| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Marturia 20
UN VIS IMPRESIONANT
În timp ce mă găseam în Battle Creek, în august 1868, am visat că eram cu o mare grupă de oameni. O parte din această adunare era gata pregătită pentru călătorie. Noi aveam o cărută cu încărcătură grea. În timp ce călătoream, drumul părea că urcă. Pe una din părtile acestui drum, era o prăpastie adâncă; de cealaltă parte, era un zid alb, înalt si neted, ca finisajul întărit pe peretii camerelor sclivisite. Pe măsură ce călătoream, drumul devenea mai îngust si mai râpos. În unele locuri, el părea atât de îngust, încât am tras concluzia că nu puteam călători mai departe cu cărutele încărcate. Am deshămat caii de la cărute, am luat o parte din bagaje, le-am pus pe cai si am călătorit mai departe călare. Pe când călătoream, cărarea continua să se îngusteze. Eram obligati să ne strângem aproape de zid, spre a ne apăra de cădere de pe drumul îngust în prăpastia stâncoasă. În timp ce făceam acest lucru, bagajul de pe cai se presa de perete si făcea ca noi să ne înclinăm spre prăpastie. Ne temeam să nu cădem si să fim făcuti bucăti de stânci. Atunci am desfăcut bagajul de pe cai si el a căzut în prăpastie. Am continuat să călătorim călare, temându-ne teribil, când am ajuns la cele mai înguste locuri din drum, să nu ne pierdem echilibrul si să cădem. În astfel de momente, se părea că o mână a luat frâul si ne-a condus peste drumul cel periculos. Pe măsură ce drumul devenea tot mai îngust, am hotărât că nu mai puteam merge, în sigurantă, călare, am lăsat caii si am mers pe jos, pe un singur rând, unul mergând pe urmele celuilalt. În acest loc, de pe vârful peretelui alb si curat au fost lăsate în jos funii mici; acestea au fost grabnic apucate spre a ne ajuta să ne păstrăm echilibrul pe cale. În timp ce călătoream, funiile se miscau, mergând alături de noi. În cele din urmă calea a devenit atât de îngustă, încât am tras concluzia că putem călători mai în sigurantă fără ghete, asa că le-am scos din picioare si am mers o oarecare distantă fără ele. Curând s-a hotărât că puteam călători mai în sigurantă fără ciorapi; acestia au fost scosi si am călătorit mai departe cu picioarele goale. Apoi, ne-am gândit la cei care nu erau obisnuiti cu lipsuri si greutăti. Unde erau acestia acum? Ei nu erau în grupă. La fiecare schimbare, unii au rămas în urmă si au continuat drumul numai cei care erau obisnuiti să îndure greutăti. Lipsurile drumului i-au făcut pe acestia si mai dornici să stăruie spre sfârsit. Pericolul ca noi să cădem de pe cale a crescut. Ne-am strâns aproape de zidul alb, totusi nu ne puteam pune picioarele din plin pe cale, pentru că aceasta era prea îngustă. Apoi, ne-am atârnat cu aproape întreaga noastră greutate de funii, exclamând: "Suntem tinuti de sus! Suntem tinuti de sus!" Aceleasi cuvinte au fost rostite de toată grupa de pe calea cea îngustă. Când am auzit sunetele de orgie si de veselie care păreau că vin din abisul de jos, ne-am înfiorat. Am auzit înjurături murdare, glume proaste, cântece vulgare, josnice. Am auzit cântec de război si cântec de dans. Am auzit muzică instrumentală si râsete puternice, amestecate cu blestem si strigăt de groază si jale amară, si eram mai îngrijorati ca niciodată să ne mentinem pe calea cea îngustă si grea. Mare parte din timp, am fost siliti să atârnăm toată greutatea noastră de funii care cresteau în grosime, pe măsură ce progresam. Am observat că peretele cel alb si frumos era pătat de sânge. Aceasta a dat nastere regretului nostru că peretele era astfel. Totusi, acest simtământ a durat numai câteva momente, când m-am gândit că totul era cum trebuia să fie. Cei care veneau în urmă aveau să stie că pe calea îngustă si grea au trecut altii înaintea lor, si vor trage concluzia că, dacă altii au fost în stare să urmeze pe această cale, si ei pot face acelasi lucru. Si când sângele va presa în picioarele lor dureroase, ei nu vor fi istoviti de descurajare; ci, văzând sângele pe perete, vor sti că si altii au îndurat aceeasi durere. În cele din urmă, am ajuns la o prăpastie largă, unde poteca noastră s-a terminat. Nu mai exista nimic care să ne conducă picioarele, nimic pe care să ne sprijinim. Tot sprijinul nostru trebuia să fie în funii, ale căror dimensiuni au crescut până ce ele au ajuns tot asa de mari ca si corpurile noastre. Aici am fost lăsati un timp în încurcătură si adâncă întristare. Ne întrebam în soapte teribile: "De ce este atasată funia?" Sotul meu era chiar în fata mea. De pe fruntea lui cădeau mari picături de sudoare, venele de la gât si tâmple erau de două ori mai mari decât normalul si gemete chinuitoare, înăbusite, ieseau de pe buzele lui. Sudoarea picura de pe fata mea si m-a apucat un astfel de chin cum n-am mai simtit niciodată mai înainte. În sufletul nostru, se dădea o luptă teribilă: dacă aici nu vom reusi toate greutătile călătoriei noastre au fost trăite degeaba. În fata noastră, de cealaltă parte, era un câmp frumos, cu iarbă verde, înaltă cam de cincisprezece centimetri. N-am putut vedea soarele; dar asupra acestui câmp se odihneau raze blânde de lumină, care se asemănau cu aurul si argintul cel fin. Nimic din ceea ce am văzut pe pământ nu se putea compara cu frumusetea si slava acestui câmp. Dar vom reusi să ajungem acolo? era nelinistita întrebare. Dacă se rupea funia, noi trebuia să pierim. Din nou au fost exprimate în soapte chinuite cuvintele: "Ce tine funia?" Pentru un moment, am ezitat să îndrăznim. Apoi am exclamat: "Singura noastră sperantă este să ne încredem în funie. De ea am depins pe tot drumul cel greu. Ea nu ne va părăsi acum." Noi ezitam încă si eram profund întristati. Apoi, au fost rostite cuvintele: "Dumnezeu tine funia. Nu e nevoie să ne temem". Aceste cuvinte au fost repetate de cei din urma noastră, însotite de: "El nu ne va părăsi acum. Până aici, El ne-a adus în sigurantă." Sotul meu si-a dat drumul peste înfiorătorul abis spre câmpul cel frumos de dincolo. Eu am urmat imediat. Si, ah, ce simtământ de usurare si de recunostintă am simtit fată de Dumnezeu! Am auzit ridicându-se glasuri triumfătoare, de laudă pentru Dumnezeu. Eu eram fericită, foarte fericită. M-am trezit si am aflat că, din îngrijorarea pe care am experimentat-o mergând pe calea cea grea, fiecare nerv din trupul meu părea a fi într-un tremurat. Visul acesta nu are nevoie de comentarii. El a făcut o astfel de impresie asupra mintii mele, încât probabil că fiecare punct din el va fi viu înaintea mea, atâta timp cât memoria mea va continua să existe.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
