o scrisesem unei familii, a fost primită cu folos pentru persoanele cărora le-a fost adresată. Mai avem încă un interes profund fată de acea familie si dorim mult ca ea să se poată bucura de prosperitate în Domnul, si, cu toate că simtim o oarecare descurajare cât priveste interesul în comitatul Gratiot, vom fi nerăbdători să-i ajutăm pe frati când vor simti nevoia să fie ajutati. La adunarea de la Alma, au fost de fată frati din St. Charles si Tittabawassee, din comitatul Saginaw, care ne-au îndemnat să-i vizităm. Noi nu plănuiserăm să intrăm, de data aceasta, în acest comitat, ci să vizităm districtul Tuscola, dacă era deschisă calea. Neavând nici o stire de la Tuscola, am hotărât să vizităm Tittabawassee, si între timp să scriem celor din districtul Tuscola si să-i întrebăm dacă eram doriti acolo. La Tittabawassee, am fost plăcut surprinsi să aflăm o mare casă de rugăciune, de curând clădită de membrii nostri, plină cu păzitori ai Sabatului. Fratii păreau să fie gata pentru mărturia noastră, si ne-am bucurat de libertate. În acest loc, fusese făcută o lucrare bună si mare, prin strădania credincioasă a fratelui A. A urmat multă opozitie amară si persecutie, dar aceasta părea că dispare la cei care veneau să asculte, si lucrarea noastră părea să facă o bună impresie asupra tuturor. În această parte, am participat la unsprezece adunări într-o săptămână, am vorbit de mai multe ori, timp de o oră până la două ore, si am luat parte la alte adunări. La o adunare, s-a făcut efortul spre a-i convinge pe unii care păzeau Sabatul să avanseze si să-si ia crucea. Îndatorirea celor mai multi dintre acestia era botezul. În ultima mea viziune, am văzut locuri în care avea să fie predicat adevărul si să fie scoase la lumină biserici pe care trebuia să le vizităm. Acesta era unul dintre acele locuri. Eu simteam un interes deosebit pentru acesti oameni. În fata mea, au apărut cazurile unora din comunitate si asupra mea a venit un duh de lucrare pentru ei, pe care nu l-am putut respinge. Am lucrat pentru ei timp de trei ceasuri, cea mai mare parte din timp apelând la ei cu simtăminte de cea mai adâncă grijă si afectiune. Cu acea ocazie, toti si-au luat crucea, au venit în fată pentru rugăciuni si au vorbit aproape toti. A doua zi, au fost botezati cincisprezece. Nimeni nu-i poate vizita pe acesti oameni, fără să fie impresionat de valoarea lucrării credincioase a fratelui A. pentru această cauză. Lucrarea lui trebuie să pătrundă în locuri în care adevărul n-a fost vestit, si sper că ai nostri vor înceta eforturile de a-l sustrage de la această lucrare specifică. În spiritul umilintei, el poate merge înainte, sprijinindu-se pe bratul Domnului, ca să salveze multe suflete din puterile întunericului. Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să-l însotească mereu. Când seria de adunări din acest loc era aproape de încheiere, a venit fratele Spooner din Tuscola, si ne-a invitat să vizităm acel district. Prin el am trimis programul, luni, când s-a întors, si noi am mers joi, după botez. Adunările noastre în Sabat, le-am tinut la Vassar, iar în ziua întâi, în clădirea scolii uniunii. Acesta era un loc gratuit, în care se putea vorbi, si am văzut roade bune ale lucrării noastre. În după-amiaza zilei întâi, cam treizeci de apostaziati si copii, care nu făcuseră nici o mărturisire, au venit în fată. Aceasta a fost o adunare foarte interesantă si folositoare. Unii s-au retras din cauză, si pentru ei am simtit că trebuie să lucrăm în mod special. Dar timpul a fost scurt si mi s-a părut că aveam să lăsăm neterminată lucrarea. Întâlnirile noastre pentru St. Charles si Alma se apropiaseră si, pentru a le face fată, trebuia să încheiem luni lucrarea noastră din Vassar. În acea noapte, ceea ce văzusem în viziune, cu privire la anumite persoane din districtul Tuscola, mi-a revenit într-un vis si am fost si mai impresionată că lucrarea mea pentru acei oameni nu era făcută. Cu toate acestea, nu am văzut nici o altă cale decât aceea de a merge la întâlnirile noastre. În ziua de marti, am călătorit treizeci si două de mile (51,5 km.) până la St. Charles si ne-am oprit peste noapte la fratele Griggs. Aici, am scris cincisprezece pagini de mărturii si am participat la adunarea de seară. Miercuri dimineata, ne-am hotărât să ne întoarcem la Tuscola, dacă fratele Andrews va încheia întâlnirea de la Alma. Cu aceasta, el a fost de acord. În acea dimineată, am mai scris încă cincisprezece pagini, am luat parte la adunare, unde am vorbit o oră, si am călătorit treizeci si trei de mile împreună cu fratele si sora Griggs, până la fratele Spoones din Tuscola. Joi dimineata, am mers la Watrousville, la o distantă de saisprezece mile. Am scris saisprezece pagini si am luat parte la adunarea de seară, în cadrul căreia am dat o mărturie foarte pătrunzătoare unuia dintre cei prezenti. În dimineata următoare, am scris douăsprezece pagini înainte de micul dejun si ne-am întors la Tuscola, unde am mai scris opt pagini. În Sabat, înainte de masă, a vorbit sotul meu si apoi am vorbit eu timp de două ore. Adunarea a fost pentru câteva momente închisă, am mâncat putin, si din nou am vorbit timp de o oră într-o adunare socială, prezentând mărturii directe pentru unii dintre cei prezenti. Mărturiile acestea au fost primite, în general, cu simtăminte de smerenie si recunostintă. Totusi, nu pot spune că toate au fost primite astfel. În dimineata următoare, când ne pregăteam să plecăm spre casa de rugăciune, spre a ne angaja în grelele lucrări ale zilei, o soră, pentru care am avut o mărturie că îi lipseau discretia si prudenta si nu avea stăpânire deplină asupra cuvintelor si actiunilor ei, a intrat împreună cu sotul ei si a dat pe fată simtăminte de mare neliniste si agitatie. A început să vorbească si să plângă. A murmurat putin, a mărturisit putin si s-a îndreptătit din plin. Ea avea o părere gresită despre multe lucruri pe care i le-am spus. Mândria ei a fost atinsă când i-am dat pe fată greselile în mod public. Aceasta era în mod vădit dificultatea principală. Dar de ce să se simtă în felul acesta? Fratii si surorile stiau că aceste lucruri erau adevărate, iar eu nu-i informasem despre nimic nou. Si nu mă îndoiesc că cele spuse erau ceva nou pentru sora respectivă. Ea nu se cunostea pe sine, si nu putea s -si judece corect propriile cuvinte si fapte. Aceasta este, într-o oarecare măsură, valabil aproape pentru toti, de aici nevoia de reprosuri corecte în biserică si cultivarea de către toti membrii ei a iubirii pentru mărturie sincer . Sotul ei părea nemultumit, deoarece am adus greselile sotiei în fata comunitătii, si a spus că, dacă eu as fi urmat instructiunile Domnului nostru din Matei 18,15-17, el nu s-ar fi simtit vătămat: "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te si mustră-l între tine si el singur. Dacă te ascultă, l-ai câstigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi insi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; si, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân si ca un vames." Sotul meu i-a spus atunci că trebuie să înteleagă că aceste cuvinte ale Domnului se refereau la cazuri de greseli personale, si nu puteau fi aplicate în cazul acestei surori. Ea nu gresise fată de sora White. Dar ceea ce a fost mustrat în public au fost greseli publice, care amenintau cauza si prosperitatea bisericii. Iată, a spus sotul meu, un text aplicabil cazului: 1 Tim. 5,20: "Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca si ceilalti să aibă frică." Fratele si-a recunoscut eroarea, ca un crestin, si părea împăcat cu această situatie. Era evident că, de când cu adunarea din Sabat după-amiază, ei au primit multe observatii cu privire la unele probleme mult exagerate si rele. De aceea s-a propus să fie citită mărturia scrisă. Când aceasta s-a făcut, sora care era mustrată a întrebat: "Aceasta este ceea ce ati spus dvs. ieri?" Eu am răspuns că da. Ea părea mirată si cu totul împăcată cu mărturia scrisă. I-am predat-o, fără să păstrez vreun exemplar. Aici am gresit. Dar am avut o consideratie atât de afectuoasă fată de ea si sotul ei, si astfel de dorinte si sperante arzătoare pentru prosperitatea lor, încât, în acest caz, am încălcat un obicei stabilit. Deja timpul pentru întâlnire aproape că trecuse. Ne-am grăbit vreo doi kilometri si jumătate spre adunarea care astepta. Cititorul poate să judece dacă scena acelei dimineti era bine pregătită spre a ne ajuta să ne adunăm cugetul si forta, necesare pentru a sta înaintea poporului. Dar cine se gândeste la aceasta? Unii pot, si dau pe fată putină milă, în timp ce cei impulsivi si nepăsători vor veni cu poverile si încercările lor, în general, chiar înainte de a vorbi sau când suntem cu totul extenuati din cauza vorbirii. Totusi, sotul meu si-a adunat toate puterile si, la cerere, a vorbit degajat despre Lege si Evanghelie. Eu primisem o invitatie să vorbesc după-amiază în noua casă de rugăciune, de curând construită si consacrată de metodisti. Această clădire spatioasă era aglomerată si multi au fost nevoiti să stea în picioare. Am vorbit degajată cam o oră si jumătate despre prima si a doua mare poruncă repetată de Domnul nostru, si am fost surprinsă să aflu că erau aceleasi despre care vorbise si pastorul metodist înainte de masă. Ei si poporul lui au fost prezenti spre a asculta ce aveam eu de spus. Seara, am avut o importantă întrevedere, la fratele Spooner, cu fratii Miller, Hatch si Haskell, si cu surorile Sturges, Bliss, Harrison si Malin. Acum am simtit că, deocamdată, lucrarea noastră a fost făcută în districtul Tuscola. Noi am devenit foarte preocupati de acesti oameni scumpi, totusi ne temeam că Satana va profita de sora la care m-am referit si le va produce tulburare. Aveam o dorintă serioasă ca ea să poată vedea problema în adevărata ei lumină. Calea pe care apucase îi distrusese influenta în biserică si în afara ei. Dar acum, dacă avea să primească mustrarea necesară, si, cu umilintă, să caute să se schimbe, biserica avea s-o cuprindă din nou în inima ei, iar membrii aveau să se gândească mai mult la crestinismul ei. Si ceea ce este si mai bine, este faptul că ea se putea bucura de zâmbetul aprobator al scumpului ei Răscumpărător. Va primi ea întru-totul mărturia? Aceasta era întrebarea mea îngrijorată. Mă temeam că n-o va primi si că inimile fratilor din acel district vor fi întristate din cauza ei. După ce ne-am întors acasă, am trimis la această soră după un exemplar al mărturiei, si, la 15 aprilie, am primit următoarele, datate Denmark, 11 aprilie 1868: "Soră White, al 23-lea ultimatum al dvs. vă este la îndemână. Regret, nu mă pot conforma cererii dumneavoastră." Eu mai nutresc încă cele mai afectuoase simtăminte de stimă pentru această familie, si voi fi fericită s-o ajut când pot. Este adevărat că un astfel de tratament din partea celor pentru care îmi dau viata aruncă o umbră de tristete asupra mea; dar calea mea a fost atât de clar marcată pentru mine, încât nu pot lăsa ca astfel de lucruri să mă sustragă de la calea datoriei. Când m-am întors de la oficiul postal, cu nota de mai sus, simtind mai degrabă deprimare în spirit, am luat Biblia si am deschis-o cu rugăciune, ca să pot găsi mângâiere si sprijin în ea, si privirea mea s-a oprit direct asupra următoarelor cuvinte ale profetului: "Dar tu, încinge-ti coapsele, scoală-te, si spune-le tot ce-ti voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier si un zid de aramă, împotriva întregii tări, împotriva împăratilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preotilor lui si împotriva poporului tării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul" (Ieremia 1,17-19). Din această călătorie ne-am întors acasă tocmai înainte de căderea unei ploi mari, care a îndepărtat zăpada. Această furtună a împiedicat adunarea din Sabatul următor, si eu am început de îndată să pregătesc material pentru Mărturia numărul 14. De asemenea, am avut privilegiul să-l îngrijim pe iubitul nostru frate King, pe care l-am adus în căminul nostru cu o teribilă rană la cap si fată. L-am luat în casa noastră, ca să moară, pentru că nu puteam socoti să fie posibil ca cineva cu teasta atât de teribil de zdrobită să se mai facă bine. Dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, după o foarte potrivită folosire a apei, o dietă foarte simplă si aerisirea zi si noapte a camerei, până a trecut pericolul temperaturii, peste trei săptămâni acesta a fost în stare să se întoarcă acasă la el si să participe la lucrările agricole. El n-a luat nici un medicament de la început până la sfârsit. Desi a slăbit considerabil, datorită pierderii de sânge din rănile lui si datorită dietei simple, totusi, când a putut mânca mai consistent, s-a refăcut repede. Cam pe vremea aceasta, am început să lucrăm pentru fratii si prietenii nostri din apropiere de Greenville. După cum este cazul în multe locuri, fratii nostri au nevoie de ajutor. Acolo, erau unii care păzeau Sabatul, totusi, ei nu apartineau bisericii si, de asemenea, erau unii care au renuntat la Sabat, care aveau nevoie de ajutor. Noi eram dispusi să ajutăm aceste suflete sărmane, dar conduita din trecut si pozitia actuală a membrilor conducători ai bisericii, în legătură cu aceste persoane, a făcut imposibil pentru noi să ne apropiem de ei. În lucrarea cu cei gresiti, unii dintre fratii nostri au fost prea severi, prea tăiosi în observatii. Si când unii erau hotărâti să lepede sfatul lor si să se despartă de ei, acestia aveau să spună: "Ei, bine, dacă doresc să plece, lasă-i să plece." Atâta timp cât o astfel de lipsă de compasiune, îndelungă răbdare si afectiune, ca ale lui Isus, erau manifestate de cei ce mărturiseau a fi urmasii Lui, aceste suflete sărmane, gresite si fără experientă, lovite de Satana, era sigur că aveau să naufragieze în credintă. Oricât de mari ar fi nedreptătile si păcatele celor gresiti, fratii nostri trebuie să învete să manifeste nu numai blândetea Marelui Păstor, ci si nemuritoarea Lui purtare de grijă si iubire pentru sărmanele oi rătăcite. Pastorii nostri muncesc din greu si tin prelegeri săptămână de săptămână si se bucură când câteva suflete îmbrătisează adevărul; si totusi, frati cu o gândire pripită si dură pot, în cinci minute, să-si nimicească lucrarea, prin îngăduinta simtămintelor care inspiră cuvinte de felul acesta: "Ei bine, dacă vor să ne părăsească, lasă-i să plece." Am descoperit că nu puteam face nimic pentru oile risipite de lângă noi, până ce n-am îndreptat mai întâi relele din multi membri ai bisericii. Ei au lăsat aceste suflete să rătăcească. Nu simteau nici o povară pentru ele. De fapt, se părea că s-au închis în ei însisi si mureau de o moarte spirituală, din lipsă de exercitiu spiritual. Ei mai iubeau totusi cauza generală si erau gata să ajute la sprijinirea ei. Aveau să se îngrijească bine de slujitorii lui Dumnezeu. Dar exista o hotărâtă lipsă de îngrijire fată de văduve, orfani si cei slabi din turmă. În afara unui oarecare interes pentru cauză, în general, exista numai un mic interes, aparent pentru altcineva decât pentru familiile lor. Cu o religie atât de mărginită, ei mureau de o moarte spirituală. Erau unii care păzeau Sabatul, luau parte la adunare si plăteau pentru binefacerea sistematică, si, cu toate acestea, erau afară din biserică. Si este adevărat că nu erau potriviti să apartină nici unei biserici. Dar, în timp ce membrii din conducerea bisericii se aflau pe pozitie, asa cum au făcut unii dintre ei, dându-le putină sau nici o încurajare, era aproape imposibil pentru ei să se ridice în puterea lui Dumnezeu si să facă mai bine. Când am început să lucrăm cu biserica si să-i învătăm că trebuia să aibă un duh de a lucra cu cei gresiti, multe dintre cele ce văzusem în legătură cu cauza în acel loc mi-au apărut în fată si am scris mărturii aspre nu numai pentru cei care au gresit mult si se aflau în afara bisericii, ci si pentru acei membri din biserică ce au gresit mult, prin faptul că n-au mers să caute oile pierdute. Si niciodată n-am fost mai dezamăgită de felul în care au fost primite aceste mărturii. Când cei care gresiseră mult au fost mustrati prin cele mai aspre mărturii citite în public, ei le-au primit si au mărturisit plângând. Dar unii dintre cei din biserică, care sustineau a fi prieteni credinciosi ai cauzei si mărturiilor, puteau cu greu să creadă că era posibil ca ei să fi fost atât de gresiti, precum îi declarau mărturiile că sunt. Când li s-a spus că nu le păsa decât de ei, că sunt închisi în ei însisi si în familii; că au gresit, neîngrijindu-se de altii, că erau exclusivisti si că au lăsat ca sufletele pretioase să piară; că se aflau în pericol de a fi autoritari si cu îndreptătire de sine, au ajuns într-o stare de mare agitatie si tulburare.
Dar această experientă a fost exact ceea ce aveau nevoie spre a-i învăta răbdarea fată de altii, în situatii de încercare asemănătoare. Sunt multi care se cred siguri că nu vor avea nici o încercare cu privire la Mărturii, si continuă să creadă astfel până sunt pusi la probă. Ei consideră ca fiind ceva ciudat faptul că cineva se poate îndoi. Sunt severi fată de cei care manifestă îndoieli, taie si critică aspru spre a-si arăta zelul fată de Mărturii, manifestând mai mult îndreptătire de sine decât umilintă. Dar când Domnul îi mustră pentru greselile lor, ei descoperă că sunt tot atât de slabi ca ceilalti. Atunci cu greu pot să îndure încercarea. Lucrurile acestea ar trebui să-i învete umilinta si modestia, afectiunea si iubire nestinsă pentru cei gresiti. Mie mi se pare că Domnul face o chemare specială, ca cei gresiti, cei slabi si temători, si chiar si cei care au căzut de la adevăr, să vină la staul. Dar în bisericile noastre sunt numai câtiva care socotesc că asa trebuie. Si sunt si mai putini cei care se află acolo unde pot să ajute astfel. Sunt mai multi însă care stau direct în calea acestor suflete sărmane. Foarte multi au un spirit exigent. Ei le cer să vină numai în cutare si cutare conditii, mai înainte ca să le fie întinsă o mână de ajutor. În felul acesta, ei îi tin la distantă, în conditii neprielnice. Ei n-au învătat că au o datorie specială de a merge să caute aceste oi pierdute. Ei nu trebuie să astepte ca ele să vină la ei. Citeste miscătoarea parabolă a oii pierdute din Luca 15,1-7: "Toti vamesii si păcătosii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Si fariseii si cărturarii cârteau si ziceau: 'Omul acesta primeste pe păcătosi, si mănâncă cu ei.' Dar El le-a spus pilda aceasta: 'Care dintre voi, dacă are o sută de oi, si pierde pe una dintre ele, nu lasă pe cele nouăzeci si nouă pe islaz, si se duce după cea pierdută, până când o găseste? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; si când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii si vecinii săi, si le zice: 'Bucurati-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.' Tot asa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieste, decât pentru nouăzeci si nouă de oameni neprihăniti, care n-au nevoie de pocăintă." Fariseii au murmurat, pentru că Isus i-a primit pe vamesi si pe păcătosii de rând, si a mâncat împreună cu ei. În îndreptătirea lor de sine, ei îi dispretuiau pe acesti păcătosi sărmani, care ascultau bucurosi la cuvintele lui Isus. Pentru a mustra acest duh al cărturarilor si fariseilor, si spre a da o lectie impresionantă pentru toti, Domnul a dat această parabolă a oii pierdute. Observă, în deosebi, următoarele puncte: Cele nouăzeci si nouă de oi sunt lăsate si are loc o căutare zeloasă a celei pierdute. Întregul efort este făcut pentru această oaie nefericită. Tot asa trebuie să fie îndreptat si efortul bisericii în favoarea acelor membri care rătăcesc din staulul lui Hristos. Si dacă ei s-au rătăcit departe, nu asteptati să se întoarcă înainte să încercati să-i ajutati, ci duceti-vă în căutarea lor. Când oaia pierdută a fost găsită, ea a fost adusă acasă cu bucurie, urmată de o bucurie si mai mare. Aceasta ilustrează lucrarea plină de bucurie a muncii pentru cei rătăciti. Comunitatea care se angajează cu succes în această lucrare este o comunitate fericită. Acel bărbat sau acea femeie al cărei suflet este atras de împreuna simtire si iubire pentru cei gresiti, si care lucrează să-i aducă în staulul Marelui Păstor, este angajat într-o lucrare binecuvântată. Si, ah, ce mare încântare sufletească este aceea că, atunci când un păcătos este astfel recâstigat, în ceruri este mai mare bucurie decât pentru cele nouăzeci si nouă de persoane neprihănite! Sufletele egoiste, exclusiviste si exigente, care par a se teme să-i ajute pe cei gresiti, ca si când făcând astfel s-ar pângări, nu gustă din plăcerile acestei lucrări misionare; ei nu simt acea fericire care umple cerul de bucurie în legătură cu salvarea unuia care s-a rătăcit. Ei sunt închisi în vederi si simtăminte strâmte, si ajung tot atât de uscati si fără rod ca si muntele Gilbou, pe care nu există nici rouă, nici ploaie. Îndepărtati un bărbat puternic de la muncă si el ajunge slab. Acea biserică sau acele persoane care nu poartă poveri pentru altii, care se închid în ei însisi, în curând vor suferi de slăbiciune spirituală. Munca este cea care-l păstrează puternic pe bărbatul cel tare. Iar lucrarea spirituală, munca grea si purtarea de poveri, sunt ceea ce va da putere bisericii lui Hristos. În Sabat si duminică, 18 si 19 aprilie, ne-am bucurat de un timp plăcut împreună cu ai nostri din Greenville. Fratii A. si B. au fost împreună cu noi. Sotul meu a botezat opt persoane. În 25 si 26 aprilie, am fost împreună cu biserica din Wright. Întotdeauna membrii cei dragi sunt gata să ne primească cu bucurie. Aici, sotul meu a botezat opt persoane. La 2 mai, ne-am întâlnit cu o comunitate mare, în casa de rugăciune de la Monterey. Sotul meu a vorbit cu claritate si fortă despre parabola oii pierdute. Cuvântul a fost binecuvântat pentru popor. Unii care se rătăciseră se aflau în afara bisericii si nu exista spiritul de lucrare spre a-i ajuta. De fapt, pozitia rigidă, severă, insensibilă a unora din biserică, era calculată spre a împiedica întoarcerea lor, dacă ar fi fost dispusi să facă acest lucru. Subiectul a atins inimile tuturor si toti si-au manifestat dorinta să se îndrepte. În prima zi, am vorbit de trei ori unor bune comunităti din Allegan. Pe data de 9 mai, urma să aibă loc întâlnirea noastră cu biserica din Battle Creek, dar am socotit că lucrarea noastră din Monterey era doar la început si de aceea am hotărât să ne întoarcem la Monterey si să lucrăm cu biserica încă o săptămână. Lucrarea cea bună mergea înainte, întrecând asteptările noastre. Casa a fost plină si niciodată mai înainte n-am fost martori la o astfel de lucrare în Monterey, într-un timp atât de scurt. În prima zi, au venit în fată cincizeci de persoane pentru rugăciuni. Fratii au simtit profund împreună cu oile pierdute, si-au mărturisit răceala si nepăsarea, si au luat o pozitie bună. Fratii G.H. Lay si S. Rummery au depus bune mărturii, care au fost primite cu bucurie de fratii lor. Au fost botezati paisprezece, dintre care un bărbat de vârstă mijlocie, care se opusese adevărului. Lucrarea a continuat cu mărturisiri solemne, care au fost urmate de plânset mult. Astfel s-au încheiat lucrările istovitoare ale anului Conferintei, si încă tot simteam că lucrarea cea bun din Monterey nu era terminată. Am făcut aranjamente să ne întoarcem si să petrecem mai multe săptămâni în districtul Allegan. Conferinta, care tocmai trecuse, a fost un timp de cel mai profund interes. Sotul meu a avut foarte mult de lucru în timpul numeroaselor sesiuni si avea nevoie de odihnă. Lucrarea noastră de anul trecut este privită favorabil de poporul nostru si la Conferintă s-a fost manifestat simpatie, afectuoasă purtare de grijă si dragoste frătească pentru noi. Împreună cu ei, ne-am bucurat de mare libertate de actiune si am plecat, bucurându-ne, de asemenea, de încredere si iubire reciprocă.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
