« Back =  Inapoi Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA

1

MARTURII VOLUMUL II

ELLEN G. WHITE

 

Vol I    Vol II    Vol III    Vol IV    Vol V    Vol VI    Vol VII    Vol VIII    Vol IX

 

    Marturia 17

SUFERINTELE LUI HRISTOS 

 

 

             Pentru a întelege pe deplin valoarea mântuirii, este necesar să întelegem cât a costat ea. Ca urmare a ideilor limitate despre suferintele lui Hristos, multi pun un pret mic pe marea lucrare de ispăsire. Măretul plan de mântuire a omului se datorează nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu Tatăl. În acest plan divin, se vede cea mai minunată manifestare a iubirii lui Dumnezeu fată de neamul omenesc căzut. O astfel de iubire, ca cea manifestată în darul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, i-a uimit pe sfintii îngeri. "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viată vesnică" (Ioan 3,16). Mântuitorul acesta era strălucirea slavei Tatălui Său si expresia chipului persoanei Lui. El poseda maiestate divină, perfectiune si desăvârsire, era egal cu Dumnezeu. "Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El" (Col. 1,19). "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totusi, n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine si a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.  La înfătisare, a fost găsit ca un om, S-a smerit si S-a făcut ascultător până la moarte, si încă moarte de cruce" (Filip. 2,6-8).  Hristos a consimtit să moară în locul păcătosului, pentru ca omul, prin viata de ascultare, să poată scăpa de pedeapsa Legii lui Dumnezeu. Moartea Lui n-a făcut fără efect Legea; El n-a omorât Legea, n-a micsorat sfintele ei cerinte, n-a scăzut din sfânta ei demnitate. Moartea lui Hristos a proclamat dreptatea Legii Tatălui Său în pedepsirea păcătosului, în aceea că a consimtit să sufere El Însusi pedeapsa Legii, pentru ca să-l salveze din blestem pe omul căzut. Moartea pe cruce a iubitului Fiu al lui Dumnezeu dovedeste că Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată. Moartea Sa preamăreste Legea, o cinsteste si-i dovedeste omului caracterul ei neschimbător. De pe sfintele Lui buze se aud cuvintele: "Să nu credeti că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc" (Mat. 5,17). Moartea lui Hristos a îndreptătit cerintele Legii.

            În Hristos erau unite umanul si divinul. Misiunea Lui a fost să-l împace pe om cu Dumnezeu, să unească finitul cu infinitul. Aceasta era singura cale prin care oamenii căzuti puteau fi ridicati prin meritele sângelui lui Hristos si să fie părtasi de natură divină. Asemenea naturii umane, L-a făcut pe Hristos să înteleagă necazurile si durerile omului si toate ispitirile cu care era coplesit. Îngerii care erau străini fată de păcat nu puteau simpatiza cu omul, în necazurile lui specifice. Hristos a coborât să ia natura omului si a fost ispitit în toate privintele ca si noi, pentru ca să poată sti cum să-i poată ajuta pe toti cei care aveau să fie ispititi.  În timp ce avea natură umană, El simtea nevoia de putere de la Tatăl Său. El si-a ales locuri de rugăciune. Îi plăcea să aibă legătură cu Tatăl Său în singurătatea muntelui. Sfântul Lui suflet uman era întărit pentru îndatoririle si necazurile zilei. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile si slăbiciunile noastre, astfel că a devenit un implorator, un petitionar nocturn, cerând de la Tatăl Său provizii proaspete de putere pentru a veni, întărit si reînviorat, fortificat pentru datorie si necaz. El este exemplul nostru în toate privintele. El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar nu în al le avea ca patimi. Ca Singurul fără păcat, natura Lui s-a ferit de rău. El a îndurat lupte si chin sufletesc într-o lume a păcatului. Natura Lui umană a făcut din rugăciune o necesitate si un privilegiu. El solicita puternicul sprijin divin si mângâierea pe care Tatăl Său era gata să I le împărtăsească Lui, care, pentru folosul omului, a părăsit bucuriile cerului si Si-a ales căminul într-o lume rece si nerecunoscătoare. Hristos a găsit mângâiere si bucurie în legătura cu Tatăl Său. Aici putea El să-si descarce inima de durerile care Îl zdrobeau. El a fost un om al durerilor si obisnuit cu necazul.  În cursul zilei, El muncea cu zel să facă bine altora, să salveze oameni de nimicire. Îi vindeca pe bolnavi, îi mângâia pe cei întristati si aducea bucurie si nădejde celor disperati. Pe morti i-a adus la viată. După ce-si termina lucrarea de peste zi, El pleca, seară de seară, departe de învălmăseala orasului, si făptura Lui era aplecată în vreun crâng retras în rugăciune fierbinte către Tatăl Său. Uneori, razele luminoase ale lunii străluceau asupra făpturii Lui aplecate. Si apoi, din nou, norii si întunericul îndepărtau toată lumina. În timp ce se găsea în pozitie de rugăciune fierbinte, roua si bruma noptii se asezau pe capul si barba Sa. Adesea, continua cu cererile Lui pe parcursul noptii întregi. El este pilda noastră. Dacă ne-am putea aduce aminte de acest lucru si l-am imita, am fi mult mai puternici în Dumnezeu.  Dacă Mântuitorul oamenilor, cu puterea Lui divină, a simtit nevoia de rugăciune, cu cât mai mult ar trebui să simtă nevoia de rugăciune muritorii slabi si păcătosi - rugăciune fierbinte, constantă! Când Hristos a fost atacat de cea mai feroce ispită, El n-a mâncat nimic. El S-a predat lui Dumnezeu si, prin rugăciune serioasă si supunere desăvârsită fată de vointa Tatălui Său, a iesit biruitor. Cei care mărturisesc adevărul în aceste zile de pe urmă, mai presus de oricare altă grupă de presupusi crestini, trebuie să-L imite pe Marele Model în rugăciune.  "Ajunge ucenicului să fie ca învătătorul lui, si robului să fie ca domnul lui" (Mat. 10,25). Mesele noastre sunt adesea pline cu obiecte de lux, nici sănătoase, nici necesare, pentru că iubim aceste lucruri mai mult decât iubim lepădarea de sine, liberarea de boală si starea sănătoasă a mintii. Isus a căutat în mod serios putere de la Tatăl Său. Fiul divin al lui Dumnezeu a socotit aceasta, chiar pentru Sine, de mai mare valoare decât să stea la cea mai îmbelsugată masă. El ne-a prezentat dovada că rugăciunea este importantă ca să primim putere spre a ne lupta cu puterile întunericului si să facem lucrarea atribuită nouă. Puterea noastră este slăbiciune, dar cea care este dată de Dumnezeu este puternică si pe fiecare dintre cei care o obtin îi va face mai mult decât biruitori.

            Când Fiul lui Dumnezeu  era aplecat în rugăciune, în grădina Ghetsemani, din porii Lui a curs sudoare, asemenea unor mari stropi de sânge. Aici L-a împresurat grozăvia marelui întuneric. Păcatele lumii erau asupra Lui. El suferea în locul omului, ca un călcător al Legii Tatălui Său. Aici a fost scena ispitirii. Lumina divină a lui Dumnezeu se retrăgea din viziunea Lui si El trecuse în mâinile puterilor întunericului. În agonia sufletului Său,  zăcea prosternat pe pământul cel rece. Întelegea încruntarea Tatălui Său.  Luase paharul suferintelor de la buzele omului păcătos, si S-a oferit să-l bea El Însusi, iar în locul lui să-i dea omului paharul binecuvântării. Mânia, care ar fi căzut asupra omului, cădea acum asupra lui Hristos. Acesta a fost momentul în care tainicul pahar a tremurat în mâna Lui.  Isus frecventase adesea Ghetsemani împreună cu ucenicii Săi pentru meditatie si rugăciune. Si cu totii erau bine familiarizati cu acest loc sacru, de retragere. Chiar si Iuda stia unde să conducă gloata ucigasă, ca să-L poată preda pe Isus în mâinile lor. Niciodată mai înainte, Mântuitorul nu vizitase acel loc cu inima plină de atâta durere. Nu de la suferinta omenească  se sustrăgea Fiul lui Dumnezeu, care a rostit, în prezenta ucenicilor Lui, aceste cuvinte jalnice: "Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Rămâneti aici", a zis El, "si vegheati împreună cu Mine" (Mat. 26,38).  Lăsându-i  pe ucenicii Săi la o depărtare de la care I se auzea glasul, El a mers putin mai departe de ei, a căzut cu fata la pământ si S-a rugat. Sufletul Său era chinuit si El s-a rugat: "Tată, dacă este cu putintă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totusi, nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu" (Mat. 26,39). Păcatele unei lumi pierdute erau asupra Lui si L-au coplesit. Era un simtământ al încruntării Tatălui, ca urmare a păcatului care I-a frânt inima cu un chin atât de sfâsietor si a stors din fruntea Lui picături mari de sânge, care se I prelingeau pe obrajii palizi,  căzând si  umezind pământul.  Ridicându-Se din pozitia Sa de prosternare, a venit la ucenicii Săi si i-a găsit dormind. El i-a zis lui Petru: "Ce, un ceas n-ati putut să vegheati împreună cu Mine! Vegheati si rugati-vă, ca să nu cădeti în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă" (Mat. 26,40.41). În cel mai important timp - timpul în care Isus le-a făcut o cerere specială, să vegheze împreună cu El - ucenicii au fost găsiti dormind. El stia că înaintea lor erau lupte si ispitiri teribile. El îi luase cu Sine, ca să poată fi o întărire pentru El si ca evenimentele la care aveau să fie martori în acea noapte,  lectiile si instructiunile pe care aveau să le primească, să poată fi imprimate în memoria lor. Acest lucru era necesar, pentru ca credinta lor să nu slăbească, ci să fie întărită pentru încercarea care era chiar în fata lor.  Dar în loc să vegheze împreună cu Hristos, fiind împovărati de întristare, au adormit. Chiar si aprigul Petru, care, numai cu câteva ceasuri mai înainte,  declara că va suferi si, la nevoie, va muri pentru Domnul lui, dormea si el. În momentul cel mai critic, când Fiul lui Dumnezeu avea nevoie de simpatia si rugăciunile lor sincere, ei au fost găsiti dormind. Ei au pierdut mult, atipind. Mântuitorul nostru a intentionat să-i întărească pentru aspra încercare a credintei lor, la care aveau să fie supusi în curând. Dacă si-ar fi petrecut timpul de jale în veghere, împreună cu iubitul Mântuitor, si în rugăciune către Dumnezeu, Petru n-ar fi fost lăsat, în puterea lui slabă, să se lepede de Domnul său, în timpul procesului.  Fiul lui Dumnezeu S-a îndepărtat pentru a două oară si S-a rugat, zicând: "Tată, dacă se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!" (Mat. 26,42). Si din nou a venit la ucenicii Lui si i-a găsit dormind. Ochii lor erau îngreunati. Prin acesti ucenici care dorm este reprezentată o biserică adormită, când ziua cercetării lui Dumnezeu este aproape. Acesta este un timp de înnourare si întuneric des, când a fi găsit adormit este cel mai periculos.  Isus ne-a lăsat această avertizare: "Vegheati dar, pentru că nu stiti când va veni stăpânul casei; sau seara, sau la miezul noptii, sau la cântarea cocosilor, sau dimineata. Temeti-vă ca nu cumva, venind fără veste, s  vă găsească dormind" (Marcu 13,35-37). Bisericii lui Dumnezeu i se cere să împlinească noaptea vegherii ei, chiar dacă este periculoasă, lungă ori scurtă. Durerea nu-i nici o scuză pentru ea, ca să fie mai putin veghetoare. Suferinta nu trebuie s-o facă să fie nepăsătoare, ci îndoit de vigilentă. Hristos Si-a îndrumat biserica, prin propriul Lui exemplu, spre Izvorul tăriei ei la vreme de nevoie, suferintă si pericol. Atitudinea de veghere trebuie să arate biserica ca fiind într-adevăr poporul lui Dumnezeu. Prin acest semn, cei care asteaptă se deosebesc de lume si dovedesc că sunt străini si călători pe pământ.  Mântuitorul întristat S-a întors din nou de la ucenicii Săi adormiti si S-a rugat pentru a treia oară, spunând aceleasi cuvinte. Apoi, a venit la ei si le-a spus: "Dormiti de acum si   odihniti-vă! Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este dat în mâinile păcătosilor" (Mat. 26,45). Ce cumplit ca ucenicii să îngăduie ca somnul să le închidă ochii, iar picoteala să le încătuseze simtămintele, în timp ce divinul lor Domn îndura un chin sufletesc de neînchipuit! Dacă ar fi rămas să vegheze, ei nu si-ar fi pierdut credinta când L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu murind pe cruce. Această importantă noapte de veghere trebuia să fi fost marcată de lupte sufletesti, generoase, si rugăciuni care le-ar fi adus putere să mărturisească despre chinul de nespus al Fiului lui Dumnezeu. Acea stare i-ar fi pregătit ca, atunci când aveau să vadă suferintele Lui pe cruce, să înteleagă ceva despre natura coplesitoare a chinului pe care l-a îndurat El în grădina Ghetsemani. Si ar fi fost mai în măsură să-si aducă aminte de cuvintele spuse de El cu referire la suferintele, moartea si învierea Sa; si, în acel ceas greu de întuneric teribil, unele raze de sperantă ar fi străbătut întunericul si le-ar fi sustinut credinta.  Hristos le spusese mai înainte că lucrurile acestea aveau să aibă loc, dar ei nu L-au înteles. Scena suferintelor Sale avea să fie pentru ucenicii Lui o încercare groaznic de grea, de unde si nevoia de veghere si rugăciune. Credinta lor avea nevoie să fie sprijinită de o putere nevăzută, când aveau să experimenteze triumful puterilor întunericului. Noi putem avea doar slabe idei despre chinul de nespus al Fiului lui Dumnezeu în Ghetsemani, când Si-a dat seama de despărtirea dintre El si Tatăl Său ca urmare a purtării păcatului omului. El a devenit păcat pentru neamul omenesc căzut. Simtământul retragerii iubirii Tatălui Său a scos din sufletul Lui chinuit aceste cuvinte de jale: "Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Dacă este cu putintă, depărtează de la Mine paharul acesta." Apoi, în deplină supunere fată de vointa Tatălui Său, El adaugă: "Totusi, nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu" (Mat. 26,38.39).  Isus lesinase. Tatăl a trimis un sol de la fata Sa să-L întărească pe divinul Suferind si să-L sprijine să păsească pe calea Lui, pătată de sânge. Dacă muritorii ar fi putut să vadă oastea îngerească uimită si întristată, în timp ce privea cu adâncă mâhnire la Tatăl, care îndepărta razele Lui de lumină, iubirea si slava Sa de la iubitul Fiu al inimii Lui, ei ar fi înteles mai bine cât de dezgustător este păcatul în fata lui Dumnezeu. Sabia dreptătii era acum activă împotriva iubitului Său Fiu. Isus a fost trădat printr-o sărutare, dat în mâinile vrăjmasilor Lui si dus în grabă în sala de judecată a unui tribunal pământesc, ca acolo să fie luat în râs si condamnat la moarte de muritorii păcătosi. Acolo, slăvitul Fiu al lui Dumnezeu a fost "străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre" (Is. 53,5). El a îndurat insultă, batjocură, jignire nerusinată, până când, "atât de schimonosită Îi era fata, si atât de mult se deosebea înfătisarea Lui de a fiilor oamenilor" (Is.52,14).  Cine poate pricepe iubirea manifestată aici! Oastea îngerească privea cu uimire si adâncă mâhnire la El, care fusese Maiestatea cerului si care purtase coroana slavei, purtând acum cununa de spini, o victimă sângerândă pentru mânia unei gloate înfuriate, înflăcărate până la furie nebună de ura lui Satana. Priviti la răbdătorul Suferind! Pe capul Lui se află cununa de spini. Puterea Lui de viată se scurge din fiecare venă sfâsiată. Toate acestea ca urmare a păcatului! Nimic altceva nu L-ar fi putut convinge pe Hristos să părăsească onoarea Sa si maiestatea Lui din cer, si să vină într-o lume păcătoasă, spre a fi neluat în seamă, dispretuit si lepădat de către cei pe care venise să-i salveze si, în cele din urmă, să sufere pe cruce, decât vesnica iubire mântuitoare care va rămâne pentru totdeauna o taină.  Minunati-vă ceruri si rămâi uimit, pământule! Priviti la asupritor si asuprit! O multime imensă înconjoară pe Mântuitorul lumii. Batjocuri si zeflemeli erau amestecate cu înjurături grosolane si blasfemie. Nasterea Lui umilă si viata Sa smerită sunt comentate de nemernici nesimtiti. Afirmatia Lui că este Fiul lui Dumnezeu este luată în râs de către bătrâni si mai marii preotilor, iar glume vulgare si insulte batjocoritoare trec din gură  n gură. Satana avea stăpânire deplină asupra mintii acestor slujitori ai lui. Pentru a face această lucrare cât mai eficientă, el începe cu mai marii preotilor si cu bătrânii si îi inspiră cu delir religios. Ei sunt mânati de acelasi duh satanic, care-i însufleteste pe cei mai josnici si mai înrăiti nemernici. Este o stricăcioasă unitate de vederi în simtămintele tuturor, de la preotii si bătrânii ipocriti până la cei mai josnici. Hristos, scumpul Fiu al lui Dumnezeu, a fost dus în fată, si pe umerii Lui a fost pusă crucea. La fiecare pas, rămânea sânge care curgea din rănile Lui. Înconjurat de o gloată imensă de vrăjmasi înversunati si spectatori nemilosi, El este dus la răstignire. "Când a fost chinuit si asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, si ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura" (Is. 53,7).  Ucenicii Lui îndurerati Îl urmau de la distantă, în urma gloatei criminale. El este pironit pe cruce si atârnă suspendat între cer si pământ. Inimile lor sunt sfâsiate de chin când privesc la Învătătorul lor, suferind ca un criminal. Aproape de cruce, sunt preotii si bătrânii cei orbi, bigoti si perfizi, care Îl zeflemesc si îsi bat joc de El si-L iau în râs: "'Tu, care strici Templul, si-l zidesti la loc în trei zile, mântuieste-Te pe Tine Însuti! Dacă esti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!' Preotii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii si bătrânii, îsi băteau joc de El si ziceau: 'Pe altii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, si vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeste. Căci a zis: 'Eu sunt Fiul lui Dumnezeu'" (Mat. 27,40-43).

            Isus n-a răspuns la toate acestea cu nici un singur cuvânt. În timp ce piroanele Îi străpungeau mâinile, iar stropii de sudoare ai agoniei erau storsi din porii Lui, de pe buzele palide si tremurânde ale nevinovatului Suferind a fost soptită o rugăciune a iubirii iertătoare pentru ucigasii Lui: "Tată, iartă-i căci nu stiu ce fac!" (Luca 23,34). Tot cerul privea cu adânc interes asupra scenei. Slăvitul Răscumpărător al unei lumi pierdute suferea pedeapsa pentru călcarea de către om a Legii Tatălui. El îl răscumpărase pe poporul Său cu propriul Lui sânge. Plătea pretentiile îndreptătite ale sfintei Legi a lui Dumnezeu. Acesta era mijlocul prin care, în cele din urmă, trebuia să se pună capăt păcatului si lui Satana si ostirea lui să fie înfrântă.   A existat oare vreodată o suferintă sau o durere ca cea îndurată de Mântuitorul nostru! Ceea ce a făcut să fie paharul Lui atât de amar a fost simtământul neplăcerii Tatălui Său. Nu  suferinta trupească  a fost cea care a pus capăt atât de repede vietii lui Hristos pe cruce, ci greutatea zdrobitoare a păcatelor lumii si simtământul mâniei Tatălui Său. Slava Tatălui si prezenta sustinătoare a Tatălui Său L-au părăsit, iar disperarea a apăsat asupra Lui cu greutatea zdrobitoare a întunericului si a stors de pe buzele Lui palide si tremurânde strigătul chinuit: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Mat. 27,46).  Isus Se unise cu Tatăl la facerea lumii. În mijlocul suferinte-lor chinuitoare ale Fiului lui Dumnezeu, numai robii si cei înselati au rămas fără milă. Preotii cei mai de seamă si bătrânii Îl înjurau pe scumpul Fiu al lui Dumnezeu, în timp ce agonia Lui era pe sfârsite. Totusi, natura neînsufletită gemea în simpatia ei pentru însângeratul ei Autor, care era pe moarte. Pământul se cutremură. Soarele refuză să privească scena. Pe cer se adună întunericul. Îngerii au fost martori la scena suferintei până ce n-au mai putut privi si si-au ascuns fetele de la privelistea oribilă. Hristos  să moară! El este disperat! Zâmbetul de aprobare al Tatălui s-a îndepărtat si îngerilor nu li se îngăduie să lumineze întunecimea groaznicului ceas. Ei pot doar să privească uimiti la iubitul lor Comandant, Maiestatea cerului, suferind pedeapsa pentru călcarea de către om a Legii Tatălui.  Chiar si îndoielile L-au asaltat pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. El nu putea să vadă prin portile mormântului. Speranta cea minunată nu-I putea prezenta iesirea din mormânt ca biruitor si acceptarea de către Tatăl a sacrificiului Său. Păcatul lumii, cu toată grozăvia lui, a fost simtit de Fiul lui Dumnezeu până la cea mai profundă adâncime a lui. Neplăcerea Tatălui pentru păcat si pedeapsa lui, care este moartea, a fost tot ceea ce a putut El să înteleagă prin acest uluitor întuneric. Isus a fost ispitit să Se teamă că păcatul era atât de jignitor înaintea Tatălui Său, încât Acesta nu Se putea împăca cu Fiul Său. Cumplita ispită, că Tatăl Său L-a părăsit pentru totdeauna, a pricinuit acel strigăt străpungător de pe cruce: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Mat. 27,46).  "Hristos a simtit profund  asa cum vor simti păcătosii când va fi vărsată mânia lui Dumnezeu asupra lor. Disperarea neagră, ca lintoliul mortii, se va aduna în jurul sufletelor lor vinovate si atunci îsi vor da seama de întinderea deplină a păcătoseniei păcatului. Mântuirea a fost cumpărată pentru ei prin suferinta si moartea Fiului lui Dumnezeu. Ea putea să fie a lor, dacă ar fi acceptat-o de bună voie si cu bucurie; dar nimeni nu este silit să dea ascultare Legii lui Dumnezeu. Dacă refuză binefacerea cerească si aleg plăcerile si înselăciunea păcatului, ei pot să aleagă si, la sfârsit, îsi primesc plata, care este mânia lui Dumnezeu si moartea vesnică. Ei sunt despărtiti pentru totdeauna de prezenta lui Isus, a cărui jertfă au dispretuit-o. Ei au pierdut o viată de fericire si au sacrificat o slavă vesnică pentru plăcerile trecătoare ale păcatului.  Credinta si speranta au tremurat în chinurile de moarte ale lui Hristos, pentru că Dumnezeu îndepărtase asigurarea pe care o dăduse mai înainte iubitului Său Fiu, cu privire la aprobarea si acceptarea Sa. Răscumpărătorul lumii S-a bazat atunci pe dovezile care L-au întărit până aici, că Tatăl Său a acceptat lucrările Sale si era multumit de munca Lui. În chinul Lui de moarte, când Îsi dădea pretioasa viată, S-a încrezut pe deplin în Cel care totdeauna a fost bucuria si care Îl asculta. El nu este încurajat de raze de sperantă clare si luminoase, nici din dreapta, nici din stânga. Totul este înfăsurat în întuneric apăsător. În mijlocul cumplitului întuneric, care este simtit de natura compătimitoare, Răscumpărătorul bea paharul cel tainic până la fund. Lipsit fiind chiar si de strălucita sperantă si încredere în triumful care în viitor va fi al Lui, Isus strigă cu glas tare: "Tată, în mâinile Tale Îmi încredintez duhul" (Luca 23,46). El cunoaste caracterul Tatălui Său, cu dreptatea, îndurarea si iubirea Lui cea mare, si, în supunere, Se aruncă în bratele Lui. În mijlocul convulsiilor naturii sunt auzite de către spectatorii uluiti cuvintele muribunde ale Omului de pe Golgota.

            Natura a simtit cu Autorul ei, suferind. Pământul, care umflă stâncile despicate, a proclamat că Cel care a murit a fost Fiul lui Dumnezeu. A avut loc si un mare cutremur. Perdeaua din Templu s-a rupt în două. Pe executor si pe spectatori i-a cuprins groaza când au văzut soarele învăluit de întuneric. Au simtit pământul de sub ei că se cutremură si au văzut si auzit despicarea stâncilor. Bătaia de joc si zeflemeaua preotilor celor mai de seamă si a bătrânilor au încetat când Hristos Si-a predat duhul în mâinile Tatălui Său. Gloata uimită a început să se retragă si au orbecăit prin întuneric pe drum spre cetate. Se băteau în piept si mergeau cuprinsi de groază, vorbind ceva mai tare decât în soaptă: "Cel care a fost omorât este un om nevinovat. Ce se întâmplă dacă El este, în adevăr, ceea ce spunea că este, Fiul lui Dumnezeu?"  Isus nu Si-a dat viata până ce nu Si-a îndeplinit lucrarea  pe care a venit s-o facă, si a exclamat o dată cu plecarea suflării Sale: "S-a sfârsit" (Ioan 19,30). Satana a fost atunci învins. El stia că împărătia lui era pierdută. Când au fost pronuntate cuvintele" S-a sfârsit", îngerii s-au bucurat. Marele plan de mântuire, care depindea de moartea lui Hristos, a fost astfel categoric adus la îndeplinire. Si în cer a fost bucurie, pentru că astfel fiii lui Adam puteau, prin viata de ascultare, să fie, în cele din urmă, ridicati la tronul lui Dumnezeu. O, ce iubire! Ce iubire minunată, care L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ spre a fi făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fi împăcati cu Dumnezeu si înăltati la viată împreună cu El în locasurile Lui de slavă! O, ce este omul, ca să fie plătit pentru răscumpărarea lui un astfel de pret!  Când bărbatii si femeile pot întelege mai pe deplin mărimea marelui sacrificiu care a fost făcut de Maiestatea cerului, murind în locul omului, atunci planul mântuirii va fi preamărit si meditatii asupra Golgotei vor trezi în inima crestinilor emotii afectuoase, sacre si însufletitoare. În inimile si pe buzele lor, vor fi laude pentru Dumnezeu si pentru Miel. Mândria si pretuirea de sine nu pot înflori în inimile care păstrează proaspete în memorie scenele Golgotei. Lumea aceasta va apărea numai de mică valoare celor care apreciază marele pret de răscumpărate al omului, pretiosul sânge al Fiului lui Dumnezeu. Toate bogătiile lumii nu au valoare  suficientă spre a răscumpăra un suflet care piere. Cine poate să măsoare iubirea pe care a simtit-o Hristos pentru o lume pierdută, când era pe cruce, suferind pentru păcatele oamenilor vinovati? Iubirea aceasta era de nemăsurat, fără margini.  Hristos a dovedit că iubirea Sa a fost mai puternică decât moartea. El aducea la îndeplinire mântuirea omului; si, desi El a avut de dus cea mai fioroasă luptă cu puterile întunericului, totusi, în mijlocul lor, iubirea Lui a fost din ce în ce mai puternică. El a îndurat ascunderea fetei Tatălui Său, până ce a fost adus să exclame  în amărăciunea sufletului Său: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Mat. 27,46). Bratul Lui a adus mântuire. Pretul a fost plătit spre a cumpăra răscumpărarea omului, când, în ultima luptă a sufletului Său, au fost pronuntate binecuvântatele cuvinte care s-a părut că răsună prin Creatiune: "S-a sfârsit".  Multi dintre cei care mărturisesc a fi crestini sunt foarte interesati cu privire la planuri lumesti, si interesul lor este trezit pentru distractii noi si excitante, în timp ce au o inimă rece, si apar ca înghetati pentru cauza lui Dumnezeu. Iată un subiect, sărmane formalist, care este de o suficientă importantă spre a te stimula. Sunt implicate interesele vesnice. Asupra acestui subiect păcatul este cel care trebuie să fie calm si nepătimas. Scenele Golgotei cheamă la cea mai adâncă emotie. Dacă vei manifesta entuziasm cu privire la acest subiect, va fi scuzabil. Cugetul si imaginatia noastră nu vor putea niciodată cuprinde înăltimea si adâncimea unei astfel de iubiri uimitoare, care a făcut ca Hristos Cel atât de minunat să sufere o astfel de moarte dureroasă, purtând greutatea păcatelor lumii. Contemplarea adâncimilor de neegalat ale iubirii Mântuitorului ar trebui să umple mintea, să atingă si să miste sufletul, să curete si să înalte simtămintele si să transforme complet caracterul întreg. Vorbirea apostolului este: "Căci n-am avut de gând să stiu între voi altceva decât pe Isus Hristos si pe El răstignit" (1 Cor. 2,12). Noi, de asemenea, putem privi spre Golgota si să exclamăm: "În ce mă priveste, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită fată de mine, si eu fată de lume!" (Gal. 6,14).  Având în vedere cu ce pret enorm a fost cumpărată mântuirea noastră, care va fi soarta celor care neglijează o mântuire atât de mare? Care va fi pedeapsa pentru cei care mărturisesc a fi urmasi ai lui Hristos, si totusi, nu ajung să se plece în umilă ascultare fată de cerintele Mântuitorului lor, care nu-si iau crucea, ca ucenici smeriti ai lui Hristos, si să-L urmeze de la iesle la Golgota? "Cine nu strânge cu Mine", zice Hristos, "risipeste" (Mat. 12,30).  Unii au vederi mărginite despre ispăsire. Ei cred că Hristos a suferit numai o mică parte din pedeapsa Legii lui Dumnezeu; ei presupun că, în timp ce mânia lui Dumnezeu era asupra iubitului Său Fiu, Isus, pe parcursul tuturor suferintelor Sale dureroase, avea dovada iubirii Tatălui Său si acceptarea Lui; că portile mormântului erau luminate în fata Lui de sperantă strălucitoare, si că El avea o dovadă statornică a slavei Sale viitoare. Aici este o mare greseală. Chinul cel mai acut al lui Hristos a fost neplăcerea Tatălui Său. Din cauza aceasta, agonia Lui mintală a fost atât de intensă, încât omul poate să aibă o slabă idee despre ea.  Multora, istoria bunăvointei, a umilintei si sacrificiului divinului nostru Domn nu le trezeste un interes mai adânc, nu le sensibilizează sufletul si nu le afectează viata mai mult decât istoria mortii martirilor lui Isus. Multi au suferit moartea prin chinuri încete; altii au suferit moartea prin răstignire. Prin ce se deosebeste moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu de acestia? Este adevărat că El a murit pe cruce de cea mai crudă moarte; dar altii, de dragul Lui, au suferit la fel, în măsura în care este vorba de chin trupesc. Atunci de ce a fost suferinta lui Hristos mai îngrozitoare decât ale celorlalte persoane care si-au dat viata  de dragul Lui? Dacă suferintele lui Hristos au constat numai în durere fizică, atunci moartea Lui n-a fost mai dureroasă decât a unora dintre martiri.  Dar durerea trupească n-a fost decât o mică parte din chinul Fiului lui Dumnezeu. Asupra Lui erau păcatele lumii, si simtământul mâniei Tatălui Său, când suferea pedeapsa Legii călcate. Acestea au fost ceea ce a zdrobit sufletul Său divin. A fost ascunderea fetei Tatălui Său - simtământul că si Tatăl Lui Îl părăsise - ceea ce a adus disperarea. Despărtirea pe care o produce păcatul între Dumnezeu si om a fost pe deplin înteleasă si profund simtită de Omul nevinovat si suferind al Golgotei. El a fost apăsat de puterile întunericului. N-a avut nici o rază de lumină care să lumineze viitorul. Si Se lupta cu puterea lui Satana, care declarase că Îl are pe Hristos în puterea sa, că Îi era superior în putere Fiului lui Dumnezeu, că Tatăl L-a dezmostenit si că nu Se bucura de mai multă trecere înaintea lui Dumnezeu decât el însusi. Dacă mai era în gratia lui Dumnezeu, de ce trebuia să moară? Dumnezeu Îl putea salva de la moarte.  Hristos n-a cedat nici în cea mai mică măsură vrăjmasului care-L chinuia, nici chiar în cea mai amară agonie a Lui. Legiuni de îngeri răi se aflau peste tot în jurul Fiului lui Dumnezeu, cu toate acestea, îngerilor sfinti le-a fost interzis  să rupă rândurile spre a se angaja în luptă cu vrăjmasul batjocoritor si insultător. Îngerilor ceresti nu le-a fost îngăduit să slujească duhului chinuit al Fiului lui Dumnezeu. Acesta a fost ceasul de întuneric grozav, în care fata Tatălui Său a fost ascunsă, legiuni de îngeri răi L-au înconjurat, păcatele lumii fiind asupra Lui, ceas în care I-au fost smulse de pe buze cuvintele: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Mat. 27,46).  Moartea martirilor nu poate suferi comparatie cu chinul îndurat de Fiul lui Dumnezeu. Ar trebui să avem vederi mai largi si mai adânci cu privire la viata, suferintele si moartea iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Când ispăsirea este privită în mod corect, mântuirea sufletelor va fi simtită că este de o valoare nemărginită. În comparatie cu lucrarea pentru viata vesnică, toate celelalte cad în desuetudine. Dar cât au fost de dispretuite sfaturile acestui iubit Mântuitor! Inimile au fost devotate fată de lume, si interese egoiste au închis usa în fata Fiului lui Dumnezeu. Ipocrizie amăgitoare si mândrie, egoism si câstig, invidie, răutate si patimă au umplut atât de mult inimile multora, încât Hristos nu mai poate avea loc.  El a fost din vesnicie bogat, totusi, de dragul nostru, a ajuns sărac, ca noi, prin sărăcia Lui, să ne putem îmbogăti. El era îmbrăcat cu lumină si slavă si înconjurat de ostile îngerilor ceresti, care asteptau să împlinească poruncile Lui. Totusi, El a luat firea noastră si a venit să locuiască printre muritorii păcătosi. Iată o iubire pe care nici o limbă n-o poate exprima. Ea depăseste cunostinta. Mare este taina evlaviei! Sufletele noastre ar trebui să fie însufletite, înăltate si încântate de subiectul iubirii Tatălui si a Fiului omului. Urmasii lui Hristos ar trebui să învete să reflecteze, în oarecare măsură, acea tainică iubire pregătitoare pentru unirea tuturor celor răscumpărati, care atribuie "binecuvântarea si cinstea, si slava si puterea Celui care sade pe scaunul de domnie si Mielului, în vecii vecilor" (Apoc. 5,13).

 

 

Librarie On Line

inceput SUS inceput

« Back =  Inapoi

 

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA