| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Marturia 19
CUVÂNT CĂTRE PASTORI
Iubiti frati: La 25 octombrie 1868, mi-a fost arătat că nu toti cei care pretind a fi chemati să învete adevărul sunt calificati pentru această lucrare sfântă. Unii sunt departe de a corespunde gândului si vointei lui Dumnezeu. Unii se complac în lenevie, în lucrurile vremelnice si viata lor religioasă este marcată de lenevie spirituală. Acolo unde există lipsă de energie stăruitoare si aplicare strânsă în probleme vremelnice si tranzactii de afaceri, aceeasi deficientă va fi vizibilă si în lucrurile spirituale. Unii dintre voi sunt capi de familie, iar exemplul si influenta voastră modelează caracterele copiilor vostri. Exemplul vostru va fi urmat de ei într-o măsură mai mare sau mai mică, iar lipsa voastră de perfectiune constituie un exemplu rău pentru altii. Însă deficientele voastre sunt mai sensibil simtite, cu rezultate mai grele în cauza si lucrarea lui Dumnezeu. Familiile voastre au simtit această lipsă si au suferit din cauza ei; lor le-au lipsit multe lucruri pe care hărnicia zeloasă si perseverenta le-ar fi putut procura. Dar această deficientă este văzută si simtită în cauza si lucrarea lui Dumnezeu, într-o măsură, cu atât mai mare cu cât cauza si lucrarea Lui sunt de o importantă mai înaltă decât lucrurile care apartin acestei vieti. Influenta unor pastori nu este bună. Ei n-au vegheat cu grijă asupra timpului lor, ca astfel să dea oamenilor un exemplu de hărnicie. Ei au petrecut în lenevie clipe si ceasuri, care odată trecute în vesnicie, cu rezultatele raportului lor, nu mai pot fi rechemate niciodată. Unii sunt lenesi din fire, ceea ce constituie o greutate pentru ei să facă cu succes o lucrare de care s-au apucat. Această deficientă a fost văzută si simtită pe tot parcursul experientei lor religioase. Cei vinovati nu sunt singurii care pierd; altii sunt făcuti să sufere prin deficienta lor. În această perioadă târzie, multi au lectii de învătat, care ar fi trebuit să fie învătate la o dată mult mai timpurie. Unii nu studiază îndeaproape Biblia. Ei nu simt înclinatia să se apuce să studieze cu stăruintă Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei neglijente, ei au muncit cu un mare dezavantaj si, în eforturile lor de slujire, n-au realizat nici o zecime din lucrarea pe care ar fi putut s-o facă, dacă ar fi văzut necesitatea unei consacrări a mintii lor pentru studierea Cuvântului. Ei puteau să devină atât de obisnuiti cu Scripturile, atât de întăriti în argumente biblice, încât i-ar fi putut întâmpina pe oponenti si astfel să prezinte motivele credintei noastre, ca adevărul să triumfe, si opozitia să fie redusă la tăcere. Aceia care slujesc Cuvântul trebuie să aibă o atât de completă cunoastere a acelui Cuvânt cât este posibil pentru ei să obtină. Ei trebuie să cerceteze, să se roage si să învete continuu, altfel poporul lui Dumnezeu va avansa în cunoasterea Cuvântului si a vointei Sale, si îi va lăsa pe acesti pretinsi învătători mult în urmă. Cine îi va mai învăta pe oameni când ei sunt înaintea învătătorilor lor? Toate eforturile unor astfel de pastori sunt fără rod. Este nevoie ca ei să fie învătati mai profund, din Cuvântul lui Dumnezeu, înainte să fie capabili să-i instruiască pe altii. Unii ar fi putut să fie acum lucrători constiinciosi, dacă ar fi folosit bine timpul, simtind că aveau să dea socoteală lui Dumnezeu de timpul lor risipit. Ei L-au nemultumit pe Dumnezeu, pentru că n-au fost harnici. Multumirea de sine, iubirea de sine si iubirea egoistă de comoditate i-au retinut pe unii de la bine, i-au abătut de la obtinerea cunoasterii Scripturilor, ca să poată fi cu totul destoinici pentru orice lucrări bune. Unii nu apreciază valoarea timpului si au lenevit în pat în ceasurile pe care le-ar fi putut întrebuinta pentru studierea Bibliei. Sunt câteva subiecte asupra cărora ei au stăruit cel mai mult, cu care s-au obisnuit, si despre care pot vorbi acceptabil; dar, în mare măsură, ei au rămas aici. Ei nu s-au simtit întru-totul multumiti cu ei însisi si, uneori, si-au dat seama de deficientele lor, totusi n-au fost destul de treziti fată de păcatul neglijentei spre a deveni obisnuiti cu Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ei mărturisesc că îl fac cunoscut altora. Din cauza ignorantei lor, poporul este dezamăgit; el nu primeste cunostintele pe care le-ar fi putut obtine de la ei si pe care se asteaptă să le obtină de la slujitorii lui Hristos. Sculându-se devreme si economisind timpul, pastorii pot găsi timp pentru o îndeaproape cercetare a Scripturilor. Ei trebuie să aibă stăruintă si să nu fie împiedicati în obiectivul lor, ci, în mod persistent, să-si folosească timpul în studierea Cuvântului, aducând în ajutorul lor adevărurile pe care alte minti, prin muncă obositoare, le-au adunat pentru ei si, cu efort harnic si stăruitor, le-au pregătit, punându-le la îndemâna lor. Sunt pastori care muncesc de ani de zile, învătându-i adevărul pe altii, în timp ce ei însisi nu sunt buni cunoscători ai puternicelor puncte ale pozitiei noastre. Pe acestia îi rog să o termine cu lenevia. Ea este pentru ei un blestem continuu. Dumnezeu le cere să facă fiecare moment roditor pentru ei sau pentru altii. "În sârguintă, fiti fără preget. Fiti plini de râvnă cu Duhul. Slujiti Domnului". "Cine se leneveste în lucrul lui, este frate cu cel ce nimiceste" (Rom. 12,11; Prov. 18,9). Este important pentru slujitorii lui Hristos să înteleagă necesitatea autocresterii, pentru ca să înfrumuseteze mărturia lor si să mentină o demnitate care le stă bine. Fără educatie mintală ei vor da gres cu sigurantă în tot ceea ce întreprind. Mi s-a arătat că există o hotărâtă lipsă la unii care predică Cuvântul. Dumnezeu nu este multumit cu căile si ideile lor. Maniera lor de a cita la întâmplare Scriptura este o rusine pentru ocupatia lor. Ei pretind a fi învătători ai Cuvântului, si totusi, nu reusesc să repete corect Scriptura. Aceia care se predau întru-totul predicării Cuvântului nu trebuie să se facă vinovati de citarea incorectă a textului. Dumnezeu cere desăvârsire de la toti slujitorii Săi. Religia lui Hristos va fi exemplificată de posesorul ei în viată, în conversatie, în fapte. Principiile ei puternice se vor dovedi o ancoră. Cei care sunt învătători ai Cuvântului trebuie să fie modele de pietate, exemple pentru turmă. Exemplul lor trebuie să mustre lenevia, nepăsarea, lipsa de hărnicie si de economie. Principiile religiei pretind hărnicie, sârguintă, economie si onestitate. "Dă-ti socoteală de isprăvnicia ta" (Luca 16,2), va fi în curând auzit de către toti. Fratilor, ce socoteală ati putea da Stăpânului, dacă ar apărea acum? Voi sunteti nepregătiti. Voi ati fi tot atât de sigur numărati împreună cu servii cei lenesi, cât este de sigur că ei exist . Pentru voi a mai rămas încă timp pretios. Eu vă rog fierbinte să răscumpărati vremea. Pavel l-a îndemnat pe Timotei: "Caută să te înfătisezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rusine, si care împarte drept Cuvântul adevărului. Fereste-te de întrebările nebune, si nefolositoare, căci stii că dau nastere la certuri. Si robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toti, în stare să-i învete pe toti, plin de îngăduintă răbdătoare, să-i îndrepte cu blândete pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăintă, ca să ajungă la cunostinta adevărului; si, venindu-si în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinsi ca să-i facă voia" (2 Tim. 2,15.23-26). Pentru ca să aducă la îndeplinire lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la ei, pastorii trebuie să fie calificati pentru pozitia lor. Apostolul Pavel, în epistola sa către Coloseni, vorbeste astfel cu privire la slujirea lui: "Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina tinută ascunsă din vesnicii si în toate veacurile, dar descoperită acum sfintilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogătia slavei tainei acesteia între neamuri si anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, si sfătuim pe orice om si învătăm pe orice om în toată întelepciunea, ca să înfătisăm pe orice om desăvârsit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, si mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine" Col. 1,25-29). Dumnezeu nu cere de la slujitorii Săi, care trăiesc atât de aproape de sfârsitul tuturor lucrurilor, o apreciere mai putin sacră si mai putină consacrare fată de lucrarea de slujire. El nu poate accepta activitatea lucrătorilor, dacă nu realizează în propriile lor inimi viata si puterea adevărului pe care ei îl prezintă altora. El nu va accepta nimic mai putin decât o lucrare serioasă, activă, făcută din inimă zeloasă. Pentru această mare lucrare se cere vigilentă si rod bogat. Dumnezeu doreste lucrători altruisti dintre aceia care vor să muncească cu bunăvointă dezinteresată si să-i acorde lucrării tot interesul lor. Fratilor, vouă vă lipseste devotiunea si consacrarea fată de lucrare. Inimile voastre sunt egoiste. Deficientele din voi trebuie să fie înlocuite, altfel peste scurt timp veti avea o dezamăgire fatală - veti pierde cerul. Dumnezeu nu trece cu vederea neglijenta îndeplinirii cu credinciosie a lucrării pe care El a lăsat s-o facă slujitorii Lui. La multi dintre cei care lucrează în pastoratie le lipseste o energie durabilă, precum si o constantă încredere în Dumnezeu. Rezultatul acestei lipse aduce grele poveri asupra celor putini, care posedă aceste calităti, si ei sunt nevoiti să repare lipsurile atât de vădite la cei care ar putea fi muncitori capabili, dacă ar dori să ajungă asa ceva. Sunt putini cei care lucrează zi si noapte, lipsindu-se pe sine de odihnă si bucuriile sociale, împovărând creierul la maximum, fiecare îndeplinind munca pentru trei oameni, epuizând viata lor pretioasă spre a face lucrarea pe care puteau s-o facă altii, dar neglijată. Unii sunt prea lenesi, spre a-si face partea lor; multi pastori se crută cu grijă, evitând poverile, rămânând într-o stare de ineficientă si nefăcând aproape nimic. De aceea, cei care îsi dau seama de valoarea sufletelor, care apreciază sfintenia lucrării si simt că ea trebuie să înainteze fac muncă în plus, depunând eforturi supraomenesti si folosesc la maximum puterea creierului lor pentru a mentine lucrarea în miscare. Dacă interesul pentru lucrare si consacrarea fată de ea ar fi împărtite în mod egal, dacă toti care mărturisesc a fi pastori si-ar devota cu hărnicie cauzei întregul lor interes, nu crutându-se pe sine, putinii lucrători zelosi si temători de Dumnezeu, care-si epuizează repede viata, ar fi usurati de această mare apăsare de deasupra lor, si puterea lor ar putea fi păstrată astfel încât, solicitată fiind într-adevăr, aceasta va avea efectul unei duble puteri si va produce rezultate cu mult mai mari decât pot fi văzute în timp ce se află sub coplesitoarea apăsare de grijă si neliniste. Domnul nu este multumit cu această inegalitate. Multi dintre cei ce mărturisesc a fi chemati de Dumnezeu să slujească prin cuvânt si doctrină nu simt că n-au nici un drept să pretindă a fi învătători, dacă nu sunt pregătiti, prin studierea serioasă si stăruitoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Unii au neglijat să obtină o cunoastere a simplelor ramuri ale educatiei. Unii nu pot nici măcar să citească corect; unii citează gresit Scripturile, iar unii, prin vădita lor lipsă de calificare pentru lucrarea pe care încearcă s-o facă, păgubesc cauza lui Dumnezeu si pun adevărul într-o lumină proastă. Acestia nu simt nevoie de a-si cultiva intelectul, de a încuraja în mod special perfectionarea fără prefăcătorie, si de a căuta adevărata ridicare a caracterului crestin. Mijlocul efectiv si sigur al atingerii acestuia este predarea sufletului fată de Dumnezeu. El va îndruma intelectul si afectiunile în asa fel, încât ele se vor concentra asupra celor divine si vesnice, si atunci ei vor poseda energie chibzuită, pentru că toate puterile mintii si ale fiintei întregi vor fi înăltate, curătate si îndreptate pe calea cea mai nobilă si sfântă. De pe buzele Învătătorului ceresc au fost auzite cuvintele: "Să iubesti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toate inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, si cu toată inima ta" (Marcu 12,30). Când are loc această supunere fată de Dumnezeu, fiecare actiune va fi binecuvântată cu umilintă adevărată, în timp ce, în acelasi timp, cei care sunt în felul acesta aliati cu Dumnezeu si îngerii Lui ceresti vor poseda o demnitate potrivită cu mireasma cerească. Domnul cere de la slujitorii Săi să fie activi. Lui nu-i place să-i vadă nepăsători si lenesi. Ei pretind că au dovada că Dumnezeu i-a ales în mod deosebit să-l învete pe popor calea vietii; totusi, conversatia lor adesea nu este folositoare si dovedesc că nu au sarcina lucrării asupra lor. Propriile lor suflete nu sunt înviorate de puternicile adevăruri pe care le prezintă altora. Unii propovăduiesc aceste atât de interesante adevăruri într-o manieră asa de nepăsătoare, încât ele nu pot influenta poporul. "Tot ce găseste mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!" (Ecles. 9,10). Bărbatii pe care i-a chemat trebuie să fie învătati să depună efort, să lucreze în mod serios, cu zel neobosit pentru El, să scoată suflete din foc. Când pastorii simt puterea adevărului în propriile lor suflete, miscând puternic fiinta lor, atunci vor poseda putere să influenteze inimile si să arate că ei cred în mod hotărât adevărurile pe care le predică altora. Ei trebuie să păstreze în minte valoarea sufletelor si adâncimile fără egal ale iubirii Mântuitorului. Aceasta va trezi sufletul în asa fel, încât, împreună cu David, ei pot să spună: "Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia" (Ps. 39,3). Pavel l-a îndemnat pe Timotei: "Nimeni să nu-ti dispretu-iască tineretea; ci fii o pildă pentru credinciosi, în vorbire, în purtare, în dragoste, în credintă, în curătie. Pune-ti pe inimă aceste lucruri, îndeletniceste-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toti. Fii cu luare aminte asupra ta însuti si asupra învătăturii pe care o dai altora; stăruieste în aceste lucruri, căci, dacă vei face asa, te vei mântui pe tine însuti si pe cei ce te ascultă" (1 Tim. 4,12.15.16). Ce importantă însemnată este atribuită aici vietii crestine a slujitorului lui Dumnezeu! Ce nevoie este de studierea cu credinciosie a Cuvântului, pentru ca el însusi să fie sfintit prin adevăr si să poată fi calificat să-i învete pe altii. Fratilor, vouă vi se cere să exemplificati adevărul în viata voastră. Dar cei care cred că au o lucrare de făcut, aceea de a-i învăta pe altii adevărul, nu sunt toti convertiti si sfintiti prin adevăr. Unii au idei gresite despre ce este un crestin si despre mijloacele prin care se poate obtine o experientă religioasă fermă; cu atât mai putin înteleg ei calitătile pe care Dumnezeu le cere slujitorilor Săi. Bărbatii acestia sunt nesfintiti. Ocazional ei au un simtământ fugar, care le dă impresia că sunt într-adevăr copii ai lui Dumnezeu. Această dependentă de impresii este una dintre înselăciunile speciale ale lui Satana. Cei care sunt instruiti în felul acesta fac din religia lor o problemă de circumstante. Principiul ferm lipseste. Nimeni nu este un crestin viu, dacă nu are o zilnică experientă cu lucrurile lui Dumnezeu si o zilnică practicare a lepădării de sine, purtând cu bucurie crucea si urmându-l pe Hristos. Fiecare crestin viu va progresa zilnic în viata spirituală. În timp ce avansează spre desăvârsire, el experimentează în fiecare zi o convertire fată de Dumnezeu; si convertirea lui nu este completată, până ce nu ajunge la perfectiunea caracterului crestin, o totală pregătire pentru atingerea finală a nemuririi. Dumnezeu trebuie să fie subiectul cel mai de seamă al cugetelor noastre. Meditând asupra Lui, si invocându-L, sufletul va fi înăltat si sentimentele stimulate. Neglijarea meditatiei si a rugăciunii va avea ca rezultat sigur un declin al interesului pentru cele religioase. Se va vedea nepăsare si lenevie. Religia nu este doar o emotie, un simtământ. Ea este un principiu care este întretesut cu toate îndatoririle zilnice si tranzactiile vietii. Nimic nu va fi sustinut, nu se va intra în nici o afacere care va împiedica prezenta acestui principiu. Pentru a mentine religia curată si nepătată, este necesar a fi lucrători care stăruiesc în a face efort. Trebuie să facem noi însine ceva. Nimeni altul nu poate face lucrarea noastră. Nimeni, în afară de noi, nu poate realiza mântuirea noastră cu frică si cutremur. Aceasta este exact acea lucrare pe care Domnul a lăsat-o pe seama noastră s-o facem. Unii pastori, care pretind a fi chemati de Dumnezeu, au sângele sufletelor pe hainele lor. Ei sunt înconjurati de persoane căzute si de păcătosi si totusi nu simt nici o povară pentru sufletele lor; ei dau pe fată o indiferentă în legătură cu mântuirea lor. Unii sunt atât de aproape de adormire, încât se pare că n-au nici un simt al lucrării unui pastor evanghelic. Ei nu socotesc că, în calitate de medici spirituali, li se cere să aibă dibăcie în tratarea sufletelor bolnave de păcat. Lucrarea de avertizare a păcătosilor, de a plânge si a se ruga cu ei, a fost neglijată până ce, pentru multe suflete, orice tratament era tardiv. Unii au murit în păcatele lor, si la judecată vor înfrunta cu mustrările vinovătiei lor pe cei care i-ar fi putut salva, dar care nu i-au salvat. Pastori necredinciosi, ce pedeapsă vă asteaptă! Slujitorii lui Hristos au nevoie de o nouă ungere, pentru ca ei să poată discerne mai clar lucrurile sacre si să aibă conceptii mai clare despre caracterul sfânt si fără pată, pe care ei însisi trebuie să si-l formeze spre a fi pilde pentru turmă. Nimic din ceea ce putem face noi însine nu ne va urca la nivelul la care Dumnezeu ne poate accepta ca ambasadori ai Lui. Numai o fermă încredere în Dumnezeu si o credintă puternică si activă va împlini lucrarea pe care o cere El să fie făcută în noi. Dumnezeu chemă bărbati care lucrează. Continuarea în facerea de bine este ceea ce va forma caractere pentru cer. Cu claritate, credinciosie si iubire, trebuie să apelăm la oameni să se pregătească pentru ziua lui Dumnezeu. Unii va trebui să fie rugati stăruitor, cu seriozitate, înainte ca ei să fie miscati. Fie ca lucrătorul să se caracterizeze prin blândete, umilintă si printr-o seriozitate care îi va face să înteleagă că lucrurile acesta sunt o realitate, si ei au de ales între viată sau moarte. Comportamentul celui care lucrează pentru Dumnezeu trebuie să fie serios si caracterizat prin simplitate si politete crestină, totusi, el trebuie să fie extrem de serios în lucrarea pe care i-a lăsat-o Stăpânul s-o facă. Perseverenta hotărâtă pe calea dreptătii si disciplinarea mintii prin exercitii religioase, pentru a iubi devotiunea si lucrurile ceresti, vor aduce cea mai mare fericire. Dacă ne punem încrederea în Dumnezeu, avem putere să stăpânim mintea în privinta acelor lucruri. Prin exercitiu continuu, ea va deveni puternică spre a se lupta cu vrăjmasii lăuntrici si a supune eul, până când are loc o schimbare completă, iar pasiunile, apetitul si vointa sunt aduse în supunere perfectă. Atunci va fi o evlavie zilnică în cămin si în afară, si când ne angajăm la lucru pentru suflete, eforturile noastre vor fi însotite de o putere. Crestinul smerit va avea timpul lui de devotiune, care nu este spasmodică, convulsivă sau superstitioasă, ci calmă, linistită, profundă, constantă si serioasă. Iubirea fată de Dumnezeu, practicarea sfintirii vor fi plăcute când există o predare perfectă fată de Dumnezeu. Motivul pentru care slujitorii lui Hristos nu mai au succes în lucrările lor se datorează faptului că nu sunt devotati lucrării în mod neegoist. Interesul unora este împărtit; ei sunt nehotărâti. Grijile acestei vieti preocupă atentia lor, si nu-si dau seama cât de sacră este lucrarea pastorului. Unii ca acestia se pot plânge de întuneric, de necredintă mare, de infidelitate. Motivul pentru acestea este că ei nu stau bine înaintea lui Dumnezeu; ei nu văd importanta de a face o deplină si completă consacrare fată de El. Ei Îi slujesc putin lui Dumnezeu, iar lor mai mult. Ei se roagă doar putin. Maiestatea cerului, în timp ce a fost angajat în lucrarea Sa pământească, S-a rugat mult Tatălui Său. Adesea era plecat în rugăciune toată noaptea. Duhul Lui era adesea întristat când simtea puterile întunericului acestei lumi, si părăsea orasul aglomerat si multimea gălăgioasă, si căuta un loc retras să-Si facă rugăciunile. Muntele Măslinilor era locul favorit pentru rugăciunea Fiului lui Dumnezeu. Adesea, după ce multimea Îl părăsea pentru a se retrage peste noapte, El nu Se odihnea, desi era obosit de lucrările de peste zi. În Evanghelia după Ioan, citim: "Si s-a întors fiecare acasă. Isus S-a dus la Muntele Măslinilor" (Ioan 7,53; 8,1). În timp ce orasul era cuprins de liniste, iar ucenicii s-au întors la casele lor, pentru o reîmprospătare în somn, Isus nu dormea. Rugăciunile Lui sfinte se înăltau spre Tatăl Său, de pe Muntele Măslinilor, pentru ca ucenici Lui să poată fi păziti de influentele pe care aveau să le întâmpine zilnic în lume, si ca propriul Lui suflet să poată fi întărit si sprijinit pentru sarcinile si încercările zilei următoare. Toată noaptea, în timp ce ucenicii Lui dormeau, divinul lor Învătător Se ruga. Roua si frigul noptii cădeau asupra capului Său plecat în rugăciune. Exemplul Lui a fost lăsat pentru urmasii Lui. Maiestatea cerului, în timp ce era angajat în lucrarea Lui, Se afla adesea în rugăciune serioasă. El nu mergea totdeauna pe Muntele Măslinilor, pentru că ucenicii Lui aflaseră locul Lui favorit, si adesea Îl urmau. El a ales linistea noptii, când n-avea să fie întrerupt. Isus putea să-i vindece pe bolnavi si să-i învieze pe morti. El Însusi era un izvor de binecuvântare si tărie. El a poruncit chiar si furtunilor, si acestea au ascultat de El. N-a fost întinat de stricăciune, era străin fată de păcat; totusi, S-a rugat, si încă des si cu strigăte puternice si lacrimi. S-a rugat pentru ucenicii Săi si pentru Sine, identificându-Se astfel cu nevoile noastre, cu slăbiciunile noastre si cu neajunsurile noastre, care sunt atât de obisnuite la oameni. El a fost un mare petitionar, neavând pasiunile firii noastre căzute, dar înconjurat de infirmităti ase-mănătoare, ispitit în toate privintele, cum suntem si noi. Isus a îndurat chinul care necesita ajutor si sprijin de la Tatăl Său. Hristos este exemplul nostru. Sunt slujitorii lui Hristos ispititi si loviti cu furie de Satana? Tot asa a fost si El, care n-a cunoscut păcat. În aceste ceasuri de suferintă El S-a întors spre Tatăl Său. El a venit pe pământ, ca să poată oferi o cale pe care noi să putem găsi har si putere spre a-i ajuta în orice vreme pe cei în nevoie, urmând exemplul Lui în rugăciune serioasă. Dacă slujitorii lui Hristos vor să imite acest model, ei vor fi umpluti cu Duhul Lui, si îngerii le vor sluji. Îngerii I-au slujit lui Isus, totusi, prezenta lor n-a făcut ca viata Lui să fie o viată comodă, eliberată de conflicte severe si de ispitiri feroce. El a fost ispitit în toate privintele cum suntem si noi, dar fără păcat. Dacă pastorii, în timp ce sunt angajati în lucrarea pe care El a hotărât-o ca ei s-o facă, au necazuri, încurcături si ispitiri, să fie oare descurajati când stiu că este Unul care a îndurat toate acestea înainte de ei? Să părăsească ei încrederea, pentru că nu realizează tot ceea ce asteaptă de la munca lor? Hristos a lucrat cu zel pentru poporul Lui; dar eforturile Lui au fost dispretuite chiar de către cei pe care a venit să-i salveze si ei L-au dat la moarte pe El, care venise să le dea viată.
Există un mare număr de pastori, dar o mare lipsă de lucrători. Lucrătorii, conlucrătorii cu Dumnezeu, au un simtământ al sfinteniei lucrării si al severelor conflicte cu care trebuie să se confrunte, pentru ca să o ducă mai departe cu succes. Lucrătorii nu vor slăbi si nu se vor descuraja, având în vedere lucrarea, oricât de grea ar putea fi. În epistola către Romani, Pavel spune: "Deci fiindcă suntem socotiti neprihăniti prin credintă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credintă, am intrat în această stare de har în care suntem; si ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar si în necazurile noastre, căci stim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruintă în încercare, iar biruinta aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înseală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat" (Rom. 5,1-5). În El sunt toate comorile, întelepciunea si cunostinta. Noi n-avem scuză, dacă nu ne folosim de bogatele provizii făcute pentru noi, ca să nu ducem lipsă de nimic. Darea înapoi de la greutăti, văicăreala în suferintă îi face pe slujitorii lui Dumnezeu să fie slabi si fără eficientă în purtarea răspunderilor si a poverilor. Toti cei care stau neclintiti în fruntea bătăliei trebuie să simtă lupta specială a lui Satana dusă împotriva lor. Când îsi dau seama de atacurile lui, ei vor fugi la Fortăreată. Ei simt nevoia de o putere specială de la Dumnezeu si muncesc în puterea Lui; de aceea, biruintele pe care le câstigă nu-i înaltă pe ei, ci îi conduc prin credintă să se sprijine si mai sigur pe Cel Puternic. În inimile lor, este trezită o adâncă si înflăcărată recunostintă fată de Dumnezeu, si ei se bucură în suferinta pe care o experimentează când sunt apăsati de vrăjmas. Acesti slujitori binevoitori câstigă o experientă si formează un caracter care va onora cauza lui Dumnezeu. Timpul de fată este un timp de privilegiu solemn si răspundere sacră pentru slujitorii lui Dumnezeu. Dacă aceste răspunderi sunt respectate cu credinciosie, mare va fi răsplata slujitorului credincios când Stăpânul va spune: "Dă-ti socoteală de isprăvnicia ta". Truda zeloasă, lucrarea neegoistă, efortul răbdător si stăruitor îi vor fi răsplătite din belsug; Isus va zice: "De acum încolo nu vă mai numesc servi, ci prieteni, oaspeti". Aprobarea Stăpânului nu este dată pentru mărimea lucrării îndeplinite, pentru că au fost câstigate multe lucruri, ci din cauza credinciosiei chiar în putine lucruri. Nu rezultatele mari pe care le obtinem, ci motivele din care actionăm au valoare înaintea lui Dumnezeu. El pretuieste bunătatea si credinciosia mai mult decât mărimea lucrării îndeplinite. Mi-a fost arătat că multi sunt în cel mai mare pericol de a nu reusi să-si desăvârsească sfintirea în temere de Domnul. Pastorii sunt în pericol de a-si pierde propriile lor suflete. Unii dintre cei care au predicat altora vor fi respinsi, pentru că nu si-au desăvârsit un caracter crestin. În lucrarea lor, ei n-au salvat suflete, si nici chiar pe ale lor n-au reusit să le salveze. Ei nu văd importanta cunoasterii de sine si a stăpânirii de sine. Ei nu veghează si nu se roagă, ca să nu cadă în ispită. Dacă ar veghea, ei ar ajunge să-si cunoască punctele slabe în care sunt atacati, cel mai probabil, de ispită. Prin priveghere si rugăciune, punctele lor cele mai slabe pot să fie în asa fel păzite, încât să devină cele mai puternice, si ei pot să întâmpine ispita fără să fie biruiti. Fiecare urmas al lui Hristos trebuie să se cerceteze zilnic, pentru ca să ajungă să-si cunoască perfect propria lui purtare. Aproape la toti există o neglijare a cercetării de sine. Această neglijare este extrem de periculoasă pentru cel care mărturiseste a fi purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, care ocupă înfricosata pozitie de răspundere ca primitor al cuvintelor lui Dumnezeu spre a le prezenta poporului Său. Conduita zilnică a unei astfel de persoane are mare influentă asupra altora. Dacă n-are nici un succes în muncă, el îi aduce pe convertiti la propriul lui nivel inferior, si rar se-ntâmplă ca ei să se ridice mai sus. Căile pastorului lor, cuvintele lui, gesturile si manierele lui, credinta lui, evlavia lui sunt considerate ca model de către toti adventistii, păzitori ai Sabatului, si, dacă ei îl imită pe el, care i-a învătat adevărul, cred că îsi fac toată datoria. Există multe în conduita unui pastor pe care el le poate îmbunătăti. Multi văd si simt lipsa lor, totusi par să nu-si dea seama de influenta pe care o exercită. Ei sunt constienti de actiunile lor când le aduc la îndeplinire, dar îngăduie ca ele să dispară din memorie, si de aceea nu se schimbă. Dacă pastorii ar face din actiunile fiecărei zile un subiect de atentă cugetare si verificare deliberată, cu scopul de a face cunostintă cu obiceiurile vietii lor, ei s-ar cunoaste pe ei însisi mai bine. Printr-o examinare amănuntită a vietii lor zilnice în toate împrejurările, ei ar cunoaste motivele lor si principiile care îi pun în miscare. Această revizuire zilnică a faptelor noastre, spre a vedea dacă constiinta le aprobă sau le condamnă, este necesară pentru toti care doresc să ajungă la desăvârsirea caracterului crestin. Multe fapte care trec drept fapte bune, chiar fapte de binefacere, când sunt cercetate îndeaproape, se constată că au fost sugerate de motive gresite. Multi primesc aplauze pentru virtuti pe care nu le au. Cercetătorul de inimi examinează motivele si, adesea, faptele care sunt mult aplaudate de oameni sunt înregistrate de El, ca izvorând din motive egoiste si ipocrizie josnică. Fiecare faptă din viata noastră, fie că este excelentă si vrednică de laudă, sau merită dezaprobare, este judecată de cercetătorul inimilor după motivele care au pus-o în miscare. Chiar unii pastori care apără Legea lui Dumnezeu se cunosc doar putin pe ei însisi. Ei nu meditează si nu-si cercetează motivele. Ei nu-si văd greselile si păcatele, pentru că nu au o privire serioasă si hotărâtă asupra vietii, faptelor si caracterului lor, separat si ca întreg, spre a le compara cu sfânta Lege a lui Dumnezeu. Cerintele Legii, în realitate, nu sunt întelese de ei, si trăiesc zilnic călcând spiritul acelei Legi pe care ei mărturisesc că o respectă. "Prin Lege", zice Pavel, "vine cunostinta deplină a păcatului". "Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-as fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: 'Să nu poftesti'" (Rom. 3, 20.7.7). Unii dintre cei care lucrează prin cuvânt si învătătură n-au o întelegere practică a Legii lui Dumnezeu si a sfintelor ei cerinte, sau a ispăsirii lui Hristos. Înainte ca ei să-i poată converti pe păcătosi, trebuie ca ei însisi să se convertească. Oglinda credincioasă, care ar descoperi defectele de caracter, este neglijată; de aceea există meteahnă si păcat si sunt evidente pentru altii, chiar dacă nu sunt întelese de către cei care sunt gresiti. Păcatul odios al egoismului există în mare măsură, chiar si la unii care mărturisesc a fi devotati lucrării lui Dumnezeu. Dacă ei ar compara caracterul lor cu cerintele Lui, mai ales cu standardul cel mare, Legea Lui cea sfântă, dreaptă si bună, ei ar constata, dacă sunt cercetători drepti si cinstiti, că au lipsuri enorme. Dar unii nu sunt dispusi să privească prea departe, sau destul de adânc, spre a vedea stricăciunea inimilor lor. Ei au lipsuri în foarte multe privinte; totusi, rămân în voită ignorantă fată de vina lor, si sunt atât de absorbiti de purtarea de grijă a propriilor lor interese, încât lui Dumnezeu nu-I mai dau nici o atentie. Unii nu sunt evlaviosi din fire, si de aceea ar trebui încurajat si cultivat obiceiul examinării îndeaproape a vietii si motivelor lor, si mai ales obiceiul de a nutri iubire pentru exercitii religi-oase si pentru iubirea în taină. Adesea, ei sunt auziti vorbind despre îndoieli si necredintă si stăruind asupra extraordinarelor lupte pe care le-au avut cu simtăminte infidele. Ei stăruie asupra influentelor descurajatoare, care afectează în asa fel credinta, speranta si curajul lor, privind adevărul si succesul final al lucrării si cauzei în care sunt angajati, ca si când ar face o virtute specială, ca să fie găsiti de partea celor care se îndoiesc. Uneori, par a se bucura, într-adevăr, învârtindu-se în jurul pozitiei celor necredinciosi si întărind necredinta lor cu fiecare împrejurare pe care o pot aduna ca o scuză pentru întunecimea lor. Acestora le-as spune: Ar fi mai bine să coborâti de îndată si să părăsiti zidurile Sionului, până ce veti deveni bărbati convertiti si crestini buni. Înainte să vă luati răspunderea de a deveni pastori, vouă vi se cere, din partea lui Dumnezeu, să vă despărtiti de iubirea de lume. Răsplata celor care continuă în această pozitie de îndoială va fi cea dată fricosilor si necredinciosilor. Dar care este motivul acestor îndoieli, acestei întunecimi si necredinte? Răspund: Oamenii acestia nu stau bine cu Dumnezeu. Ei nu-si tratează cinstit si sincer sufletele. Nu s-au despărtit de tot egoismul, de păcat si de păcătosi. N-au ajuns să studieze viata de lepădare de sine, de sacrificiu de sine a Domnului nostru să imite exemplul Lui de curătire, devotiune si sacrificiu de sine. Păcatul care înfăsoară asa de usor a fost întărit prin satisfacerea lui. Prin propria lor neglijentă si păcat, ei s-au despărtit de societatea divinului Învătător, si El Se află înaintea lor la distanta unei călătorii de o zi. Ei îi au în societatea lor pe cei indolenti, lenesi, decăzuti, necredinciosi, nerespectuosi, nerecunoscători, nesfinti si pe însotitorii lor, îngerii cei răi. Este de mirare că acestia sunt în întuneric sau că au îndoieli privind învătătura? "Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască... învătătura." (Ioan 7,17). El va ajunge să cunoască cu sigurantă tot ce se spune în legătură cu acest subiect. Această făgăduintă ar trebui să alunge toate îndoielile si întrebările. Ceea ce aduce îndoieli este despărtirea de Hristos. El este urmat de cei seriosi, cinstiti, sinceri, credinciosi, umili, blânzi, iluminati, curătiti si păziti: pentru că sunt legati de cer. Nu trebuie să se ceară o mai mare dovadă că o persoană este la mare depărtare de Isus si trăieste cu neglijarea rugăciunii în taină, neglijând evlavia personală, decât faptul că discută astfel îndoielile si necredinta, pentru că mediul lui înconjurător nu-i este favorabil. Astfel de persoane n-au religia curată, neîntinată, a lui Hristos. Ei au un material fals, pe care procesul de curătire îl va mistui cu desăvârsire, ca rugină. De îndată ce Dumnezeu îi încearcă si pune la probă credinta lor, ei se îndoiesc, slăbesc, mergând când pe o cale, când pe alta. Ei nu au adevăratul material, avut de Pavel, care se putea bucura în suferintă, pentru că "necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruintă în încercare, iar biruinta aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înseală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Dumnezeul Sfânt, care ne-a fost dat." (Romani 5,3-5). Ei au o religie de circumstantă. Dacă toti din jurul lor sunt tari în curaj si credinta în succesul final al soliei îngerului al treilea, si împotriva lor nu este adusă nici o influentă specială, atunci se pare că ei au ceva credintă. Dar de îndată ce adversitatea începe să se abată asupra cauzei si lucrarea merge greu, fiind nevoie de ajutorul fiecăruia, aceste suflete sărmane, cu toate că pot să mărturisească a fi slujbasi ai Evangheliei, asteaptă ca totul să se prăbusească. Dacă apare apostazia, si se manifestă răzvrătire, nu-i veti auzi spunând, în alese cuvinte de încurajare si înviorare: Fratilor, nu vă pierdeti curajul; aveti curaj. "Totusi temelia cea tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: 'Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui'." (2 Tim. 2,19). Bărbatii care sunt afectati în felul acesta de împrejurări trebuie să rămână la casele lor si să folosească puterea lor fizică si mentală în pozitii de mai mică răspundere, unde nu vor fi expusi să întâmpine o opozitie atât de puternică. Dacă totul merge bine, ei pot fi socotiti bărbati foarte buni si consacrati. Dar acestia nu sunt cei pe care Stăpânul vrea să-i trimit în lucrarea Sa, pentru că acestora li se împotrivesc cei care sunt trimisii lui Satana, iar Satana si ostirea îngerilor lui cei răi va fi angajată împotriva lor. Dumnezeu a luat măsuri pentru cei pe care i-a chemat El să facă lucrarea Lui, pentru ca ei să iasă biruitori din orice luptă. Domnul, vorbind prin Pavel (Efeseni 6,10-18), ne spune cum să ne înarmăm împotriva lui Satana si a trimisilor lui: "Încolo, fratilor, întăriti-vă în Domnul si în puterea tăriei Lui. Îmbrăcati-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteti tine piept uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii si a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutătii, care sunt în locurile ceresti. De aceea, luati toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteti împotrivi în ziua cea rea, si să rămâneti în picioare, după ce veti fi biruit totul. Stati gata, dar având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcati cu platosa neprihănirii, având picioarele încăltate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luati scutul credintei, cu care veti putea stinge toate săgetile arzătoare ale celui rău. Luati si coiful mântuirii si sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceti în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni si cereri. Vegheati la acestea, cu toată stăruinta, si rugăciune pentru toti sfintii." Noi suntem angajati într-o lucrare înaltă si sacră. Cei care mărturisesc că sunt chemati să-i învete adevărul pe cei ce stau în întuneric nu trebuie să fie ei însisi oameni ai necredintei si întunericului. Ei trebuie să trăiască alături de Dumnezeu, unde pot fi lumină în Domnul. Motivul pentru care nu sunt asa ceva este că ei însisi nu ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea sunt exprimate îndoieli si descurajări când ar trebui să se audă numai cuvinte de credintă si bucurie sfântă. Religia este cea care ajută la nevoie; o convorbire zilnică cu Dumnezeu, un interes neîmpărtit si neegoist în lucrarea Lui. Trebuie să aibă loc o umilire de sine, să fie îndurată orice gelozie, bănuială rea, invidie, ură, răutate si necredintă. Este nevoie de o schimbare totală. Unii au pierdut din vedere modelul nostru, Omul suferind de pe Golgota. În slujba Lui, nu trebuie să ne asteptăm la comoditate, cinste sau măretie în această viată; pentru că El, Maiestatea cerului, nu le-a primit. "Dispretuit si părăsit de oameni, om al durerii si obisnuit cu suferinta". "El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, si, prin rănile lui, suntem tămăduiti." (Is.53,3.5). Cu acest exemplu în fata noastră, vom alege oare să evităm crucea si să fim legănati încoace si încolo de împrejurări? Să fie oare aprins zelul nostru si înflăcărarea noastră numai când suntem înconjurati de cei care sunt treji si zelosi în lucrarea si cauza lui Dumnezeu? Nu putem sta cu credintă în Dumnezeu, fie oricât de neplăcute si descurajatoare toate cele ce ne înconjoară? "Deci, ce vom zice noi în fata tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Cine va ridica pâră împotriva alesilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteste neprihăniti! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, el a si înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, si mijloceste pentru noi! Cine ne va despărti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Din pricina ta suntem dati mortii toată ziua; suntem socotiti ca niste oi de tăiat. Totusi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredintat că nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înăltimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru."(Romani 8,31-39) Multi pastori n-au un interes neîmpărtit în lucrarea lui Dumnezeu. Ei au investit numai putin în cauza Lui, si pentru că au acumulat atât de putin în înaintarea adevărului, sunt ispititi usor să privească si să înainteze spre cauza lui Dumnezeu. Nu sunt stabili, întăriti, consolidati. Cel care îsi cunoaste bine caracterul, care are cunostintă de păcatul pe care îl înfăsoară asa de lesne, si ispitele care, cel mai probabil, îl vor birui, nu trebuie să se expună fără a fi nevoie si să invite ispita, asezându-se pe terenul dusmanului. Dacă îl cheamă datoria acolo unde împrejurările nu sunt favorabile, el va avea ajutor special de la Dumnezeu, si astfel va merge complet echipat pentru lupta cu vrăjmasul. Cunoasterea de sine îi va salva pe multi de căderea în ispite cumplite si îi ocoleste pe multi de o înfrângere rusinoasă. Pentru ca să ajungem să ne cunoastem, este important ca, în mod fidel, să cercetăm motivele si principiile comportamentului nostru, comparând actiunile noastre cu standardul datoriei descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Pastorii trebuie să încurajeze si să cultive binefacerea. Mi-a fost arătat că unii, care au fost angajati la serviciul nostru de publicatii, la Institutul nostru de Sănătate sau în pastoratie, au lucrat numai pentru salariu. Sunt si exceptii; nu sunt toti vinovati în această privintă, dar numai putini se pare că au înteles că ei trebuie să dea socoteală de isprăvnicia lor. Mijloace care au fost consacrate lui Dumnezeu pentru înaintarea cauzei Sale au fost risipite. Familii sărace, care au experimentat influenta simtitoare a adevărului si care de aceea îl pretuiesc si au fost recunoscători fată de Dumnezeu pentru el, au socotit că puteau si trebuia să se lipsească chiar si de cele necesare vietii pentru a aduce darurile lor pentru tezaurul Domnului. Unii s-au lipsit de piese de îmbrăcăminte, de care aveau într-adevăr nevoie spre a se simti bine. Altii au vândut singura lor vacă si banii astfel primiti i-au consacrat lui Dumnezeu. În sinceritatea sufletelor lor, cu multe lacrimi de recunostintă, pentru că a fost privilegiul lor să facă acest lucru pentru cauza lui Dumnezeu, ei s-au plecat înaintea Domnului cu darurile lor si au invocat binecuvântarea Sa asupra lor, când le-au trimis, rugându-se ca ele să poată fi mijloacele de ducere a cunostintei adevărului sufletelor din întuneric. Mijloacele consacrate în felul acesta n-au fost întotdeauna folosite asa cum le-au destinat donatorii jertfitori de sine. Oameni lacomi, egoisti, neavând spiritul tăgăduirii de sine sau al jertfei de sine, au mânuit cu necredinciosie banii astfel adusi în trezorerie; si ei au jefuit tezaurul lui Dumnezeu, primind bani pe care nu i-au câstigat prin muncă corectă. Administrarea lor neconsacrată si nesăbuită a cheltuit si a risipit bani care I-au fost consacrati lui Dumnezeu, cu rugăciuni si lacrimi. Mi-a fost arătat că îngerul raportor face o înregistrare fidelă a fiecărui dar dedicat lui Dumnezeu si pus în trezorerie, precum si a rezultatului final al mijloacelor astfel date. Dumnezeu ia cunostintă de fiecare bănut consacrat cauzei Sale si de bună-vointa sau repulsia dătătorului. Motivul dăruirii este înregistrat de asemenea. Cei jertfitori de sine si consacrati, care Îi redau lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, când El le cere de la ei, vor fi răsplătiti după faptele lor. Chiar dacă mijloacele consacrate astfel vor fi gresit folosite, astfel încât ele nu îndeplinesc scopul avut în vedere de dăruitor - spre slava lui Dumnezeu si salvarea de suflete - cei care au făcut sacrificiile cu sinceritate de suflet, vizând numai slava lui Dumnezeu, nu-si vor pierde răsplata. Celor care au dat o rea întrebuintare mijloacelor dedicate lui Dumnezeu, li se va cere să dea socoteală de isprăvile lor. Unii, în mod egoist, au pus mâna pe bani în iubirea lor după câstig. Altii n-au o constiintă sensibilă; ea a devenit vestedă printr-o îndelungată nutrire a egoismului. Ei privesc la lucrurile sfinte si vesnice dintr-un punct de vedere josnic. Printr-o îndelungată continuare a unei căi gresite, sensibilitătile lor morale par paralizate. Pare imposibil a-si ridica vederile si simtămintele la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu are loc o schimbare totală, prin înnoirea mintii, această grupă nu va găsi nici un loc în cer. Cei care au urmat calea egoismului si a greselii, neprivind ca sacră nici chiar vistieria lui Dumnezeu, nu pot aprecia curătenia si sfintenia celor sfinti din Împărătia Cerurilor, sau valoarea bogătiei de slavă, răsplata cea vesnică, păstrată pentru credinciosii biruitori. Mintea lor a urmat atât de mult pe o cale egoistă si josnică, încât ei nu mai pot aprecia lucrurile vesnice. Ei nu pretuiesc mântuirea. Pare imposibil să-si mai înalte mintea sau să pretuiască cum trebuie planul de mântuire sau valoarea ispăsirii. Interesele egoiste au absorbit întreaga lor fiintă; ca o rocă magnetică, ei îsi tin mintea si afectiunile legate de un nivel inferior. Unele dintre aceste persoane nu vor ajunge niciodată la desăvârsirea caracterului crestin, pentru că nu văd valoarea si necesitatea unui astfel de caracter. Mintea lor nu poate fi înăltată asa, încât să fie încântati de sfintenie. Iubirea de sine si interese egoiste le-au cuprins în asa măsură caracterul, încât ei nu pot să deosebească cele sacre si vesnice, de cele obisnuite. Cauza lui Dumnezeu si vistieria Lui nu sunt pentru ei mai sacre decât afacerile obisnuite sau banii dedicati scopurilor lumesti. În privinta aceasta, datoria morală este obligatorie pentru toti cei care mărturisesc a fi urmasi ai lui Hristos. Dumnezeu specifică datoria lor fată de semeni: "Să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti." Prin neluarea în seamă a dreptătii, a milei si a bunăvointei fată de semenii lor, unii si-au împietrit inima atât de mult, încât pot merge linistiti mai departe si pot să-L jefuiască chiar pe Dumnezeu, fără mustrare de constiintă. Îsi închid acestia ochii si fată de faptul că Dumnezeu cunoaste, că El citeste fiecare actiune si motiv care i-a împins să le facă? Răsplata Lui este cu El, si lucrarea Lui înaintea Sa, ca să dea fiecăruia după cum va fi fapta lui. Fiecare faptă bună si fiecare faptă rea, si influenta lor asupra altora, sunt scoase la iveală de Cercetătorul inimilor, pentru care fiecare secret este descoperit. Si răsplata va fi după motivele care au împins la actiune. Cu toate avertizările si mustrările repetate, pe care li le-a trimis Domnul, cei care au ocupat pozitii de răspundere au urmat pe propria lor cale si au fost călăuziti de judecata lor nesfintită, iar, drept urmare, cauza lui Dumnezeu a suferit si sufletele au fost îndepărtate de adevăr. Toti care se fac astfel vinovati vor fi confruntati cu un raport înspăimântător în ziua răsplătirii finale. Dacă ei vor fi vreodată mântuiti, aceasta nu va fi printr-un efort obisnuit din partea lor; viata lor din trecut trebuie văzută de ei si răscumpărată. Dacă această lucrare este începută cu sinceritate si urmată cu perseverentă si ardoare asiduă, ea va reusi pe deplin; dar multi nu vor reusi, pentru că zelul cu care au început lucrarea se stinge datorită apatiei si nepăsării. La început, eforturile lor sunt bune, pentru că ei au un oarecare simtământ al situatiei lor; dar ei caută să uite trecutul si trec peste el, fără să îndepărteze pietrele de poticnire si fără să facă o lucrare constiincioasă. Pocăinta lor nu este o adevărată părere de rău, pentru că prin influenta lor Dumnezeu a fost dezonorat si suflete pentru care a murit Hristos au fost pierdute. Ei fac eforturi spasmodice si dau pe fată mare emotie; dar faptul că eforturile încetează, că această emotie trece si este urmată de nepăsare apatică, dovedeste că Dumnezeu n-a participat întru-totul la lucrare. Simtămintele au actionat pentru un timp, dar lucrarea n-a pătruns destul de adânc spre a schimba principiile care guvernează actiunile lor. Ei sunt tot atât de expusi să apuce din nou pe aceeasi cale rea, cum au fost la început; pentru că n-au putere să se împotrivească vicleniilor lui Satana, ci sunt expusi înselăciunilor lui. Viata unui crestin adevărat este mereu spre înainte. Nu există stat pe loc, nici întoarcere. Este privilegiul vostru să "vă umpleti de cunostinta vointei Lui, în orice fel de întelepciune si pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtati într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiti plăcuti în orice fel de lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, si crescând în cunostinta lui Dumnezeu: întăriti cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare si îndelungă răbdare, cu bucurie, multumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveti parte de mostenirea sfintilor în lumină."(Col.1,9-12) Eu îi rog stăruitor mai ales pe cei care slujesc Cuvântul si învătătura să se predea lui Dumnezeu, fără rezerve. Consacrati-I Lui viata voastră si fiti într-adevăr pildă pentru turmă. Să nu mai fiti multumiti a rămâne pitici în lucrurile spirituale. Tinta voastră să nu fie mai mică decât desăvârsirea caracterului crestin. Faceti ca viata voastră să fie altruistă si nevinovată, ca ea să poată fi mereu o mustrare vie pentru cei care sunt egoisti si ale căror afectiuni par să fie pentru comoara pământească. Dumnezeu îngăduie să puteti fi întăriti, după bogătia slavei Sale, "în putere, prin duhul Lui, în omul dinăuntru, asa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credintă; pentru ca, având rădăcina si temelia pusă în dragoste, să puteti pricepe împreună cu toti sfintii care este lungimea, adâncimea si înăltimea; si să cunoasteti dragostea lui Hristos, care întrece orice cunostintă, ca să ajungeti plini de toată plinătatea lui Dumnezeu."(Efeseni 3,16-19)
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
