« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

1

MARTURII VOLUMUL II

ELLEN G. WHITE

Vol I    Vol II    Vol III    Vol IV    Vol V    Vol VI    Vol VII    Vol VIII    Vol IX

    Marturia 20

CAUZA ÎN VERMONT

            Mi-a fost arãtat cã ucenicii lui Hristos sunt reprezentantii Sãi pe pãmânt; si Dumnezeu intentioneazã ca ei sã fie lumini în întunericul moral al acestei lumi, rãspânditi peste tot în tarã, în orase, sate si metropole, "o priveliste pentru lume, îngeri si oameni."(1 Corinteni 4,9). Dacã ascultã de învãtãturile lui Hristos din predica Lui de pe munte, ei vor cãuta continuu desãvârsirea caracterului crestin si vor fi într-adevãr luminã în lume, canale prin care Dumnezeu va comunica vointa Sa divinã, adevãrul de origine cereascã, celor care stau în întuneric si nu cunosc calea vietii si a mântuirii.  Dumnezeu nu poate prezenta cunostinta vointei Sale si minunile harului Sãu în lumea necredincioasã, dacã nu are martori rãspânditi peste tot pãmântul. Este planul Lui ca cei care sunt pãrtasi la aceastã mare mântuire prin Isus Hristos sã fie misionarii Sãi, oameni ai luminii peste tot în lume, ca sã fie ca semne pentru popor, epistole vii, cunoscute si citite de toti oamenii, credinta si faptele lor mãrturisind despre apropiata venire a Mântuitorului si arãtând cã ei n-au primit în zadar harul lui Dumnezeu. Oamenii trebuie sã fie avertizati sã se pregãteascã pentru judecata care vine. Celor care au ascultat numai la povesti, Dumnezeu vrea sã le dea o ocazie sã audã cuvântul sigur al profetiei, la care bine fac sã ia seama ca la o luminã care strãluceste într-un loc întunecos. El vrea sã prezinte cuvântul sigur al adevãrului spre a fi înteles de toti cei care vor sã ia seama la el; toti pot sã punã în contrast adevãrul cu povestile prezentate lor de oamenii care pretind cã înteleg Cuvântul lui Dumnezeu si cã sunt calificati sã-i instruiascã pe cei din întuneric.  Pentru a mãri numãrul membrilor la Bordoville, fratii s-au mutat acolo, lãsând locurile de unde au venit lipsite de putere si influentã pentru sustinerea adunãrilor. Aceasta a plãcut vrãjmasilor lui Dumnezeu si ai adevãrului. Fratii aceia ar fi trebuit sã rãmânã ca martori credinciosi, lucrarea lor cea bunã mãrturisind despre autenticitatea credintei lor prin exemplificarea în viata lor a curãtiei si puterii adevãrului. Influenta lor avea sã-i facã sã-si recunoascã vinovãtia, sã converteascã si sã condamne.  Fiecare urmas al lui Hristos are o lucrare de fãcut ca misionar pentru Hristos în familie, în localitatea sau în orasul în care locuieste. Toti cei care sunt consacrati fatã de Dumnezeu sunt canale de luminã. Dumnezeu îi face unelte ale neprihãnirii pentru a comunica altora lumina adevãrului, bogãtiile harului Sãu. Necredinciosii pot sã aparã indiferenti si nepãsãtori; totusi, Dumnezeu impresioneazã si convinge inima lor cã existã o realitate în adevãr. Dar când fratii nostri pãrãsesc câmpul, renuntã la luptã si lasã cauza lui Dumnezeu sã lâncezeascã, înainte ca Dumnezeu sã spunã: "Lãsati-i", ei vor fi numai o povarã pentru oricare comunitate în care se pot muta. Cei pe care i-au pãrãsit, care au fost fãcuti sã-si recunoascã vinovãtia, adesea îsi linistesc constiinta gândindu-se cã, la urma urmei, ei s-au nelinistit de prisos; ei decid cã nu existã nici o realitate în mãrturisirea de credintã, fãcut  de adventistii de ziua a saptea. Satana triumfã sã vadã via lui Dumnezeu, fie complet dezrãdãcinatã, fie lãsatã sã lâncezeascã. Nu este planul lui Dumnezeu ca poporul Lui sã se strângã împreunã si sã concentreze influenta lor într-o anumitã localitate.

            Eforturile fratilor D. de a-i încuraja pe alti frati sã se mute la locurile lor au fost fãcute cu bunã credintã, totusi nu dupã gândul lui Dumnezeu. Cãile lui Dumnezeu nu sunt asemenea cãilor noastre. El nu vede cum vede omul. Tinta lor a fost bunã; dar, fãcând asa, scopul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea sufletelor nu putea fi dus la îndeplinire.  Dumnezeu intentioneazã ca poporul Lui sã fie lumina lumii, sarea pãmântului. Planul de a se aduna la un loc în numãr mare de credinciosi spre a alcãtui o comunitate mare, le-a micsorat influenta si le-a limitat sfera de folosire, si este literalmente punerea puterii lor sub obroc. Intentia lui Dumnezeu este ca cunostinta adevãrului sã ajungã la toti, ca nici unul sã nu rãmânã în întuneric, necunoscând principiile Lui; dar ca toti sã fie testati cu el si sã se hotãrascã pentru sau contra lui, ca toti sã poatã fi avertizati si lãsati fãrã scuzã. Planul de colonizare sau de mutare din diferite localitãti, unde existã doar putinã putere sau influentã si concentrarea influentei multora într-o singurã localitate, este îndepãrtarea luminii din locuri în care Dumnezeu dorea ca ea sã strãluceascã.  Urmasii lui Hristos, rãspânditi peste tot în lume, n-au un înalt simt al responsabilitãtii si al obligatiei care apasã asupra lor, de a lãsa ca lumina lor sã-i lumineze pe altii. Dacã existã numai unul sau doi într-un loc, ei pot, desi sunt putini ca numãr, sã se comporte în asa fel înaintea lumii, ca sã aibã o influentã care-i va impresiona pe necredinciosi cu sinceritatea credintei lor. Urmasii lui Hristos nu vin în întâmpinarea gândului si vointei lui Dumnezeu dacã se multumesc sã rãmânã în necunoasterea Cuvântului Sãu. Toti trebuie sã devinã cercetãtori ai Bibliei. Hristos a poruncit urmasilor Sãi: "Cercetati Scripturile, pentru cã socotiti cã în ele aveti viatã vesnicã, dar tocmai ele mãrturisesc despre Mine." (Ioan 5,39). Petru ne îndeamnã: "Ci sfintiti în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiti totdeauna gata sã rãspundeti oricui vã cere socotealã de nãdejdea care stã în voi; dar cu blândete si teamã." (1 Petru 3,15)  Multi dintre cei care mãrturisesc a crede adevãrul pentru aceste zile de pe urmã vor fi gãsiti usori. Ei au neglijat problemele mai importante. Conversatia lor este superficialã, nu adâncã, serioasã si profundã. Ei nu stiu pentru ce cred adevãrul - numai pentru cã altii au crezut în el, si îl iau de la sine înteles ca fiind adevãr. Ei nu pot prezenta nici un motiv inteligent pentru ceea ce cred. Multi au lãsat ca mintea lor sã fie plinã cu lucruri de micã importantã si interesul lor vesnic este mereu pus pe plan secundar. Sufletele lor sunt pipernicite si schilodite în cresterea lor spiritualã. Altii nu sunt iluminati sau edificati prin experienta lor sau prin cunostinta care era privilegiul si datoria lor sã o obtinã. Puterea si stabilitatea sunt cu cei sincer cunoscãtori.  Hristos, si El rãstignit, trebuie sã fie teama cugetelor noastre si un imbold al celor mai profunde emotii ale sufletului nostru. Adevãratii urmasi ai lui Hristos vor aprecia mântuirea cea mare, lucratã de El pentru ei; si ori încotro îi conduce El pe cale, ei Îl vor urma. Se vor considera ca fiind privilegiati sã poarte orice poveri pe care Hristos le poate pune asupra lor. Numai prin cruce putem pretui valoarea unui suflet omenesc. Asa de valorosi sunt oamenii pentru care a murit Hristos, încât Tatãl este multumit cu pretul nemãrginit pe care îl plãteste pentru salvarea omului, îngãduind ca Fiul Sãu sã moarã pentru rãscumpãrarea lui. Câtã întelepciune, îndurare si iubire în plinãtatea lor sunt manifestate aici! Valoarea omului este cunoscutã doar mergând la Golgota. În taina crucii lui Hristos, putem face o pretuire a omului.  Ce pozitie de rãspundere este sã fii unit cu Rãscumpãrãtorul lumii în salvarea oamenilor! Lucrarea aceasta cere lepãdare de sine, sacrificiu, bunãvointã, perseverentã, curaj si credintã. Dar cei care slujesc prin cuvânt si învãtãturã n-au roada harului lui Dumnezeu în inima si viata lor; ei n-au credintã. Din cauza aceasta,  rezultatele lucrãrii lor sunt asa de mici. Multi dintre cei care mãrturisesc cã sunt slujitori ai lui Hristos manifestã o resemnare condamnabilã, când îi vãd pe cei nepocãiti din jurul lor cã merg la pierzanie. Un slujbas al lui Hristos n-are dreptul sã fie linistit si sã stea jos linistit, având în vedere faptul cã prezentarea de cãtre el a adevãrului este fãrã putere si sufletele nu sunt miscate de el. El trebuie sã recurgã la rugãciune, sã lucreze si sã se roage fãrã încetare. Cei care se resemneazã sã rãmânã lipsiti de binecuvântãri spirituale, fãrã luptã serioasã pentru acele binecuvântãri, consimt sã-l vadã pe Satana triumfând. Este nevoie de credintã predominantã si stãruitoare. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie sã fie într-o mai strânsã pãrtãsie cu Hristos si sã urmeze exemplul Lui în toate lucrurile, în curãtia vietii, în lepãdare de sine, în binefacere, în stãruintã, în hãrnicie. Ei sã-si aducã aminte cã într-o zi va apãrea un raport, ca dovadã împotriva lor pentru cea mai micã omisiune a datoriei.  Fratele D. n-a sesizat cã, încurajându-i pe frati sã se mute în localitatea lui, îsi aducea poveri asupra lui  si în comunitate; el n-a vãzut cã acest lucru îi va cere mult timp si muncã, ca sã-i mentinã în starea în care ei puteau sã fie un ajutor, în loc sã fie o piedicã. El s-a gândit cã, dacã avea sã aducã familii în localitatea lui, acestea aveau sã ajute la alcãtuirea unei comunitãti si la usurarea lui de griji si poveri. Dar si la Bordoville s-a dovedit a fi ca la Battle Creek; cu cât  s-au mutat mai multi acolo, cu atât mai grele au fost sarcinile care au cãzut pe lucrãtorii care aveau la inimã cauza lui Dumnezeu. Bãrbati si femei de diferite dispozitii sufletesti si organisme puteau sã se adune la un loc si sã trãiascã o dulce armonie, dacã aveau sã-i pretuiascã pe altii mai mult decât pe ei însisi, dacã aveau sã-i iubeascã pe semenii lor ca pe ei însisi, asa cum le-a poruncit Hristos.  Dar este mult mai dificil sã ai de-a face cu suflete omenesti, care nu sunt sub stãpânirea specialã a Duhului lui Dumnezeu, ci sunt expusi controlului lui Satana. Egoismul stãpâneste în asa fel inimile bãrbatilor si femeilor, iar nelegiuirea este asa de îndrãgitã, chiar si de unii care mãrturisesc evlavia, încât adunarea la un loc a unei mari grupãri trebuie sã fie evitatã; pentru cã astfel ei nu vor fi cei mai fericiti.  Aceia pe care fratele D. i-a dorit într-adevãr sã vinã la Bordoville au fost cei pe care el i-a considerat cei mai buni din societate, capabili sã exercite o influentã bunã. Tocmai astfel de bãrbati si femei sunt cãutati sã fie plasati peste tot în lume, ca santinele, pentru ca cei care sunt fãrã Dumnezeu sã poatã fi convinsi cã, în religia lui Hristos, existã putere. Astfel de oameni de influentã sunt într-adevãr sarea pãmântului. Dumnezeu nu are plãcere ca ei sã se adune la un loc si sã-si limiteze sfera folosintei lor. Oameni vrednici de încredere sunt foarte greu de gãsit, pe motiv cã inimile oamenilor sunt atât de devotate propriului lor interes egoist, încât ei nu recunosc un altul.  Dacã ar putea fi un numãr de oameni de elitã la importanta fortãreatã de la Battle Creek, Dumnezeu ar fi multumit; si dacã si-ar sacrifica interesele lor egoiste de dragul cauzei care suferã, ei n-ar face decât sã meargã pe urmele Rãscumpãrãtorului lor, care a pãrãsit slava Sa, maiestatea Sa si înalta Sa comandã, si, de dragul nostru, a devenit sãrac, pentru ca noi, prin sãrãcia Lui, sã ne putem îmbogãti. Hristos S-a jertfit pentru om; dar omul, în schimb, nu vrea ca, de bunã voie si bucuros, sã se jertfeascã pentru Hristos. Dacã un numãr de bãrbati si de femei, responsabili, sinceri, si purtãtori de poveri, pe care sã se poatã conta ca fiind gata oricând pentru actiune, si care ar rãspunde de îndatã chemãrii dupã ajutor, când este nevoie de ajutor, s-ar muta la Battle Creek, Dumnezeu ar fi proslãvit. Dumnezeu doreste la Battle Creek bãrbati pe care sã poatã conta; care vor fi întotdeauna gãsiti de partea cea dreaptã, în vremuri de primejdie; care se vor rãzboi cu credintã împotriva vrãjmasului, în loc sã ia partea celor care-l tulburã pe Israelul lui Dumnezeu, întorcându-si armele chiar împotriva celor cãrora Dumnezeu le porunceste sã-i sustinã. Pentru ca sã progreseze, fiecare comunitate trebuie sã aibã bãrbati în care sã se poatã avea încredere în vremuri de pericol, bãrbati care sunt credinciosi, bãrbati altruisti, care au interesul cauzei lui Dumnezeu mai aproape de inima lor decât orice altceva cu privire la propriile lor pãreri sau interese lumesti.  Comunitãtile nu se compun întru-totul din crestini curati si sinceri. Nu toate numele care sunt trecute în registrul comunitãtii meritã sã se afle acolo. Viata si caracterul unora, comparate cu ale altora, sunt ca aurul comparat cu zgura. Aceasta nu trebuie sã fie asa. Cei care sunt valorosi în viatã si influentã si-au dat seama de importanta de a-L urma îndeaproape pe Isus, de a face din viata lui Hristos studiul si exemplul lor. Aceasta va cere efort, meditatie si rugãciune serioasã. Cere stãruintã spre a obtine biruintã asupra egoismului si pentru a da prioritate cauzei lui Dumnezeu. Unii au depus efort, au practicat o strânsã disciplinã a eului si au câstigat biruinte pretioase. Cei care tin seamã, în primul rând, de propriul lor interes, trãiesc pentru eu. În fata lui Dumnezeu, caracterul lor este tot atât de fãrã valoare ca si zgura.

            Fratele D. a avut în localitatea sa mai mult decât trebuia sã aibã un bãrbat care sã lucreze în interesul comunitãtii. Dacã el absenta pentru putin timp pentru a lucra pentru altii, când se întorcea acasã, asupra lui erau gata sã fi puse poveri mai grele si mai mari. El le-a îngãduit sã se sprijine de umerii lui si s-a plecat gemând sub povarã. Fratii D. au fost în pericolul de a fi prea exigenti si de a prezenta propriile lor vieti si exemple ca model. Eul n-a fost pierdut din vedere în Hristos. Fratii acestia ar trebui sã vorbeascã mai putin despre eu si sã-L înalte pe Hristos. Ei ar trebui sã se ascundã înapoia lui Hristos si sã-L lase pe Isus sã aparã ca model perfect, pe care toti ar trebui sã-l imite.  Unde sunt bãrbatii în care sã te încrezi în vreme de încercare si primejdie? Unde sunt oamenii temãtori de Dumnezeu, care sã se adune în jurul steagului, când vrãjmasul cautã un avantaj? Unii care ar fi trebuit sã rãmânã la postul lor au fost necredinciosi când era cea mai mare nevoie de ajutorul lor. Procedeul lor a dovedit cã n-aveau un interes deosebit pentru înaintarea lucrãrii si a cauzei lui Dumnezeu. Unii credeau cã prea mult se astepta de la ei; si, în loc sã înainteze cu voiosie, sã facã tot ceea ce se putea face, ei s-au asezat comod pe scaunul lui Satana si au refuzat sã facã ceva.  Unii erau chiar gelosi. Fratele E. era din grupa aceasta. El are o îndãrãtnicie specificã în firea lui, care îl face sã stãruie pe o cale rea, pentru cã i-ar încânta pe fratii lui ca el sã se schimbe si sã ia o cale opusã. Uneori, când simte exact în felul acesta, el este gata sã facã tot ce îi stã în putere spre a face sã înainteze cauza lui Dumnezeu. Dar îi place atât de mult sã aibã propria lui cale, încât mai degrabã va lãsa ca pretioasa cale a lui Dumnezeu  sã sufere, decât sã renunte la vointa si la calea lui. Fratele E. nu este un om în care sã te poti încrede. El este expus ispitirilor lui Satana si adesea se aflã sub stãpânirea lui. Are o inimã egoistã si nesupusã. Este capricios: acum urãste, apoi iubeste. Uneori este amabil, iar alteori este gelos, invidios si foarte egoist. El nu-si poate desãvârsi caracterul crestin pânã nu rezistã ispitei, nu-si supune vointa lui îndãrãtnicã si nu cultivã un duh de smerenie, si bunãvointa de a vedea si a-si mãrturisi greselile. Cândva el a fost credincios si sincer. Apoi, un val avea sã-l poarte într-o directie opusã si avea sã cultive gelozie, invidie si neîncredere. Suverane la el erau eul si interesul egoist. Era dedat întru-totul gãsirii de greseli si bãnuitor cã altii nu-l apreciau, ci doreau sã-i facã rãu. Fratele E. are nevoie de o convertire totalã. Nu este suficient ca oamenii sã mãrturiseascã adevãrul. Ei pot mãrturisi tot adevãrul, si totusi sã nu cunoascã nimic - n-au cunoastere experimentatã în viata lor zilnicã - despre influenta sfintitoare a adevãrului asupra inimii si vietii sau despre puterea adevãrului evlaviei.  Adevãrul este sfânt si puternic, si va face o reformã radicalã în inima si viata celor care sunt sfintiti prin el. Fratele E. este capabil sã exercite o influentã spre bine. Dacã-si supune eul si-si umileste inima înaintea lui Dumnezeu, el poate deveni un adevãrat purtãtor de jug al lui Hristos. Poate fi un ajutor, în loc de piedicã pentru familia lui si pentru altii. El slãbeste cauza lui Dumnezeu din Bordoville din cauza defectelor din caracterul lui crestin. Dacã fratele E. trãieste dupã lumina pe care a primit-o, el va duce pânã la capãt mântuirea lui, cu fricã si cutremur, si, fãcând asa, va face sã strãluceascã o luminã pe cãrarea altora din comunitate, care au nevoie de aceeasi lucrare de  schimbare în inimile lor pentru a fi în regulã.  Fratele F. poate fi mai folositor în viatã decât este acum sau decât a fost vreodatã. Dumnezeu nu l-a chemat sã slujeascã, în mod special, prin cuvânt si învãtãturã. El nu este calificat pentru aceastã pozitie, totusi el poate îndeplini sarcini pentru Domnul si sã fie de ajutor în adunare. Dacã el însusi trãieste în luminã, atunci poate reflecta lumina asupra altora. Poate fi o binecuvântare pentru altii; el poate spune cuvinte de mângâiere, poate sã se  încurajeze pe sine mai mult, cu un duh de sperantã si bine dispus, si sã refuze sã priveascã la partea întunecoasã sau sã discute despre necredintã. El trebuie sã exprime bucurie, sperantã si curaj prin cuvintele sale si chiar prin tonul glasului lui.  Sora G. are infirmitãti, totusi ea nu-si trateazã cel mai bine cazul. Ea permite vrãjmasului sã-i stãpâneascã mintea si sã-i înmulteascã greutãtile printr-un duh de nesupunere. Ea suferã din cauza infirmitãtilor corpului si ar trebui sã aibã parte de simpatie; dar nelinistea, bombãneala, plângerile, murmurarea si regretele inutile nu-i alinã suferintele  si nici nu-i aduc fericire, ci numai îi agraveazã situatia.  Lumea este plinã de suflete nemultumite, care trec cu vederea fericirea si binecuvântãrile la care pot sã ajungã, si sunt în continuã cãutare dupã fericire si satisfactii pe care nu le pot realiza. Oamenii doresc continuu ceva asteptat, undeva în depãrtare, ceva mai bun decât ceea ce posedã, si sunt mereu   într-o stare de descurajare. Ei cultivã necredinta si nerecunostinta, prin faptul cã trec cu vederea binecuvântãrile care sunt chiar pe cãrarea lor. Binecuvântãrile obisnuite ale fiecãrei zile din viata lor nu sunt primite cu bucurie de ei, dupã cum n-a fost nici mana de cãtre copiii lui Israel.  Hristos se adreseazã sorei G: "Veniti la mine, toti cei truditi si împovãrati, si eu vã voi da odihnã. Cãci jugul meu este bun, si sarcina mea este usoarã." (Matei 11,28-30). Cuvintele, comportamentul si, în general, exemplul sorei G. predã o lectie cu totul diferitã de cea pe care ne-a învãtat Domnul nostru. Ea pierde mult trecând cu vederea binecuvântãrile prezente, care îi sunt la îndemânã si cautã nelinistitã dupã fericire. Eforturile ei nu sunt rãsplãtite si cãutarea ei fãrã rod o face si mai nefericitã, atât pe ea, cât si pe cei care sunt asociati cu ea. Nelinistea, nerãbdarea si duhul tulburat îi sunt exprimate pe fatã si aruncã o umbrã. Aceastã întunecime, necredintã si nemultumire încurajeazã ispitirile vrãjmasului. Prin continua ei neîncredere, prin dare cu împrumut a necazului, ea aruncã o umbrã, în loc sã rãspândeascã în juru-i o razã de soare.  Fratele G. trebuie sã fie rãbdãtor si tolerant si s-o ocroteascã atent de poveri inutile; pentru cã ea nu este pregãtitã sã le poarte. Ea, la rândul ei, trebuie sã vegheze împotriva intrãrii dusmanului, sã ia asupra vietii poverile fãrã murmur si sã le poarte cu bucurie, îndulcindu-le pe toate cu recunostintã, pentru cã ele nu sunt mai grele. Fratele G. e predispus sã priveascã la latura  întunecoasã. El trebuie sã se strãduiascã sã fie gata sã facã voia lui Dumnezeu si sã foloseascã cât mai avantajos influenta pe care  i-a dat-o El. Trebuie sã-si îndeplineascã bucuros sarcinile zilei de astãzi, sã nu-si împrumute necazurile zilei de mâine, ca sã nu se nenoroceascã de tot. El nu trebuie sã îndeplineascã sarcinile sãptãmânii viitoare, ci lucrarea si îndatoririle pe care le aduce ziua.  Fratele si sora G. trebuie sã-si uneascã influenta lor, spunând: "Ajunge zilei necazul ei." (Matei 6,34). Este o nenorocire a împrumuta necazul sãptãmânii urmãtoare pentru a amãrî sãptãmâna prezentã. Când vine un necaz adevãrat, Dumnezeu Se va îngriji ca fiecare dintre cei blânzi si smeriti sã-l poarte. Dacã providenta Sa îngãduie ca acesta sã vinã, El va procura ajutor spre a-l îndura. Tulburarea si murmurarea întunecã si pãteazã sufletul, si exclude strãlucirea razei de soare de pe calea altora.  Fratele G. putea sã urmeze o cale pentru a-l ajuta pe fratele H. si, în acelasi timp, putea sã se ajute si pe sine; dar egoismul   l-a lipsit pe fratele H. de avantaje, si fratele G. însusi a fost dezavantajat de teama cã el avea sã-i avantajeze pe altii. Fratele G. n-a iubit pe semenul sãu ca pe sine însusi si egoismul lui suveran în multe lucruri l-a lipsit de cele bune si a îndepãrtat de la el binecuvântarea lui Dumnezeu. În cele din urmã, nimãnui nu-i foloseste sã fie egoist; pentru cã Dumnezeu noteazã totul si va da fiecãruia dupã faptele lui. "Ce samãnã omul, aceea va si secera." (Galateni 6,7). "Cine samãnã putin, putin va secera." (2 Corinteni 9,6).  Am mentionat aceste persoane pentru a descrie starea multora din comunitatea din Bordoville, ale cãror cazuri sunt asemãnãtoare. Cei multi, adunati în acea localitate, au adus poveri si griji peste fratele D. spre a-i pãstra în ordine. Dacã ar fi  fost eliberati de gelozie, si s-ar fi pãstrat în iubire fatã de Dumnezeu, ei i-ar fi sprijinit mâinile, i-ar fi mângâiat inima  si l-ar fi trimis sã lucreze pentru salvarea de suflete, în timp ce rugãciunile lor l-ar fi urmat ca seceri ascutite în ogorul de secerat. Lipsa lor de consacrare si devotiune fatã de Dumnezeu a slãbit propria lor credintã, a slãbit mâinile fratelui D., a nimicit curajul lui si a fãcut ca lucrarea lui în ogorul Evangheliei sã fie aproape inutilã. Necazurile din comunitatea localã i-au paralizat eforturile, atât înãuntru, cât si în afarã, si i-au limitat, în mare mãsurã, lucrarea  pentru localitatea lui. Aceastã limitare a lucrãrii, aproape în întregime, la o singurã localitate are o influentã  care ofileste interesul si zelul spiritual al slujitorului lui Hristos.  Pentru a creste în har si în cunoasterea adevãrului, lucrãtorii trebuie sã aibã experiente diferite. Acestea se vor obtine cel mai bine prin extinderea lucrãrii în câmpuri noi, în localitãti diferite, unde ei vor veni în contact cu toate clasele de oameni si cu toate felurile de idei, si unde se vor cere diferite feluri de muncã spre a veni în întâmpinarea dorintelor multora si a diferitelor idei. Aceasta îl va conduce pe lucrãtorul credincios la Dumnezeu si Biblie, pentru luminã, putere si cunostintã, ca sã poatã fi pe deplin calificat sã facã fatã dorintelor oamenilor. El va trebui sã tinã seama de îndemnul dat lui Timotei: "Cautã sã te înfãtisezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrãtor  care    n-are de ce sã-i fie rusine, si care împarte drept Cuvântul adevãrului." (2 Timotei 2,15). "Cine este ispravnicul credincios si întelept, pe care-l va pune stãpânul sãu peste slugile sale, ca sã le dea partea lor de hranã la vremea hotãrâtã?" (Luca 12,42). Spre a discerne cel mai potrivit subiect pentru o ocazie datã, este nevoie de întelepciune.  Fratele D. nu este un lucrãtor cu succes. El este pipernicit. Judecata lui s-a îngustat si puterea lui spiritualã a descrescut. Acum, el ar trebui sã fie un lucrãtor cu succes, un muncitor competent. În loc sã se preocupe întru-totul de lucrare, el a servit la mese. Pavel l-a îndemnat pe Timotei: "Fii o pildã pentru credinciosi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credintã, în curãtie. Pânã voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare, si la învãtãtura pe care o dai altora. Sã nu fii nepãsãtor de darul care este în tine, care ti-a fost dat prin proorocie, cu punerea mâinilor de cãtre ceata presbiterilor. Pune-ti pe inimã aceste lucruri, îndeletniceste-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta sã fie vãzutã de toti. Fii cu luare aminte asupra ta însuti si asupra învãtãturii, pe care o dai altora: strãduieste-te în aceste lucruri, cãci, dacã vei face asa, te vei mântui pe tine însuti si pe cei ce te ascultã." (1 Timotei 4,12-16)  Fratele D. este activ si dispus sã facã, dispus sã poarte poveri care n-au legãturã cu chemarea sa; si mintea, si timpul lui au fost prea mult absorbite de lucruri vremelnice. Unii pastori mentin o oarecare demnitate, care nu e în concordantã cu viata lui Hristos, si nu sunt dispusi sã se facã de folos prin a se angaja în muncã fizicã, dupã cum ar putea cere ocazia, spre a usura poverile celor de a cãror ospitalitate au parte, si a-i scãpa de grijã. Exercitiul fizic s-ar dovedi o binecuvântare pentru ei, mai degrabã decât o vãtãmare. Ajutându-i pe altii, s-ar avantaja pe ei însisi. Dar altii cad în extrema cealaltã. Când timpul si puterea le sunt cerute de lucrare si cauza lui Dumnezeu, ei sunt dispusi sã se angajeze în muncã si sã devinã slujitorii tuturor, chiar în lucrurile vremelnice; si ei Îl jefuiesc într-adevãr pe Dumnezeu de slujirea pe care o cere de la ei. Astfel, probleme fãrã importantã ocupã timpul pretios, care ar trebui devotat intereselor cauzei lui Dumnezeu.  Fratele J.N.Andrews a gresit în privinta aceasta. Timpul si puterea pe care el le-a devotat corespondentei cu fratii lui, rãspunzând scrisorilor lor cu întrebãri particulare, ar fi trebuit sã fie pus la dispozitia intereselor speciale ale lucrãrii lui Dumnezeu în general. Dar putini îsi dau bine seama de responsabilitãtile care apasã asupra celor câtiva pastori care poartã poverile acestei cauze. Adesea, fratii îi cheamã pe acestia de la lucru, ca sã se ocupe cu micile lor probleme, sau sã punã în ordine unele necazuri din comunitate, de care pot si ar trebui sã se ocupe ei însisi. "Dacã vreunuia dintre voi îi   lipseste întelepciunea, s-o cearã de la Dumnezeu, care dã tuturor cu mânã largã si fãrã mustrare, si ea îi va fi datã. Dar s-o cearã cu credintã, fãrã sã se îndoiascã deloc." (Iacov 1,5.6). El trebuie sã fie sincer si stãruitor. Dacã este nehotãrât, îndoindu-se continuu, dacã Domnul va face într-adevãr ceea ce El a fãgãduit, nu va primi nimic.  Multi privesc la pastori sã le aducã luminã de la Dumnezeu, pãrându-li-se aceasta o cale mai usoarã decât sã se mai necãjeascã sã meargã  ei însisi dupã ea la Dumnezeu. Unii ca acestia pierd mult. Dacã ei L-ar urma zilnic pe Hristos si L-ar face cãlãuza si sfetnicul lor,  ar putea obtine o cunoastere lãmuritã a vointei Lui, câstigând astfel o experientã de valoare. Tocmai din lipsa acestei experiente, fratii care mãrturisesc adevãrul umblã în scânteierile aprinderii altora; ei nu sunt familiarizati cu Duhul lui Dumnezeu si n-au o cunostintã a voii Lui si de aceea sunt usor clintiti din credinta lor. Ei sunt nestatornici, pentru cã s-au încrezut în altii spre a dobândi o experientã de la ei. Au fost fãcute ample provizii pentru fiecare fiu si fiicã a lui Adam sã obtinã în mod individual o cunoastere a cunostintei divine, pentru a desãvârsi caracterul crestin, si pentru a fi curãtit prin adevãr. Dumnezeu este dezonorat de aceia care mãrturisesc a fi urmasi ai lui Hristos si totusi n-au nici o cunoastere experimentalã a vointei divine sau a tainei evlaviei.  Fratele D. a avut o multime de necazuri acasã. Cresterea numãrului de membri nu a împutinat poverile lui. Cresterea numãrului în familia lui a fost o povarã prea grea asupra lui si a familiei lui, si lucrurile acestea au fost o piedicã spre a deveni un lucrãtor cu succes. El a  ruginit în lucrarea lui Dumnezeu si are nevoie de lustruire. Mãrturia lui are nevoie sã fie învioratã de Duhul si puterea lui Dumnezeu. Fratii lui din Bordoville,  care   n-au o lucrare specialã de fãcut în lucrarea de prezentare a Cuvântului si învãtãturii ar trebui sã fie treji, sã vadã unde  au altii nevoie de ajutor si  sã-i ajute. Multi  închid ochii fatã de binele pe care au ocazia sã-l facã altora, si prin neglijenta lor pierd binecuvântarea pe care ar putea-o obtine. Fratele D. a fost lãsat sã poarte poveri pe care fratii lui ar fi trebuit sã le considere cã era datoria si privilegiul lor sã le poarte.

            Lucrarea noastrã în aceastã lume este sã trãim pentru binele altora, sã-i fericim pe altii, sã fim ospitalieri; si adesea se poate cã numai cu un oarecare deranj îi putem întretine pe cei care au într-adevãr nevoie de îngrijirea noastrã si de binefacerea societãtii si a cãminului nostru. Unii evitã poverile necesare. Dar cineva trebuie sã le poarte; si pentru cã, în general, fratii nu sunt amatori de ospitalitate si nu contribuie în mod egal la aceste îndatoriri crestine, câtiva, care au inimi binevoitoare si îsi însusesc ca fiind ale lor cazurile celor care au nevoie de ajutor, sunt împovãrati. O comunitate trebuie sã aibã o grijã specialã spre a-i usura pe pastori de poveri în plus, în aceastã directie. Pastorii care sunt activ angajati în cauza lui Dumnezeu, care lucreazã pentru salvarea de suflete, au de fãcut sacrificii continue.  Mãrturia fratelui D. are nevoie sã fie însufletitã de harul lui Dumnezeu. El are nevoie de o ungere nouã, ca sã poatã fi în stare sã înteleagã mãrimea lucrãrii si sã-si consacre întreaga fiintã pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Domnul poate da de lucru tuturor urmasilor Sãi. Toti pot sã arate slava Lui, dacã vor. Dar majoritatea refuzã sã facã acest lucru. Ei mãrturisesc credintã, dar n-au fapte. Credinta lor este moartã, fiind singurã. Ei evit  responsabilitãtile si poverile, si vor fi rãsplãtiti dupã cum au fost faptele lor. Pentru cã unii nu vor sã ridice poverile pe care le-ar putea ridica, sau sã facã lucrarea pe care ar putea sã o facã, lucrarea este prea grea pentru cei câtiva care s-au angajat în ea. Ei vãd cã este atât de mult de fãcut, încât supraîmpovãreazã puterea lor si sunt repede istoviti.  Dumnezeu cheamã în acest timp lucrãtori ale cãror interese sunt pe deplin armonizate cu lucrarea si cauza Lui. Pastorii angajati în aceastã lucrare trebuie sã fie insuflati cu vigoare prin duhul si puterea adevãrurilor pe care le predicã, si atunci vor avea o influentã. Rar se va ridica poporul mai sus de pastorul lui. Un duh iubitor de lume în el are o influentã extraordinarã asupra altora. Oamenii fac din lipsurile lor o scuzã spre a-si acoperi duhul lor iubitor de lume. Ei îsi linistesc constiinta, socotind cã pot fi liberi sã iubeascã lucrurile acestei vieti si sã fie nepãsãtori fatã de lucrurile spirituale, pentru cã asa sunt pastorii lor. Ei îsi însealã propriile lor suflete si rãmân în prietenie cu lumea, pe care apostolul o declarã cã este vrãjmãsie cu Dumnezeu.  Pastorii trebuie sã fie pildã pentru turmã. Ei trebuie sã manifeste o iubire nepieritoare pentru suflete si aceeasi consacrare pentru cauza pe care doresc s-o vadã înfãptuitã în popor. Pastorii din Vermont au fãcut o gresealã în lucrarea lor. Ei au trecut iar si iar peste acelasi teren spre a ajuta comunitãtile, când adesea ei însisi aveau nevoie de lucrarea atribuitã lor, spre a fi adusi în pozitia în care Dumnezeu putea sã le binecuvânteze lucrarea  si sã-i facã roditori. N-a existat nici un lucrãtor constiincios, eficient, pe deplin calificat, spre a sustine toate pãrtile lucrãrii din Vermont.  Fratele si sora I. sunt bolnavi. Dumnezeu nu pune responsabilitãti foarte mari asupra lor. Ei trebuie sã vegheze cu atentie ca sã nu se micsoreze influenta lor. Ei n-au copiii lor proprii, care sã-i solicite sã exercite iubire si purtare de grijã pãrinteascã, si sunt în pericol sã devinã îngusti, egoisti si capriciosi în vede-rile si simtãmintele lor. Toate lucrurile acestea au o influentã rea asupra cauzei lui Dumnezeu. Ei trebuie sã lucreze pentru a-si pãstra mintea la un nivel înalt si sã nu se facã mãsurã pentru altii. Cei care n-au copii, pentru a-si împãrtãsi ideile si munca si pentru a exercita rãbdare, tolerantã si iubire, trebuie sã se pãzeascã, pentru ca ideile si munca lor sã nu se concentreze asupra lor însisi. Ei sunt putin calificati sã-i instruiascã pe pãrinti în ceea ce priveste educarea copiilor lor, pentru cã ei n-au avut experientã în aceastã lucrare. Si totusi, în foarte multe cazuri, cei care n-au copii sunt cei mai dispusi sã-i instruiascã pe cei care au, când, în acelasi timp, ultimii sunt ei însisi copii în anumite privinte. Ei nu pot fi întorsi de pe o anumitã cale si au nevoie chiar de mai multã rãbdare exercitatã fatã de ei însisi decât au copiii. A avea un drum trasat si a merge pe acel drum spre neplãcerea altora, înseamnã egoism.  Lucrurile mici sunt cele care testeazã caracterul. Faptele nepretentioase ale zilnicei lepãdãri de sine, împreunã cu buna dispozitie si amabilitatea sunt cele care Îi plac lui Dumnezeu. Noi nu trebuie sã trãim pentru noi, ci pentru altii. Noi trebuie sã fim o binecuvântare, prin uitare de eul nostru si prin atentia noastrã fatã de altii. Trebuie sã cultivãm iubire, rãbdare si tãrie moralã.  Foarte putini înteleg foloasele îngrijirii, rãspunderii si ale experientei pe care copiii le aduc familiei. Multi au familii mari, care cresc fãrã disciplinã; pãrintii neglijeazã o încredintare pretioasã si o datorie sacrã, care, dacã este adusã la îndeplinire cu credinciosie si temere de Dumnezeu, va aduce nu numai pentru copiii lor, ci si pentru ei însisi, o destoinicie pentru Împãrãtia cerurilor. Dar o casã fãrã copii este un loc pustiu.  Inimile locatarilor sunt în pericol sã devinã egoiste, nutrind iubire pentru propria lor tihnã, luând în considerare propriile lor dorinte si comoditãti. Ei adunã simpatie pentru ei însisi, dar au putinã de arãtat fatã de altii. Grija si afectiunea pentru copiii dependenti de altii îndepãrteazã asprimea din firea noastrã, ne fac afectuosi si simpatici, si au o influentã de a dezvolta elementele nobile ale caracterului nostru. Multi s-au îmbolnãvit fizic, mintal si moral, pentru cã atentia le este îndreptatã aproape exclusiv asupra lor însisi. Ei pot fi salvati de stagnare prin vitalitatea sãnãtoasã a mintilor mai tinere si felurite, si a neastâmpãratei energii a copiilor.  Fratele J. este în vârstã. Asupra lui nu trebuie pusã acum nici o rãspundere grea. El nu I-a plãcut lui Dumnezeu în aplicarea gresitã a iubirii fatã de copiii sãi. A avut o prea mare  dorintã sã-i ajute bãneste, ca sã nu-i supere. Urmãrind sã facã bine, el le-a fãcut rãu. Ei nu sunt întelepti si credinciosi în administrarea banilor, nici chiar din punct de vedere lumesc. Vãzuti din punct de vedere religios, ei sunt foarte deficitari. Nu sunt meticulosi cu privire la lucrurile religioase. Ei nu împodobesc societatea prin pozitia si influenta lor în lume, si nu împodobesc nici cauza lui Dumnezeu prin moralã curat crestinã si fapte virtuoase în slujba lui Hristos. Ei n-au fost obisnuiti sã se îmbrace cu lepãdare de sine si încredere în sine, ca pavãzã în viata lor. Aici este marele pãcat care apasã asupra pãrintilor. Ei nu i-au instruit pe copiii lor si nu i-au educat pentru Dumnezeu. Nu i-au învãtat independenta, stabilitatea de caracter si necesitatea unei vointei ferme si bine directionate. Cei mai multi copii, din aceastã generatie sunt lãsati în voia soartei. Ei nu sunt învãtati despre necesitatea de a-si dezvolta puterile fizice si mintale pentru vreun scop bun, sã binecuvânteze societatea prin influenta lor, sã fie bine calificati, sã înfrumuseteze viata crestinã si sã desãvârseascã sfintirea în temere de Dumnezeu.  Fratele J. a gresit, încredintându-si averea copiilor sãi. El si-a pus asupra lor rãspunderi pe care nu erau calificati sã le poarte. El a pus mijlocele în afara controlului sãu si a adunat bani de la frati pentru lucrãrile lui  slabe. Dumnezeu n-a fost slãvit prin calea urmatã de el cu privire la averea lui. El a scuzat calea rea urmatã de copiii sãi, care nu corespunde cu credinta noastrã sau cu standardul Bibliei. El a spus efectiv pãcãtosului cã îi va merge bine când Dumnezeu a declarat lãmurit cã îi va merge rãu.

            Aceste greseli din partea fratelui J. dovedesc o mare lipsã de întelepciune cereascã si, într-o mare mãsurã, l-au descalificat pentru solemna lucrare care apasã asupra slujitorului credincios al lui Hristos. Ce scuzã   poate invoca fratele J. înaintea   lui   Dumnezeu, când Stãpânul îi va cere sã dea socotealã de isprãvnicia lui? El a fost condus de judecata neconsacratã   a   copiilor lui   si n-a simtit nevoia de a cãuta sfat la slujitorii lui Dumnezeu, care stãteau în luminã. El a fost condus de o simpatie pervertitã si a gresit în aprecieri. A actionat ca un om orb. Procedeul lui i-a fãcut rãu lui însusi si cauzei lui Dumnezeu.  Ceea ce Vermont are nevoie nu este doar ca predicatorii sã meargã pe la comunitãti, sã se roage, si ocazional, sã dea îndemnuri. Un strigãt pentru lucrãtori ar putea fi înãltat în mod continuu printre poporul lui Dumnezeu din Vermont. Este nevoie de lucrãtori seriosi si zelosi spre a întãri lucrurile care rãmân prin slujirea nevoilor spirituale ale poporului. Peste tot, mai ales în Vermont, cauza lui Dumnezeu are nevoie de purtãtori de poveri. Oamenii merg mereu si mereu pe acelasi teren, dar ei realizeazã foarte putin, dacã se poate vorbi de asa ceva. Ei fac o vizitã plãcutã fratilor lor si aceasta este adesea tot ce realizeazã; si totusi, ei asteaptã sã fie remunerati pentru timpul lor.  Când scriu îmi vine în minte cazul fratelui si sorei K. Ei n-au practicat purtarea de grijã pentru altii. Ei n-au simtit rãspunderea care apasã asupra lor de a fi purtãtori de poveri. Mi-a fost arãtat cã fratele K. a fost printre altii, care au simtit cã aveau de fãcut o lucrare pentru Domnul. Este adevãrat cã are, si asa au multi altii, dacã vor sã o facã. În lucrarea lui Dumnezeu, sunt lucrãtori eminenti care au experientã în lucrare si care îsi consacrã timpul si puterea slujirii lui Dumnezeu. Acestia trebuie sustinuti în mod generos. Dar cei care pleacã doar ca sã viziteze comunitãtile ocazional - si mai ales cei care n-au familie de întretinut si au stare materialã bunã - nu trebuie sã ia salariu din vistieria Domnului.  Fratele si sora K. n-au experientã în a se sacrifica pentru adevãr, în a fi bogati prin fapte bune, strângându-si comoarã în cer. Simpatia, purtarea de grijã si rãbdarea lor n-au fost exercitate de copii supusi si iubitori. Ei au tinut seama de comoditatea lor egoistã. Inima lor n-a fost un izvor care sã trimitã curente vii de gingãsie si afectiune. Binecuvântându-i pe altii prin cuvinte amabile de iubire si fapte de milã si binefacere, ei ar fi realizat o binecuvântare pentru ei însisi. Ei au fost prea mãrginiti în sfera lor de activitate. Dacã nu are loc o schimbare a mintii si a fiintei lor si nu sunt reînnoiti prin Duhul lui Hristos, ei nu pot deveni lucrãtori desãvârsiti si eficienti în cauza Rãscumpãrãtorului. Viata Lui este pildã pentru crestini. Viata lor trebuie sã fie caracterizatã de sacrificiu de sine si binefacere dezinteresatã. Interesul personal este prea dominant. O, cât de putin stie fratele K. ce înseamnã a lucra pentru Dumnezeu, a înãlta crucea lui Hristos si a merge pe urmele Rãscumpãrãtorului în tãgãduirea de sine!  Un slujitor al lui Hristos, un învãtãtor al adevãrului, un pãstor adevãrat este, într-un sens, un slujitor al tuturor, care anticipeazã lipsurile celor care au nevoie de ajutor, si care stie cum sã se facã de folos ici si colo în marea lucrare de salvare a sufletelor. Un bãrbat care mãrturiseste a-l învãta pe altul adevãrul si merge tocmai unde-i place, si lucreazã când si cum îi place, dar evitã rãspunderile, nu poartã crucea în urma lui Hristos si nici nu îndeplineste mandatul unui pastor al Evangheliei. Putini stiu din experientã ce înseamnã a suferi de dragul lui Hristos. Ei doresc sã fie asemenea lui Hristos, dar evitã sãrãcia si rãstignirea. Ei cu bucurie ar dori sã fie cu El în slavã, dar nu le place sã vinã la El prin multã lepãdare de sine si suferintã.  Pe fratele K. nu l-a costat prea mult sã afle adevãrul, pentru cã bãrbati alesi de Dumnezeu au pregãtit argumente la îndemâna lui, clare, lãmurite si convingãtoare. La punctele dificile ale adevãrului s-a ajuns prin eforturile serioase ale câtorva care au fost devotati lucrãrii. Postul si rugãciunea fierbinte cãtre Dumnezeu au fãcut ca Domnul sã deschidã tezaurul adevãrului pentru întelegerea lor. Împotrivitori vicleni si Goliati lãudãrosi a trebuit sã fie întâmpinati, uneori chiar fatã-n fatã, dar cel mai des prin scris. Satana i-a îndemnat pe oameni la o atitudine feroce, a cãutat sã orbeascã ochii si sã întunece întelegerea oamenilor. Putini, care aveau interesul cauzei si al adevãrului lui Dumnezeu pe inimã, s-au ridicat în apãrarea lui. Ei n-au cãutat comoditatea, ci au fost dispusi sã-si riste chiar si viata de dragul adevãrului.  Acesti cercetãtori zelosi dupã adevãr si-au riscat puterea vitalã si tot ce era al lor pentru lucrarea de apãrare a adevãrului si a rãspândirii  luminii. Verigã dupã verigã din pretiosul lant al adevãrului a fost cercetatã pânã ce acesta a alcãtuit o frumoasã armonie, unit într-un lant perfect. Acesti bãrbati cu minte cercetãtoare au scos argumente si le-au prezentat atât de lãmurit, încât pot fi întelese si de un scolar. Cât de usor este acum pentru bãrbati sã devinã învãtãtori ai adevãrului, în timp ce se feresc de sacrificiu de sine si de lepãdare de sine.  Acesti cercetãtori dupã adevãr au suferit pentru el si stiu cât valoreazã. Ei îl pretuiesc si simt cel mai deosebit interes pentru înaintarea lui. Lepãdarea de sine si crucea se aflã direct pe calea fiecãrui urmas al lui Hristos. Crucea este cea care bareazã calea afectiunilor firesti si a vointei. Dacã inima nu este întru-totul sfintitã de Dumnezeu, dacã vointa, afectiunile si gândurile, nu sunt aduse în supunere de vointa lui Dumnezeu, va avea loc un esec în prezentarea principiilor adevãratei religii si în exemplificarea vietii lui Hristos în viatã. Nu va fi o dorintã adevãratã de a sacrifica comoditatea si iubirea de sine si mintea fireascã nu va fi rãstignitã spre a face lucrarea lui Hristos.  Existã o lucrare de adus la îndeplinire pentru multi dintre cei care locuiesc în Bordoville. Am vãzut cã vrãjmasul era la lucru, ca sã-si prezinte punctele lui. Oameni cãrora Dumnezeu le-a încredintat talentele si mijloacele au transferat asupra copiilor lor rãspunderea pe care cerul a hotãrât-o pentru ei, ca sã fie ispravnici ai lui Dumnezeu. În loc sã-I dea lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, ei pretind cã tot ce au le apartine, ca si când ar fi obtinut aceste lucruri prin tãria, puterea si întelepciunea lor. Cine le-a dat lor puterea si întelepciunea, ca sã obtinã comori pãmântesti? Cine a udat tarinile lor cu roua cerului si cu ploi? Cine le-a dat soarele sã încãlzeascã pãmântul si sã trezeascã la viatã lucrurile din naturã, fãcându-le sã înfloreascã spre beneficiul omului? Oameni pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu darurile Sale strâng în bratele lor comoarã pãmânteascã si fac din aceste daruri si binecuvântãri date lor de milostivul Dumnezeu un blestem, umplându-si inima cu egoism si neîncredere în El. Ei primesc bunurile date lor ca împrumut,  pretinzând cã sunt ale lor, uitã cã stãpânul are  pretentie asupra lor si  refuzã sã-i cedeze  dobânda pe care o cere El. Bogãtiile pricinuiesc pretinsilor urmasi ai lui Hristos multe încurcãturi si-i strãpung cu multe dureri, pentru cã ei Îl uitã pe Dumnezeu, si îl iubesc si i se închinã lui Mamona. Ei îngãduie ca bogãtiile lumesti sã le amãrascã viata si sã-i împiedice în desãvârsirea unui caracter crestin. Si, ca si cum aceasta n-ar fi de ajuns, transmit copiilor lor, spre a-i blestema, ceea ce s-a dovedit a fi nenorocirea propriei lor vieti. Dumnezeu le-a încredintat oamenilor mijloace ca sã-i încerce, ca sã vadã dacã sunt dispusi sã-L recunoascã în darurile Lui si sã-i foloseascã pentru înaintarea slavei Sale pe pãmânt.  Pãmântul este al Domnului, cu toate comorile pe care le contine el. Vitele de pe miile de dealuri sunt ale Lui. Tot aurul si tot argintul Îi apartin Lui. El si-a încredintat comorile ispravnicilor, pentru ca prin ele ispravnicii sã facã sã înainteze cauza Sa si sã slãveascã Numele Lui. El n-a încredintat oamenilor aceste comori, pentru ca ei sã se înalte,  sã se slãveascã pe ei însisi si sã aibã putere spre a-i oprima pe cei care sunt lipsiti de bogãtia acestei lumi. Dumnezeu nu primeste darurile nimãnui, pentru cã  ar avea nevoie de ele si nu poate avea slavã si bogãtii fãrã ele, ci pentru cã este în interesul slujitorilor Lui sã-i înapoieze lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui. El va primi darurile de bunãvoie ale celui cu inima smeritã si cãitã  si-l va rãsplãti pe dãtãtor cu cele mai bogate binecuvântãri. Dumnezeu le primeste ca sacrificiu, ca ascultare recunoscãtoare. El cere si acceptã aurul si argintul nostru, ca o dovadã cã tot ce avem si suntem îi apartin Lui. El pretinde si acceptã înnobilarea timpului si a talentelor noastre, ca rod al iubirii Sale, care existã în inima noastrã. A asculta este mai bine decât a sacrifica. Fãrã o iubire curatã, darul cel mai pretios este prea sãrac pentru Dumnezeu spre a-l accepta.  Multi si-au legat inimile atât de tare de comoara lor pãmânteascã, încât nu vãd avantajul de a-si strânge o comoarã în cer. Ei nu înteleg cã darurile lor benevole pentru Dumnezeu nu-L îmbogãtesc pe El, ci pe ei însisi. Hristos ne sfãtuieste sã ne strângem comori în ceruri. Pentru cine? Pentru Dumnezeu, ca El sã poatã fi îmbogãtit? O, nu! Toate comorile lumii sunt ale Sale, si slava de nedescris si nepretuitele comori din cer toate sunt ale Lui, spre a le da cui vrea El. "Strângeti-vã comori în cer." (Matei 6,19). Oamenii pe care Dumnezeu i-a fãcut ispravnici sunt atât de îndrãgostiti de bogãtiile acestei lumi, încât  nu discern cã prin egoismul si lãcomia lor nu numai cã Îl jefuiesc pe Domnul în zecimi si daruri, ci se jefuiesc pe ei însisi de bogãtiile  vesnice. Ei ar fi putut sã adauge zilnic la comoara lor cereascã, fãcând chiar lucrarea pe care le-a dat-o Domnul s-o facã, si cãrora El le-a încredintat mijloace s-o ducã la îndeplinire. Stãpânul urma sã vegheze pentru ocaziile de a face bine si, în timpul vietii, sã punã în practicã ei însisi mijloacele spre a ajuta la salvarea semenilor lor si la înaintarea cauzei Sale în diferitele ei ramuri. Procedând astfel, ei fac numai ce cere Dumnezeu de la ei sã facã; ei Îi dau lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Sale. Multi îsi închid de bunãvoie ochii si inimile, ca nu cumva sã vadã si sã simtã lipsurile cauzei Domnului, si nu ajutã la înaintarea  ei,    micsorând astfel roadele lor prin reduceri din dobândã sau din capital. Unii socotesc cã ceea ce dau ei pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu este în realitate pierdut. Ei considerã pierduti atât de multi bani si se simt nesatisfãcuti pânã când nu pot sã-i înlocuiascã imediat, astfel încât comoara lor pãmânteascã sã nu scadã. Exercitã zgârcenie si chiar siretenie în relatiile lor cu fratii si cu cei din lume si nu ezitã sã însele în afaceri spre a se avantaja pe ei însisi si a câstiga ceva bani.  Unii, de fricã sã nu-si  piardã comoara pãmânteascã, neglijeazã rugãciunea si adunarea spre a aduce închinare lui Dumnezeu, pentru ca sã aibã timp mai mult sã-l consacre gospodãriilor lor sau afacerilor. Prin faptele lor, ei aratã pe care lume pun pretul cel mai mare. Ei sacrificã privilegiile religioase, care sunt esentiale pentru înaintarea lor spiritualã, pentru lucrurile acestei vieti si n-ajung sã obtinã o cunoastere a vointei divine. Ei nu-si desãvârsesc caracterul crestin, si nu ajung la mãsura pusã de  Dumnezeu. La ei, pe primul loc se aflã interesele vremelnice si-L jefuiesc pe Dumnezeu de timpul pe care ar trebui sã îl consacre slujirii Lui. Pe astfel de persoane Dumnezeu le observã bine si ele vor primi mai degrabã un blestem, decât o binecuvântare. Unii îsi pun bunurile în afara controlului lor, plasându-le în mâinile copiilor lor. Motivul lor ascuns este de a se pune în situatia în care sã nu se simtã rãspunzãtori sã dea din averea lor pentru rãspândirea adevãrului. Ei nu înteleg cã banii pe care îi mânuiesc nu sunt ai lor, ci ai Domnului.

            Multora le-ar plãcea sã vadã suflete convertite, dacã acest lucru s-ar putea face fãrã nici un sacrificiu din partea lor; dar, dacã este vorba de averea lor, ei se retrag, pentru cã aceasta este de o mai mare valoare pentru ei decât sufletele bãrbatilor si femeilor pentru care a murit Hristos. Dacã cei cãrora Dumnezeu le-a încredintat mijloace ar întelege responsabilitatea lor ca ispravnici ai lui Dumnezeu,  ar pãstra în mâinile lor ceea ce le-a dat Dumnezeu cu împrumut, si ar putea îndeplini astfel cu credinciosie datoria care le revine spre a-si face partea în ducerea mai departe a lucrãrii lui Dumnezeu. Dacã toti ar putea întelege planul mântuirii si valoarea unui singur suflet rãscumpãrat prin sângele lui Hristos, ei ar socoti orice alt interes ca fiind de micã importantã.  Pãrintii ar trebui sã aibã o mare teamã, încredintându-le copiilor talantii si mijloacele pe care Dumnezeu le-a pus în mâinile lor, afarã numai dacã au cea mai sigurã dovadã cã copiii lor au un mai mare interes, iubire si consacrare pentru cauza lui Dumnezeu decât ei însisi si cã acesti copii vor fi mai seriosi si mai zelosi în sprijinirea lucrãrii lui Dumnezeu, si mai binevoitori în ducerea mai departe a diferitelor întreprinderi în legãturã cu ea, care necesitã mijloace. Dar multi îsi plaseazã mijloacele în mâinile copiilor lor, punând în felul acesta asupra lor rãspunderea propriei lor isprãvnicii, pentru cã Satana îi îndeamnã sã facã acest lucru. Procedând astfel, ei pun acele mijloace, în mod efectiv, în rândurile vrãjmasului. Satana aranjeazã problema spre a o pune de acord cu propriul lui scop si sustrage de la cauza lui Dumnezeu mijloacele de care aceasta are nevoie, ca sã poatã fi sprijinitã din belsug. Eforturile fãcute spre a prezenta adevãrul în fata poporului nu sunt nici pe jumãtate atât de complete si de extinse pe cât ar trebui sã fie. Nici a cincea parte nu se face acum din ceea ce ar putea fi fãcut prin rãspândirea de publicatii si aducerea în raza sunetului adevãrului a tuturor celor care pot fi convinsi sã vinã.  Timpul de probã pentru multi se încheie. Satana îsi adunã zilnic recolta de suflete. Unii iau decizii finale împotriva adevãrului, si multi mor fãrã sã-l cunoascã. Mintea lor nu este luminatã, iar ei nu s-au pocãit de pãcatele lor; si totusi, oameni care mãrturisesc evlavia îsi adunã comori pãmântesti si îsi îndreaptã eforturile spre a câstiga si mai mult. Ei sunt insensibili fatã de situatia bãrbatilor si femeilor care se aflã în sfera lor de influentã, si care pier din lipsã de cunostintã. Munca bine orientatã, fãcutã cu smerenie, ar face mult spre a-i lumina si converti pe semenii lor; dar exemplul multora, care ar putea face mult bine, spune în mod virtual: Sufletele voastre sunt de mai micã valoare pentru mine decât interesele mele lumesti.  Multi iubesc adevãrul în micã mãsurã, iar lumea, într-o mãsurã mai mare. "Dupã roadele lor îi veti cunoaste." (Matei 7,20). Lucrurile spirituale sunt sacrificate pentru cele vremelnice. Roada adusã de acestea nu este spre sfintire si exemplul lor nu va fi asa, încât sã-i convingã pe pãcãtosi si sã-i converteascã de pe cãile lor gresite la adevãr. Ei permit ca sufletele lor sã meargã la pierzare, când le-ar putea salva, dacã ar face eforturi tot atât de serioase în favoarea lor, precum au fãcut spre a-si asigura comorile acestei vieti. Pentru a dobândi mai multe din lucrurile acestei lumi, de care, în realitate, n-au nevoie, si care nu fac decât sã le mãreascã rãspunderea si condamnarea lor, multi muncesc dupã un plan fortat si pun în pericol sãnãtatea, bucuria spiritualã, pacea, confortul si fericirea familiilor lor. Ei lasã ca sufletele din jurul lor sã meargã la pierzare, pentru cã se tem cã aceasta va cere ceva din timpul si mijloacele lor spre a-i salva; dumnezeul lor sunt banii. Ei hotãrãsc sã nu-si sacrifice mijloacele spre a salva suflete.  Celui cãruia i s-a încredintat un talant nu este rãspunzãtor pentru cinci sau pentru doi, ci numai pentru acel unu. Multi neglijeazã sã strângã pentru ei o comoarã în cer, fãcând bine cu  mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat cu împrumut. Ei nu se încred în Dumnezeu si au o mie de temeri cu privire la viitor. Ca si copiii lui Israel, ei au inimi rele ale necredintei. Dumnezeu a aprovizionat acest popor cu îmbelsugare, precum cereau nevoile lor; dar pentru viitor, ei au luat cu împrumut necaz. În cãlãtoriile lor, ei s-au plâns si au murmurat cã Moise i-a scos, pentru ca sã-i ucidã  cu foamea  pe ei si pe copiii lor. Dorinta lor imaginarã le-a închis ochii si inimile de la vederea bunãtãtii si îndurãrii lui Dumnezeu, în cãlãtoriile lor, si ei au fost nerecunoscãtori pentru toate darurile Lui. Tot asa de neîncrezãtor este si pretinsul popor al lui Dumnezeu din acest veac al necredintei si degenerãrii. Oamenii se tem cã pot ajunge în lipsã, copiii pot deveni nevoiasi, iar nepotii vor fi sãraci. Ei nu îndrãznesc sã se încreadã în Dumnezeu. Nu au o credintã adevãratã în El, care i-a binecuvântat,  le-a încredintat darul vietii si le-a dat talanti, ca sã-i foloseascã pentru slava Sa si înaintarea cauzei Sale.  Multi îsi poartã de grijã atât de stãruitor, încât nu-I dau lui Dumnezeu nici o ocazie sã le poarte de grijã. Dacã, uneori, ar fi în lipsã de timp si ar fi pusi în situatii de strâmtoare, acesta ar fi cel mai bun lucru pentru credinta lor. Dacã s-ar încrede linistiti în Dumnezeu si ar astepta ca El sã lucreze pentru ei, necesitatea lor ar fi ocazia lui Dumnezeu; si binecuvântarea Lui în situatia lor criticã ar face sã le sporeascã iubirea fatã de El si i-ar conduce sã pretuiascã binecuvântãrile lor vremelnice într-un sens mai înalt decât au fãcut vreodatã mai înainte. Credinta lor ar creste, speranta lor s-ar îmbunãtãti si buna dispozitie ar lua locul tristetii, al  îndoielilor si murmurãrii. Credinta multora nu creste din lipsã de exercitare.  Ceea ce consumã vlaga poporului lui Dumnezeu este iubirea de bani si prietenia cu lumea. Privilegiul poporului lui Dumnezeu este sã fie lumini luminãtoare si strãlucitoare în lume, spre a înmulti cunoasterea de Dumnezeu si spre a avea o întelegere mai lãmuritã a vointei Lui. Dar îngrijorãrile acestei vieti si înselãciunea bogãtiilor îneacã sãmânta semãnatã în inimile lor si ei n-aduc roade spre slava Sa. Ei mãrturisesc cã au credintã, dar aceasta nu este o credintã vie, pentru cã nu este sprijinitã de fapte. Credinta fãrã fapte este moartã. Cei care mãrturisesc cã au credintã mare, dar n-au fapte, nu vor fi mântuiti prin credinta lor. Satana crede adevãrul si tremurã, totusi acest fel de   credintã    n-are nici o virtute. Multora dintre cei care au fãcut o înaltã mãrturisire de credintã le lipsesc  faptele bune. Dacã si-ar dovedi credinta lor prin faptele lor, ei ar putea exercita o puternicã influentã de partea adevãrului. Dar ei nu îmbunãtãtesc talantii mijloacelor împrumutate lor de Dumnezeu. Cei care cred cã îsi linistesc constiinta prin transferarea averii lor asupra copiilor lor, sau prin sustragere de la cauza lui Dumnezeu si îngãduie ca ea sã treacã în mâinile copiilor necredinciosi si nepãsãtori, ca ei s-o cheltuiascã sau s-o îngrãmãdeascã si sã i se închine, va trebui  sã-I dea socotealã lui Dumnezeu; ei sunt ispravnici necredinciosi ai banilor Domnului. Ei îi îngãduie lui Satana sã-i învingã pe acesti copii ale cãror minti sunt sub stãpânirea lui. Scopurile lui Satana sunt îndeplinite în mai multe feluri, în timp ce ispravnicii lui Dumnezeu sunt uluiti si paralizati; ei nu-si dau seama de marea lor rãspundere si de socoteala care trebuie sã vinã în curând.  Cei care au avere si a cãror minte este întunecatã de dumnezeul acestei lumi par sã fie stãpâniti de Satana în a dispune de ea. Dacã au copii cu adevãrat credinciosi, si, de asemenea, si copii ale cãror afectiuni sunt întru-totul pentru lucrurile acestei lumi, fãcând un transfer al bunurilor asupra copiilor lor, ei dau, în general, o cantitate mai mare acelor copii care nu-L iubesc pe Dumnezeu si care slujesc vrãjmasului oricãrei dreptãti, decât celor care-L slujesc pe Dumnezeu.  Ei pun în mâinile copiilor necredinciosi tocmai lucrurile care se vor dovedi o cursã pentru ei si care vor fi piedici în calea lor de a se preda lui Dumnezeu. În timp ce fac daruri mari copiilor necredinciosi, ei fac daruri foarte reduse celor care sunt de aceeasi credintã cu ei însisi. Tocmai faptul acesta ar trebui sã-i surprindã pe oamenii cu mijloace, care au urmat aceastã cale. Ei ar trebui sã vadã cã înselãciunea bogãtiilor le-a pervertit judecata. Dacã ar putea sã vadã influenta care opereazã asupra mintii lor, ar putea întelege cã Satana dispune de aceste probleme foarte conforme cu propriile lui scopuri si planuri. În loc ca Dumnezeu sã le stãpâneascã mintea si sã le sfinteascã judecata, ea este stãpânitã chiar de puterea adversã. Pe cei care erau de aceeasi credintã cu ei, uneori, chiar i-a neglijat si, adesea, au fost foarte stricti si exigenti în toate cele ce aveau de-a face cu ei, în timp ce aveau o mânã largã pentru copiii necredinciosi si iubitori de lume, despre care stiau cã nu vor folosi mijloacele pe care le-au pus în mâinile lor pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Domnul cere ca cei cãrora El le-a împrumutat talantii mijloacelor sã le foloseascã corect, având ca tintã principalã înaintarea cauzei Lui. Oricare altã cauzã trebuie sã fie inferioarã fatã de aceasta.  Talantii banilor, fie cã sunt cinci, doi sau unul, trebuie sã fie înmultiti. Cei care au o mare sumã de bani sunt responsabili pentru un mare numãr de talanti. Dar, prin comparatie, cei care sunt sãraci nu sunt scutiti de rãspundere. Cei care au doar putin în aceastã lume sunt reprezentati ca având un talent. Totusi, ei sunt într-un pericol tot atât de mare de a avea prea multã iubire pentru acel putin, si, din egoism, pot sã retinã ceea ce este pentru cauza lui Dumnezeu, cum sunt cei mai bogati. Ei nu-si simt primejdia si aplicã miscãtoarele mustrãri, adresate în Cuvântul lui Dumnezeu iubitorilor lumii acesteia, numai celor bogati, în timp ce ei însisi pot fi într-un pericol si mai mare decât cei mai bogati. Fie cã au mult sau putin, fiecãruia i se cere sã-si punã talantii lui la schimbãtor, ca, atunci când vine Stãpânul, El sã poatã primi ceea ce este al Lui, împreunã cu dobânda. De asemenea, li se cere sã pãstreze consacrare fatã de Dumnezeu si un interes neegoist fatã de cauza si lucrarea Lui. Cãutând mai întâi Împãrãtia lui Dumnezeu si neprihãnirea Lui, ei trebuie sã creadã fãgãduinta Lui, cã toate celelalte li se vor da pe deasupra. În comparatie cu oricare alte considerente, mântuirea sufletelor semenilor lor trebuie sã aibã prioritate, dar acesta nu este cazul, în general. Dacã undeva existã o neglijentã, cea care trebuie sã sufere este cauza lui Dumnezeu. Dumnezeu a împrumutat oamenilor talanti nu pentru a le întretine mândria, sau pentru a trezi în ei invidie, ci pentru a fi folositi pentru slava Sa. El i-a fãcut pe acesti oameni agenti spre a trimite mijloace prin care sã înainteze lucrarea de mântuire a oamenilor. Hristos le-a dat un exemplu prin viata Lui. El a pãrãsit bogãtiile Sale ceresti si splendoarea, si de dragul nostru S-a fãcut sãrac, pentru ca noi, prin sãrãcia Lui, sã ne putem îmbogãti. Nu este planul lui Dumnezeu sã plouã bani din cer pentru a fi sustinutã cauza Lui. El a încredintat si a depozitat la oameni mijloace abundente, ca sã nu fie lipsã în nici unul dintre departamentele lucrãrii Sale. El îi încearcã pe aceia care mãrturisesc cã Îl iubesc, punând bunuri în mâinile lor, si apoi îi probeazã sã vadã dacã iubesc mai mult darul decât pe Dãtãtor. Dumnezeu va descoperi la timp adevãratele simtãminte ale inimii.  Pentru ca sã înainteze cauza lui Dumnezeu, banii sunt necesari. Dumnezeu i-a dat pentru aceastã necesitate din belsug, punând în mâinile agentilor Sãi mijloace spre a le folosi în orice departament al lucrãrii pentru câstigarea de suflete. Fiecare suflet salvat este un talant câstigat. Dacã este convertit cu adevãrat, cel adus la cunostinta adevãrului, la rândul lui, va folosi talantii influentei si ai mijloacelor date lui de Dumnezeu, lucrând pentru salvarea altor semeni de-ai lui. El se va angaja cu seriozitate în marea lucrare de lãmurire a celor care sunt în întuneric si rãtãcire. El va fi unul care va contribui la salvarea de suflete. În felul acesta, talantii influentei si ai mijloacelor sunt pusi continuu la schimbãtor si la crestere permanentã. Când vine Stãpânul, servul cel credincios este pregãtit sã-i dea înapoi atât capitalul, cât si dobânda. Prin roadele lui, el poate dovedi înmultirea talantilor pe care i-a câstigat pentru a-i reda Stãpânului. Servul credincios îsi va fi fãcut pe atunci lucrarea, si Stãpânul, a cãrui rãsplatã este cu El, ca sã dea fiecãruia dupã cum va fi fapta lui, va da înapoi servului credincios atât capitalul, cât si dobânda.  În cuvântul Sãu, Domnul a descoperit clar vointa Sa celor care au bogãtii. Dar din cauzã cã poruncile Lui directe au fost dispretuite, El le prezintã primejdiile din fata lor prin "Mãrturii". El nu dã luminã nouã, ci le atrage atentia la lumina care a fost deja descoperitã în Cuvântul Sãu. Dacã cei care mãrturisesc cã iubesc adevãrul se tin tare de bogãtiile lor, nereusind sã asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, si nu cautã ocazii sã facã binele cu ceea ce le-a încredintat El, atunci Domnul Se va apropia si va împrãstia bunurile lor. El Se va apropia de ei cu judecatã. Pe diferite cãi, le va risipi idolii. Vor suferi multe pierderi. Sufletele egoiste nu vor fi binecuvântate. Dar "sufletul binefãcãtor va fi sãturat." (Proverbe 11,25). Pe cei care-L onoreazã pe Dumnezeu, El îi va onora.  Domnul a fãcut legãmânt cu Israel cã, dacã vor asculta de poruncile Lui, El le va da ploaie la vreme potrivitã, va înmulti rodul pãmântului si pomii de pe câmp vor produce roadele lor. El a fãgãduit cã treieratul se va întinde pânã la culesul viilor si culesul viilor pânã la vremea semãnatului, si cã vor mânca pâinea lor pe sãturate si vor locui în tara lor, în sigurantã. El va face ca vrãjmasii lor sã piarã. Nu va avea oroare fatã de ei, ci va merge împreunã cu ei si va fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Lui. Dar, dacã vor nesocoti poruncile Sale, El îi va trata exact invers. Blestemul Lui va rãmâne asupra lor, în locul binecuvântãrii Lui. Va frânge mândria puterii lor si va face cerurile de deasupra lor ca fierul si pãmântul ca arama. "Vi se va istovi puterea fãrã de folos; pãmântul vostru nu-si va da roadele, si pomii de pe pãmânt nu-si vor da rodurile. Si dacã si dupã aceasta vã veti împotrivi, Mã voi împotrivi si Eu vouã." (Levitic 26,20.21.24)  Cei care retin în mod egoist mijloacele date lor nu trebuie sã fie surprinsi dacã mâna lui Dumnezeu le risipeste. Ceea ce ar fi trebuit sã fie consacrat pentru înaintarea lucrãrii si a cauzei lui Dumnezeu, poate fi încredintat unui fiu nesãbuit, iar el poate sã cheltuiascã banii nebuneste. Un cal frumos, mândria unei inimi vanitoase, poate fi gãsit mort în grajd. Din când în când, poate muri o vacã. Pot sã urmeze pierderi de fructe sau alte recolte. Dumnezeu poate împrãstia mijloacele pe care El le-a împrumutat ispravnicilor Lui, dacã ei refuzã sã le foloseascã spre slava Sa. Am vãzut cã unii pot sã n-aibã nici una dintre aceste pierderi care sã le reaminteascã de neglijarea datoriei lor, dar cazurile lor pot s  fie cu atât mai deznãdãjduite.  Isus i-a avertizat pe oameni: "Vedeti si pãziti-vã de orice fel de lãcomie de bani; cãci viata cuiva nu stã în belsugul avutiei lui. Si le-a spus pilda aceasta: Tarina unui om bogat rodise mult. Si el se gândea în sine, si zicea: 'Ce voi face? Fiindcã nu mai am loc unde sã-mi strâng rodurile'. 'Iatã,' a zis el, ' ce voi face: îmi voi strica grânarele, si voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate rodurile si toate bunãtãtile mele; si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunãtãti strânse pentru multi ani; odihneste-te, mãnâncã, bea si veseleste-te!' Dar Dumnezeu i-a zis: 'Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ti se va cere sufletul; si lucrurile pe care le-ai pregãtit ale cui vor fi?'" Tot asa este si cu cel ce îsi adunã comori pentru el, si nu se îmbogãteste fatã de Dumnezeu. Apoi, s-a adresat ucenicilor Lui: "De aceea vã spun: Nu vã îngrijorati, cu privire la viata voastrã, gândindu-vã ce veti mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vã cu ce vã veti îmbrãca. Viata este mai mult decât hrana, si trupul mai mult decât îmbrãcãmintea." (Luca 12,15-23)  Avertizãrile acestea sunt date spre folosul tuturor. Vor folosi ei avertizãrile? Vor trage ei foloase din ele? Vor lua ei seama la aceste uimitoare ilustratii ale Mântuitorului nostru si se vor feri ei de exemplul omului bogat nebun? El avea din belsug; asa au multi care mãrturisesc a crede adevãrul, si procedeazã trecând cu vederea cazul sãrmanului om bogat nechibzuit. O, dacã ar fi întelepti sã simtã rãspunderile care apasã asupra lor spre a folosi binecuvântãrile date lor de Dumnezeu, binecuvântând pe altii, în loc sã le schimbe în blestem. Dumnezeu va rãspunde unora ca acestia, ca si nechibzuitului om bogat: "Nebunule!"  Oamenii actioneazã ca si când ar fi lipsiti de ratiune. Ei sunt îngropati în grijile acestei vieti. N-au timp pe care sã-l consacre lui Dumnezeu, n-au timp sã-I slujeascã. Muncã, muncã, muncã este lozinca zilei. Tuturor celor din jurul lor, li se cere sã lucreze dupã planul fortat spre a se îngriji de ferme mari. Ambitia lor este sã dãrâme si sã clãdeascã, ca sã aibã unde sã-si punã bunurile la pãstrare. Si totusi, tocmai acesti oameni care sunt coplesiti de bogãtiile lor sunt considerati drept urmasi ai lui Hristos. Ei cred cã Hristos vine curând, cã sfârsitul tuturor lucrurilor este aproape; totusi, n-au spirit de sacrificiu. Ei se afundã mai adânc si tot mai adânc în lume. Îsi iau numai putin timp sã cerceteze Cuvântul vietii, sã mediteze si sã se roage. Nu dau acest privilegiu nici altora din familie si nici celor care le slujesc. Totusi, acesti oameni mãrturisesc a crede cã lumea aceasta nu este cãminul lor, cã sunt numai strãini si peregrini pe pãmânt, pregãtindu-se sã se mute într-o tarã mai bunã. Exemplul si influenta acestora este un blestem pentru cauza lui Dumnezeu. Adevãratã ipocrizie le caracterizeazã viata, pretinsã a fi crestinã. Ei Îl iubesc pe Dumnezeu si adevãrul tot atât de mult cât aratã faptele lor, si nu mai mult. Un om va actiona întru-totul, dupã câtã credintã are. "Asa cã dupã roadele lor îi veti cunoaste." (Matei 7,20) Inima este acolo unde este comoara. Comoara lor este pe acest pãmânt, deci si inima si interesele lor sunt tot aici.  "Fratii mei, ce-i foloseste cuiva sã spunã cã are credintã, dacã n-are fapte? Poate oare credinta aceastã sã-l mântuiascã?". "Tot asa si credinta: dacã n-are fapte este moartã în ea însãsi." (Iacov 2,14.17) Când cei care mãrturisesc credinta aratã cã viata lor se potriveste cu credinta lor, atunci vom vedea o putere care însoteste prezentarea adevãrului, o putere care îi va convinge pe pãcãtosi de vinovãtia lor si va atrage suflete aproape de Hristos.  O credintã statornicã este rarã printre oamenii bogati. Credinta adevãratã, sustinutã de fapte, este rar de gãsit. Dar toti cei care posedã aceastã credintã vor fi oameni care nu vor fi lipsiti de influentã. Ei Îl vor imita pe Hristos; vor poseda acea bunãvointã dezinteresatã, acel interes în lucrarea de suflete, pe care l-a avut El. Urmasii lui Hristos trebuie sã pretuiascã sufletele asa cum i-a pretuit El. Simpatia lor trebuie sã fie pentru lucrarea scumpului lor Rãscumpãrãtor si ei trebuie sã lucreze spre a salva cu orice sacrificiu ce a rãscumpãrat El cu sângele Lui. Ce sunt banii, casele si holdele, în comparatie chiar numai si cu un singur suflet?  Hristos a adus o jertfã totalã si completã, o jertfã suficientã spre a salva pe fiecare fiu si fiicã a lui Adam, care dovedeste o cãintã fatã de Dumnezeu, pentru cã a cãlcat Legea Sa, si manifestã credintã în Domnul Isus Hristos. Totusi, cu toate cã jertfa a fost cuprinzãtoare, numai putini consimt sã trãiascã o viatã de ascultare, ca sã poatã avea aceastã mare salvare. Putini sunt dispusi sã imite uimitoarele Lui privatiuni, sã îndure suferinte si persecutii si sã aibã parte de munca Lui istovitoare, ca sã-i aducã pe altii la luminã. Si putini vor sã urmeze exemplul Lui de rugãciune frecventã si serioasã cãtre Dumnezeu, pentru puterea de  a îndura încercãrile acestei vieti si a îndeplini îndatoririle zilnice. Hristos este Cãpetenia mântuirii noastre, si, prin suferintele si jertfa Sa, a dat tuturor urmasilor Lui un exemplu cã vegherea, rugãciunea si efortul stãruitor erau necesare din partea lor, dacã urmau sã reprezinte corect iubirea care se afla în inima Lui pentru neamul omenesc cãzut.  Oameni bogati mor spiritual din cauza neglijentei de a folosi mijloacele puse de Dumnezeu în mâinile lor pentru a ajuta la salvarea semenilor lor. Uneori, unii se trezesc la timp si hotãrãsc sã si-l facã prieten pe Mamona, ca sã poatã fi primiti, în cele din urmã, în locasurile vesnice. Dar eforturile lor în aceastã directie nu sunt depline. Ei încep, dar, nefiind cu toatã inima si seriosi în lucrare,  nu reusesc. Nu sunt bogati în fapte bune. În timp ce îsi retin încetisor iubirea si se prind de comoara lor pãmânteascã, Satana îi biruieste.  Poate fi prezentatã o perspectivã mãgulitoare de a investi în brevete sau alte întreprinderi presupuse a fi strãlucitoare în jurul cãrora Satana aruncã o vrajã fermecãtoare. Perspectiva de a obtine bani mai multi, repede si usor, îi ademeneste. Ei rationeazã cã, desi au hotãrât sã punã acesti bani în vistieria lui Dumnezeu, în acest caz îi vor folosi si îi vor înmulti mult, si atunci vor da cauzei o sumã mai mare. Ei nu puteau sã vadã posibilitatea unui esec. Banii  plecau din mâinile lor si în curând aflau, spre regretul lor, cã au fãcut o gresealã. Perspectivele strãlucitoare au pãlit. Asteptãrile lor nu s-au realizat. Au fost înselati. Satana i-a biruit. El a fost mai dibaci decât ei, si a reusit sã le obtinã banii si astfel sã lipseascã lucrarea lui Dumnezeu de ceea ce ar fi trebuit sã fie folosit pentru sustinerea ei în rãspândirea adevãrului si pentru salvarea de suflete, pentru care Hristos a murit. Ei au pierdut tot ce au investit si L-au jefuit pe Dumnezeu de ceea ce ar fi trebuit restituit Lui.  Unii dintre cei cãrora le-a fost încredintat numai un talant se scuzã cã ei n-au un numãr asa de mare de talanti ca cei cãrora  le-au fost încredintati mai multi. Ca si ispravnicul necredincios ei ascund talantul în pãmânt. Se tem sã-I redea lui Dumnezeu ceea ce El le-a încredintat. Se angajeazã în întreprinderi lumesti, dar investesc putin în cauza lui Dumnezeu, dacã se poate vorbi de asa ceva. Ei asteaptã ca cei care au mai multi talanti sã ducã sarcina lucrãrii, în timp ce simt cã ei nu sunt rãspunzãtori pentru înaintarea si succesul ei.  Când va veni Stãpânul sã Se socoteascã cu slujitorii Sãi, cei neîntelepti vor recunoaste încurcati: "Am stiut cã esti om aspru, care seceri de unde n-ai semãnat, si strângi de unde n-ai vânturat; mi-a fost fricã (Fricã de ce? Cã stãpânul va pretinde o parte din talantul cel mic încredintat lor) si m-am dus de ti-am ascuns talantul în pãmânt: iatã-ti ce-i al tãu". Stãpânul lui îi va rãspunde: "Rob viclean si lenes! Ai stiut cã secer de unde n-am semãnat, si cã strâng de unde n-am vânturat; prin urmare, se cãdea ca tu sã-mi fi dat banii la zarafi, si la venirea mea, eu mi-as fi luat cu dobândã ce este al meu! Luati-i dar talantul si dati-l celui ce are zece talanti. Pentru cã celui ce are, i se va da, si va avea de prisos; dar de la cel care n-are, se va lua si ce are! Iar pe robul acela netrebnic aruncati-l în întunericul de afarã: acolo va fi plânsul si scrâsnirea dintilor." (Matei 25,24-30)  Multi dintre cei care în aceastã lume au putin sunt reprezentati prin omul care are un talant. Ei se tem sã se încreadã în Dumnezeu. Le este teamã cã Dumnezeu le va cere ceva, ceea ce ei pretind cã este al lor. Ei îsi ascund talantul în pãmânt, temându-se sã-l investeascã undeva, pentru ca sã nu li se cearã sã-I dea lui Dumnezeu îmbunãtãtirile. În loc sã dea talantul la zarafi, cum a cerut Dumnezeu, ei îl îngroapã sau îl ascund unde nu poate fi de folos nici lui Dumnezeu, nici omului. Multi dintre cei care mãrturisesc cã iubesc adevãrul fac tocmai aceastã lucrare. Ei îsi însealã propriul lor suflet, pentru cã Satana le-a orbit ochii. Jefuind pe Dumnezeu, ei s-au jefuit mai mult pe ei însisi. Din cauza lãcomiei si a unei inimi rele, necredincioase, ei s-au lipsit pe ei însisi de comoara cereascã. Pentru cã n-aveau decât un talant, ei s-au temut sã-l încredinteze lui Dumnezeu si l-au ascuns în pãmânt. Se simt eliberati de rãspundere. Le place sã vadã progresul adevãrului, dar nu se gândesc cã sunt chemati sã practice lepãdarea de sine si sã ajute lucrarea prin mijloacele lor, desi n-au o cantitate mare.  Toti trebuie sã facã  ceva. Cazul vãduvei care a aruncat în vistierie cei doi bãnuti ai ei este înregistrat pentru folosul altora. Hristos a lãudat-o pentru jertfa pe care a fãcut-o si a atras atentia ucenicilor asupra faptului: "Adevãrat vã spun cã vãduva aceasta a dat mai mult decât toti cei ce au aruncat în vistierie; cãci toti ceilalti au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sãrãcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rãmãsese ca sã trãiascã." (Marcu 12,43.44) Hristos a pretuit darul ei ca fiind mai de valoare decât darurile mari ale celor bogati. Ei au dat din prisosul   lor.   Ei    n-aveau sã simtã nici o lipsã din cauza darurilor lor. Dar vãduva s-a lipsit pe sine chiar si de nevoile vietii spre a da darul ei cel mic. Ea nu putea sã vadã cum aveau sã fie satisfãcute lipsurile ei viitoare. Ea n-avea sot ca s-o întretinã la nevoie. Ea s-a încrezut în Dumnezeu pentru ziua de mâine. Valoarea darului nu este pretuitã atât de mult dupã cantitatea datã, cât prin proportia si prin motivul care au inspirat dãruirea. Când va veni Hristos, a cãrui rãsplatã este cu El, El va da fiecãruia dupã cum va fi lucrarea lui.  Toti, atât cei de sus, cât si cei de jos, bogat sau sãrac, au fost înzestrati de Stãpân cu talanti; unii cu mai multi, altii cu mai putini, dupã capacitatea lor diversã. Binecuvântarea lui Dumnezeu va rãmâne asupra lucrãtorilor sinceri, iubitori si harnici. Investitia lor va fi cu succes si va asigura suflete pentru Împãrãtia lui Dumnezeu si o comoarã nepieritoare pentru ei însisi. Toti sunt unelte morale si toti sunt înzestrati cu bunuri ceresti. Talantii sunt proportionati dupã capacitãtile posedate de fiecare.  Dumnezeu dã fiecãrui om lucrarea lui si asteaptã restituiri dupã diferitele înzestrãri acordate. El nu cere o înmultire de zece talanti de la cel cãruia El i-a dat numai un talant. El nu asteaptã de la omul sãrac sã facã acte de caritate ca cel care are bogãtii. El nu asteaptã de la cel slab si suferind activitatea si puterea pe care o are cel sãnãtos. Acel singur talant, folosit dupã cea mai bunã socotealã, va fi primit de Dumnezeu "avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are" (2 Corinteni 8,12).  Dumnezeu ne numeste servi, ceea ce înseamnã cã suntem angajati de El sã facem o anumitã lucrare si sã purtãm anumite rãspunderi. El ne-a dat cu împrumut capital pentru investitie. Acesta nu este proprietatea noastrã, si noi nemultumim pe Dumnezeu dacã pãstrãm bunurile Domnului nostru sau le cheltuim dupã cum ne place. Noi suntem rãspunzãtori pentru folosirea sau abuzarea de cele ce ne-a împrumutat Dumnezeu. Dacã acest capital, pe care l-a pus Dumnezeu în mâinile noastre zace adormit sau îl îngropãm în pãmânt, chiar dacã este numai un talant, noi vom fi trasi la rãspundere de Stãpân. El ne cere, cu dobândã, nu ceea ce este al nostru, ci ceea ce este al Lui.  Fiecare talant care se întoarce la Stãpân va fi cercetat îndeaproape. Faptele si rãspunderile servilor lui Dumnezeu nu vor fi socotite ca probleme lipsite de importantã. Fiecare individ va fi tratat în mod personal si i se va cere sã dea socotealã de talantii încredintati lui, fie cã i-a îmbogãtit sau a abuzat de ei. Rãsplata acordatã va fi proportionalã cu îmbunãtãtirea talantilor. Pedeapsa hotãrâtã va fi dupã cum s-a abuzat de talanti.  Întrebarea fiecãruia ar trebui sã fie: Ce am eu de la Domnul meu, si cum sã-l folosesc pentru slava Lui? Hristos a zis: "Puneti-i în negot, pânã mã voi întoarce." (Luca 19,13) Stãpânul ceresc se aflã pe drum. Ocazia noastrã minunatã este acum. Talantii sunt în mâinile noastre. Sã-i folosim pentru slava lui Dumnezeu sau sã abuzãm de ei? Astãzi putem face negot cu ei, dar mâine punerea noastrã la probã se poate încheia, si socoteala noastrã sã fie hotãrâtã pentru veci.  Dacã talantii nostri sunt investiti pentru salvarea semenilor nostri, Dumnezeu va fi proslãvit. Mândria si pozitia sunt prezentate ca scuze pentru extravagantã, arãtare zadarnicã, ambitie si egoism libertin. Talantii Domnului, dati cu împrumut omului ca binecuvântare pretioasã, dacã se abuzeazã de ei, vor atrage asupra lor un teribil blestem. Bogãtiile pot fi folosite de noi pentru avansarea cauzei lui Dumnezeu si pentru usurarea nevoilor vãduvei si ale orfanilor. Fãcând asa, adunãm pentru noi binecuvântãri bogate. Nu vom primi numai expresii de recunostintã din partea celor care au primit darurile noastre, ci însusi Domnul, care a pus mijloacele în mâinile noastre, chiar pentru scopul acesta, va face ca sufletele noastre sã fie ca o grãdinã udatã, cãreia apa nu-i lipseste. Când va veni timpul secerisului, care dintre noi va avea nespusa  bucurie  de a vedea snopii pe care     i-am adunat noi, ca recompensã pentru credinciosia noastrã si pentru folosirea neegoistã a talantilor pe care i-a pus Domnul în mâinile noastre spre a-i folosi pentru slava Sa?  La multi  din Vermont a fost un esec categoric spre a corespunde cerintelor lui Dumnezeu. Unii au cãzut într-o stare spiritualã rece, fãrã viatã, pentru cã au fost servi necredinciosi. Iubirea de lume a umplut atât de mult inima lor, încât au pierdut gustul pentru lucrurile ceresti si au devenit pitici în cunostintele spirituale. Tara a fost lipsitã de adevãratul fel de lucrare. Bordoville a devenit centrul de atractie. Toate marile adunãri s-au tinut într-o singurã localitate, ceea ce a fost ca si punerea luminii sub obroc;  razele ei nu au adus nici un folos celorlalti oameni din tarã. Multi sunt încã în întuneric care ar fi putut sã se bucure în cunoasterea adevãrului. Talantii, cât si eforturile speciale, au fost rezervate doar unei singure localitãti. Aceasta nu este ceea ce Domnul a intentionat sã fie. Dimpotrivã, El a plãnuit ca avertizarea si solia probatoare sã fie date lumii, iar poporul Sãu, care este lumina lumii, sã fie rãspândit ca martor în mijlocul întunericului moral al acestei lumi; ca viata lor, mãrturia lor si exemplul lor sã poatã fi o mireasmã de viatã pentru viatã sau de moarte pentru moarte.  Fratii D. trebuie sã fie supravegheati, ca sã nu zãdãrniceascã planurile lui Dumnezeu prin propriile lor planuri. Ei sunt în primejdie de a restrânge lucrarea lui Dumnezeu, care este mare si extinsã.  Fratele D. va fi în primejdie sã aibã vederi prea strâmte despre lucrare. Dumnezeu i-a dat o experientã care îi va fi de mare valoare, dacã el o va folosi cum trebuie. Dar existã primejdia ca particularitãtile lui sã ajusteze acea experientã si ca mintea altora sã fie afectatã. Folosirea ca lucrãtor a fratelui D. nu este ceea ce altfel ar fi, dacã n-ar fi atât de predispus sã-si concentreze mintea asupra unei singure idei. El stãruie asupra întâmplãrilor si ideilor pe care le are, si le repetã cu toate amãnuntele, când  pentru altii ele sunt fãrã importantã.  Mintea i-a fost trezitã în ce priveste starea sãnãtãtii lui. El si-a concentrat puterea mintii asupra acestui subiect. Si aceste simptome erau subiectele principale ale conversatiei sale. El tinea mortis sã meargã dupã planul stabilit în minte; si, cãutând sã se simtã bine, n-a tinut seamã ce neplãcere le fãcea altora. Mintea i-a fost, în mare mãsurã, limitatã la cazul lui. Aceasta era povara gândurilor  si subiectul conversatiilor lui. Prin acest procedeu precis si sistematic, el n-a reusit sã primeascã beneficiul, în spetã sãnãtatea, pe care ar fi putut sã o realizeze, dacã ar fi uitat de sine si, din zi în zi, s-ar fi angajat în exercitiu fizic,  care  i-ar fi abãtut mintea de la el însusi.  Aceleasi lipsuri au marcat lucrarea lui în ogorul Evangheliei. Vorbind poporului, el fãcea multe introduceri si scuze repetate, încât asistenta era deja obositã înainte ca el sã ajungã la subiectul propriu-zis. Atât cât este posibil, pastorii trebuie sã evite scuzele si introducerile.  Fratele D. este prea minutios. El stãruie asupra amãnuntelor inutile. Îsi ia timp sã explice puncte care, în realitate, nu sunt importante si care se puteau socoti ca fiind întelese fãrã a se mai prezenta dovezi, acestea fiind evidente. Dar adevãratele puncte trebuie sã fie atât de convingãtoare cât le poate face sã fie vorbirea si fapta. Ele trebuie sã fie importante pietre de hotar. Fratele D. trebuie sã evite  micile amãnunte care-i obosesc pe ascultãtori înainte de a se ajunge la punctele principale.  Fratele D. are o mare capacitate de a se concentra. Când mintea lui apucã într-o anumitã directie, este greu pentru el s-o mai îndrepte în altã parte; el zãboveste obositor asupra unui singur punct. În conversatie, este în primejdie de a-l obosi pe ascultãtor. Scrierilor lui le lipseste un stil degajat. Obiceiul de a-si concentra mintea asupra unui singur lucru, cu excluderea altor lucruri este o nenorocire. Aceasta ar trebui sã înteleagã el si sã munceascã pentru a restrânge si stãpâni aceastã putere a mintii lui, care este prea activã. Activitatea prea mare a unui organ al mintii întãreste acel organ cu slãbirea celorlalte. Dacã fratele D. ar face o lucrare cu succes în ogorul Evangheliei, el si-ar putea educa mintea. Dezvoltarea mare a acestui organ slãbeste sãnãtatea si utilitatea lui. Existã o lipsã de armonie în mintea lui,  iar corpul suferã consecintele.  Ar fi foarte mult în interesul fratelui D. sã cultive simplitatea în scrierile lui. El trebuie sã evite  stãruirea asupra unui punct care nu este de o importantã vitalã; si chiar cele mai importante adevãruri evidente, cele care sunt prin ele însele clare si lãmurite, pot fi acoperite complet prin cuvinte spre a le face sã fie confuze si întunecate.  Fratele D. poate fi logic în toate punctele adevãrului prezent si totusi sã nu fie calificat sã prezinte motivele sperantei noastre, în scris, celor care vorbesc franceza. În aceastã lucrare, el poate sã ajute. Dar subiectul trebuie sã fie pregãtit de mai mult de una sau de douã minti , ca aceasta sã nu poarte pecetea vreunei particularitãti. Adevãrul la care s-a ajuns, care a fost pregãtit de mai multe minti, si care, la timpul socotit de Dumnezeu, a fost scos la ivealã, verigã cu verigã într-un lant unit, de cãtre seriosi cercetãtori dupã adevãr, trebuie sã fie dat poporului si el va fi adaptat spre a face fatã nevoilor multora. Trebuie avutã în vedere scurtimea pentru a-l interesa pe cititor. Articolele lungi, cu o multime de cuvinte, sunt o vãtãmare a adevãrului pe care scriitorul si-l propune sã-l prezinte.  Fratele D. trebuie sã-si ocupe mai putin mintea cu sine însusi, si sã vorbeascã mai putin despre sine. El ar trebui sã disparã din vedere si, în conversatie, sã evite sã facã referire la sine si sã facã din particularitãtile vietii lui un model pentru altii, spre a-l imita. Trebuie sã încurajeze adevãrata smerenie. El este în primejdie de a crede cã viata si experienta lui sunt superioare fatã de ale celorlalti.  Fratele D. poate fi de valoare pentru cauza lui Dumnezeu, dacã existã si armonie în caracterul strãduintelor lui. Dacã poate sã vadã si sã corecteze nedesãvârsirile organismului lui deosebit, care au tendinta de a-i vãtãma utilitatea, Dumnezeu îl poate accepta sã fie folosit. El trebuie sã evite predicile lungi si plictisitoare si rugãciunile lungi. Acestea nu-i fac bine nici lui, nici altora. Folosirea îndelungatã si violentã a organelor vocale i-a iritat gâtlejul si plãmânii si i-a fãcut rãu sãnãtãtii lui generale, mai mult decât i-a folosit respectarea cu strictete a regulilor pentru mâncare si odihnã. O supraexcitare sau încordare a organelor vocale pot sã nu se refacã curând si sã-l coste pe vorbitor viata. O manierã de vorbire calmã, negrãbitã, dar serioasã, va avea asupra adunãrii o influentã mai bunã decât a lãsa ca simtãmintele sã fie excitate si sã controleze glasul si manierele. Pe cât este posibil, vorbitorul trebuie sã pãstreze tonul natural al vocii. Adevãrul prezentat este cel care afecteazã inima. Dacã vorbitorul face o realitate din  aceste adevãruri, cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, el va fi în stare sã-i impresioneze pe ascultãtori de faptul cã el este serios, fãrã sã oboseascã peste mãsurã delicatele organe ale gâtului si ale plãmânilor.  Fratele D. este profund interesat de viata lui de familie; totusi, existã o primejdie: sã cultive, în conversatie, obiceiul de a-si concentra mintea asupra lucrurilor care îl intereseazã pe el în mod deosebit, dar care nu pot interesa sau nu aduc profit altora. El încearcã sã pãstreze un sistem care, în sine, este corect; dar si aici se va vedea cã acele lucruri care sunt folositoare în sinea lor pot deveni obositoare si chiar apãsãtoare, dacã se stãruie prea mult asupra lor si dacã se cautã a le îndeplini în orice împrejurare. Existã primejdia de a neglija problemele mai dificile.  Fratele D. trebuie sã evite a fi plictisitor în strãduintele sale. În ansamblu, influenta lui a fost bunã. Fratele D. este din fire un bun administrator în lucrurile vremelnice. Instruirea si exemplul lui au fost, în aceastã privintã, de ajutor celor care au fost destul de smeriti, ca sã se lase sfãtuiti. Dar invidia, neîncrederea, rãzvrãtirea, tânguirea si murmurarea, care existã în comunitate, au fost descurajatoare. Acest frate ar trebui sã se pãzeascã spre a nu fi prea exigent.  Pentru a desãvârsi caracterul crestin, noi nu trebuie sã cultivãm numai o viatã de rugãciune retrasã si linistitã, si nici o viatã cu totul de zel formal si cuprins de emotii, în timp ce evlavia personalã este neglijatã. Dar timpul de fatã ne cere sã fim asteptãtori ai revenirii Domnului si sã fim vigilenti în lucrarea pentru salvarea semenilor nostri. "În sârguintã fiti fãrã preget. Fiti plini de râvnã cu duhul, slujiti Domnului." (Romani 12,11). Dumnezeu nu va accepta nici cele mai înflãcãrate servicii, dacã ei nu sunt mai întâi consacrati prin supunerea sufletului fatã de El si iubirea Lui. La o anumitã grupã de persoane existã primejdia de a îndepãrta sistematic atât Duhul lui Dumnezeu, cât si vitalitatea religiei lui Hristos, si de a prezenta în schimb o serie de îndatoriri si ceremonii obositoare.  Noi trãim în mijlocul unei generatii înguste si perverse, iar planurile noastre frumoase si exacte nu pot fi aduse la îndeplinire spre avantajul tuturor. Dacã ne coborâm demnitatea, nu vom reusi sã-i ajutãm pe cei care au cea mai mare nevoie de ajutor. Slujitorii lui Hristos trebuie sã se adapteze la conditiile diferite ale oamenilor. Ei nu pot pune în aplicare reguli exacte, dacã au de-a face cu cazurile tuturor. Lucrarea trebuie sã fie variatã spre a veni în întâmpinarea oamenilor acolo unde se aflã ei. "Mustrati pe cei ce se despart de voi; cãutati sã mântuiti pe unii, smulgându-i din foc; de altii iarãsi fie-vã milã cu fricã, urând pânã si cãmasa mânjitã de sânge." (Iuda 21,22)  Apostolul îi sfãtuieste pe fratii lui din Corint: "Deci, fie cã mâncati, fie cã beti, fie cã faceti altceva: sã faceti totul pentru slava lui Dumnezeu. Sã nu fiti pricinã de pãcãtuire, nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu. Dupã cum mã silesc si eu în toate lucrurile sã plac tuturor, cãutând nu folosul meu, ci al celor mai multi, ca sã fie mântuiti." (1 Corinteni 10,31-33) "Cãci mãcar cã sunt slobod fatã de toti, m-am fãcut robul tuturor, ca sã câstig pe cei mai multi." (1 Corinteni 9,19) "Am fost slab cu cei slabi ca sã câstig pe cei slabi. M-am fãcut tuturor totul, ca, oricum, sã mântuiesc pe unii din ei." (1 Corinteni 9,22). "Noi care suntem tari, suntem datori sã rãbdãm slãbiciunile celor slabi, si sã nu ne plãcem nouã însine. Fiecare din noi sã placã aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Cãci si Hristos nu Si-a plãcut Lui Însusi; ci, dupã cum este scris: 'Ocãrile celor ce Te ocãresc pe Tine, au cãzut peste Mine.'" (Romani 15,1-3)  Fratele si sora L. din Canada îsi pierd treptat sprijinul pe Dumnezeu si iubirea  pentru sfintele lucruri ceresti, în timp ce au cãutat tot mai mult sã se prindã de comorile lumesti. Ei au slãbit legãtura cu cele ceresti si s-au legat tot mai hotãrât de aceastã lume. Cu câtiva ani în urmã, le plãcea sã aibã un oarecare interes în înaintarea adevãrului si a lucrãrii lui Dumnezeu. Dar mai recent, iubirea lor de câstig a crescut si n-au mai fost interesati    sã-si facã partea în salvarea oamenilor. Viata lor n-a mai fost caracterizatã de lepãdare de sine si binefacere din iubire pentru Hristos. Ei au fãcut doar putin pentru cauza lui Dumnezeu. Ce  au fãcut ei cu talantii lor? I-au îngropat în pãmânt, investindu-i în tarine. Ei nu i-au dat la zarafi, ca atunci când va veni, Stãpânul sã-si poatã primi ce este al Lui, cu dobândã.  Ei au o lucrare importantã de fãcut pentru a-si pune în ordine inimile si casa. "Strângeti-vã comori în cer." (Matei 6,20).  Inimile lor au fost cu lucrurile acestei vieti, iar preocupãrile vesnice au fost puse pe planul al doilea. Ei trebuie sã lucreze serios pentru a scoate afarã din inima lor iubirea de lume si pentru a o înlocui cu afectiunile lor pentru lucrurile de sus, nu pentru cele de pe pãmânt. Dacã slujitorii lui Dumnezeu ar tine minte cã lucrarea lor este sã facã tot ce le stã în putere, cu influenta si mijloacele lor, ca sã salveze sufletele pentru care a murit Hristos, ar exista mai putin efort egoist si necredinciosii ar fi miscati; ei ar fi convinsi cã existã o realitate în adevãrul astfel prezentat si sustinut prin exemplu.  Fratele si sora L. ar trebui sã aibã încredere în lucrare pentru aceste zile de pe urmã si sã-si desãvârseascã un caracter crestin, pentru ca la venirea lui Isus sã poatã primi rãsplata cea vesnicã. Fratelui L. îi lipseste vigoarea fizicã si mintalã. El a devenit incapabil sã poarte multã rãspundere. Ar trebui sã se sfãtuiascã cu fratii lui care sunt chibzuiti si credinciosi.  Fratele L. este un ispravnic al lui Dumnezeu. Lui i s-au încredintat mijloace si ar trebui sã se trezeascã la datoria sa de   a-I reda lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Sale. El ar trebui sã înteleagã pretentiile lui Dumnezeu asupra lui. Cât trãieste si are puterea de a judeca, el trebuie sã foloseascã ocazia de a-si însusi proprietatea pe care i-a încredintat-o Dumnezeu, în loc sã o lase altora, ca sã o foloseascã si s-o însuseascã dupã încheierea vietii lui.  Satana este întotdeauna gata sã profite de slãbiciunile si neputintele oamenilor pentru a urmãri propriile sale planuri. El este un adversar viclean si i-a biruit pe multi dintre cei ale cãror scopuri erau bine intentionate în ceea ce priveste averea lor pentru folosul cauzei lui Dumnezeu. Unii au neglijat lucrarea pe care le-a dat-o Dumnezeu în legãturã cu propriile lor mijloace.  Si în timp ce ei sunt neglijenti în asigurarea cauzei  lui Dumnezeu cu mijloacele pe care El le-a dat  cu împrumut, Satana intervine si le aduce în  rândurile lui.  Fratele L. ar trebui sã actioneze mult mai atent. Persoane  care nu sunt de credinta noastrã obtin bani de la el cu diferite pretexte. El se încrede în ei, crezând cã sunt cinstiti. Va fi imposibil pentru el sã mai ia înapoi toti banii care s-au pierdut din mâinile lui în rândurile vrãjmasului. El putea sã facã cu banii lui o investitie sigurã prin ajutorarea cauzei lui Dumnezeu, strângându-si astfel o comoarã în cer. Adesea, el nu este în stare sã ajute când ar vrea, pentru cã este neputincios si nu poate dispune de bani sã facã astfel. Atunci când Domnul solicitã banii lui, acestia sunt cel mai adesea în mâinile celor cãrora le-a dat cu împrumut, dintre care unii n-au de gând sã-i înapoieze niciodatã, iar altii nu simt nici o îngrijorare fatã de problemã. Satana îsi va împlini scopul pe deplin, prin cei necinstiti, care iau cu împrumut, ca si pe oricare altã cale. Aceasta pentru cã tot ceea ce intentioneazã vrãjmasul adevãrului si al neprihãnirii este sã împiedice înaintarea Împãrãtiei Rãscumpãrãtorului nostru. El lucreazã prin agenti spre a-si îndeplini scopurile. Dacã poate sã împiedice ca banii sã intre în vistieria lui Dumnezeu, el are succes în una din ramurile lucrãrii lui. Acele mijloace care ar fi putut sã fie folosite spre a ajuta marele plan de salvare de suflete, el le-a retinut spre a ajuta lucrarea sa.  Fratele L. trebuie sã aibã ocupatia lui cinstitã si sã nu rãmânã fãrã lucru. Este privilegiul lui sã fie bogat în fapte bune si sã punã o temelie bunã pentru  viitor spre a apuca viata vesnicã. Nu este prudent pentru el sã urmeze judecata lui gresitã. El ar trebui sã se sfãtuiascã cu fratii care au experientã si sã caute întelepciunea lui Dumnezeu, ca sã-si poatã îndeplini bine lucrarea lui. Ar trebui sã fie acum cu adevãrat serios si sã-si facã "rost de pungi, care nu se învechesc, o comoarã nesecatã în ceruri." (Luca 12,33)  Fratele M. a fãcut o gresealã în viata lui de familie. El n-a exprimat, în cuvinte, acea afectiune pentru sotia lui, pe care era dator s-o exprime. N-a reusit sã cultive adevãratã curtoazie si politete crestinã. El n-a reusit sã fie tot timpul asa de amabil si sã tinã seama de dorintele si confortul ei, precum era datoria lui. Neunirea ei în credintã cu el a dus la multã nefericire pentru amândoi. Fratele M. n-a respectat sfatul si judecata sotiei sale cum ar fi trebuit sã facã. În multe privinte, judecata si discernãmântul ei erau mai bune decât ale lui. Dacã ar fi fost consultatã, ea ar fi putut, prin intuitia ei mai clarã si discernãmântul ei mai profund, sã-l ajute mai ales în problemele de afaceri, pe care le avea cu semenii sãi. El n-ar fi trebuit sã stãruie în greseala de amor propriu, socotind cã le întelege el însusi pe toate. Dacã ar fi fost sfãtuit de sotia lui, si dacã, prin actiunile lui amabile, ar fi arãtat respect fatã de ea si o dorintã de a-i fi pe plac, el nu si-ar fi fãcut nimic mai putin decât datoria. Dacã sfatul ei era în conflict cu datoria lui fatã de Dumnezeu si pretentiile Lui asupra sa, atunci putea alege sã se deosebeascã, si în cea mai linistitã manierã posibilã sã-i prezinte ca motiv cã nu poate sã sacrifice credinta sau principiile sale. Ar fi fost în interesul fratelui M. sã aibã, în problemele vremelnice, judecata si sfatul sotiei sale.  Atâta timp cât este jignitor, aspru si încãpãtânat, el nu poate avea nici o influentã spre a o câstiga pe sotia lui la adevãr. El trebuie sã facã o reformã. Trebuie sã devinã întelegãtor, sã fie tandru, delicat si iubitor. Trebuie sã lase sã pãtrundã în inima lui soarele bucuriei si al multumirii fericite, si apoi sã lase ca razele ei sã strãluceascã în familia sa. El si-a adus în familie pe cei a cãror influentã avea sã se dovedeascã pentru sotia lui mai degrabã un blestem decât o binecuvântare. Fãcând astfel, el a adus asupra ei poveri care puteau fi evitate. Ea trebuia sã fie consul-tatã si dorintele ei respectate atât cât este posibil, fãrã compromiterea religiei lui.  Fratele M. si-a ales propria cale si a avut o vointã fermã, care era mai mult încãpãtânare. Adesea era neînduplecat. Nu trebuia sã fie asa. El mãrturisea a crede un adevãr care are o influentã sfintitoare, îngãduitoare si curãtitoare,  pe care sotia lui nu-l are. Trebuia sã arate cã adevãrul exercitã o putere asupra firii lui perverse, cã  îl face rãbdãtor, amabil, îngãduitor, tandru, afectuos si iertãtor. Calea cea mai bunã pentru fratele M. de a fi un misionar viu în familia lui, este ca el sã exemplifice în viata lui viata scumpului nostru Rãscumpãrãtor.     

SUS

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA