« Back =  Inapoi Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA

1

MARTURII VOLUMUL I

ELLEN G. WHITE

 

Vol I    Vol II    Vol III    Vol IV    Vol V    Vol VI    Vol VII    Vol VIII    Vol IX

 

       Capitolul XIV:  MOARTEA SOTULUI MEU  

 

 

            În ciuda muncii istovitoare, a grijilor si răspunderilor care au aglomerat atât de mult viata sotului meu, când a trecut pragul de saizeci de ani, el era activ si în putere, atât la minte, cât si la trup. De trei ori a fost lovit de paralizie; totusi, prin îndurarea lui Dumnezeu si multumită unei constitutii fizice puternice si a respectării stricte a legilor sănătătii, el si-a putut reveni. Din nou a călătorit, a predicat si a scris cu zelul si energia obisnuite. Am lucrat unul alături de celălalt pentru cauza lui Hristos timp de treizeci si sase de ani; si aveam nădejdea că vom putea fi împreună pentru a fi martori la încheierea triumfătoare. Însă nu aceasta a fost si voia lui Dumnezeu. Alesul si apărătorul tineretii mele, tovarăsul meu de viată, cel care a fost alături de mine la lucru si în suferintă, a fost luat de lângă mine, iar eu am rămas singură pentru a-mi termina lucrarea si a duce lupta.   Primăvara si prima parte a verii lui 1881 le-am petrecut împreună, în casa noastră din Battle Creek. Sotul meu spera să-si poată aranja treburile în asa fel, încât să putem merge pe coasta Pacificului si să ne consacrăm timpul numai pentru scris. El simtea că făcusem o greseală îngăduind ca nevoile vădite ale lucrării si rugămintile fratilor nostri să ne implice în lucrarea, activă de predicare, când noi am fi putut scrie. Sotul meu dorea să prezinte mai pe larg măretul subiect al mântuirii, iar eu cugetasem mult la pregătirea unor importante cărti. Amândoi simteam că este datoria noastră, atâta timp cât puterile mintale erau nevătămate, să terminăm aceste lucrări, o datorie pe care o aveam fată de noi însine si fată de cauza lui Dumnezeu. Doream să ne retragem din focul luptei si să dăm poporului nostru pretioasa lumină a adevărului, pe care Dumnezeu a deschis-o în fata mintilor noastre.  Cu câteva săptămâni înainte de moartea sotului meu, i-am vorbit mereu de nevoia de a căuta un câmp de lucru unde am putea fi eliberati de sarcinile care veneau necontenit asupra noastră la Battle Creek. Ca răspuns, el mi-a vorbit de o multime de probleme pe care trebuia să le rezolvăm înainte de plecare - lucruri pe care cineva trebuia să le facă. Apoi, profund miscat, a întrebat: "Unde sunt oamenii care să facă această lucrare? Unde sunt aceia care să nu aibă interese egoiste în institutiile noastre, care să stea de partea dreptătii, neafectati de nici un fel de influentă cu care ar veni în contact?"  Cu lacrimi în ochi, si-a exprimat îngrijorarea pentru institutiile noastre din Battle Creek si a spus: "Mi-am dat viata ca să fie întemeiate aceste institutii. A le părăsi ar însemna moarte. Ele sunt ca si copiii mei, nu mă pot despărti de ele. Aceste institutii sunt uneltele prin care Dumnezeu doreste să facă o anumită lucrare. Satana caută să pună piedici si să distrugă orice mijloace prin care Domnul lucrează pentru mântuirea oamenilor. Dacă marele vrăjmas ar putea modela aceste institutii după standardul lumii, atunci el si-a atins scopul. Cea mai mare preocupare a mea este de a găsi oamenii potriviti la locul potrivit. Dacă aceia care sunt în pozitii de răspundere sunt slabi în ce priveste puterea morală si sovăielnici în privinta principiilor, vor fi multi pe care-i vor influenta în rău. Influentele rele nu trebuie să predomine. As prefera să mor decât să trăiesc si să văd că aceste institutii sunt administrate gresit sau abătute de la scopul pentru care au fost aduse la existentă.   În această lucrare, relatiile mele cele mai de durată si cele mai strânse au fost cu sectorul de publicatii. De trei ori am căzut, lovit de paralizie, datorită devotiunii mele în această ramură a lucrării. Acum, pentru că Dumnezeu mi-a reînnoit puterea fizică si mintală, simt că pot sluji cauzei Sale asa cum n-am mai făcut-o niciodată înainte. Trebuie să văd lucrarea de publicatii prosperând. Aceasta este strâns legată cu însăsi existenta mea. Dacă voi uita vreodată binele acestei lucrări, fie ca mâna mea dreaptă să-si piardă abilitatea de a lucra." Am avut în plan să participăm la o adunare în corturi în localitatea Charlotte, în Sabat si duminică, 23 si 24 iulie. Deoarece eu nu mă simteam bine, ne-am hotărât să călătorim cu trăsura. Pe drum, sotul meu părea optimist, desi părea că asupra lui apasă un simtământ de solemnitate. Încontinuu el Îl lăuda pe Domnul pentru îndurările Sale si binecuvântările primite si si-a exprimat în mod liber propriile sentimente cu privire la trecut si viitor: "Domnul este bun si vrednic de laudă. El este întotdeauna un ajutor la vreme de nevoie. Viitorul pare înnorat si nesigur, însă Domnul Se va îngriji de toate aceste lucruri. Când vine necazul, El ne dă putere să trecem prin el. Ar trebui să fim atât de multumitori pentru ceea ce a fost Domnul pentru noi si ce a făcut pentru noi, încât nu ar trebui să murmurăm si să ne plângem niciodată. Eforturile noastre, poverile si sacrificiile pe care le facem nu vor fi niciodată pe deplin apreciate de către toti. Eu am ajuns la concluzia că mi-am pierdut pacea interioară si binecuvântarea lui Dumnezeu atunci când m-am lăsat tulburat de aceste lucruri.  Mi-a fost greu să văd că motivele mele au fost judecate gresit si că cele mai mari eforturi ale mele de a-i ajuta, încuraja si întări pe fratii mei erau mereu, mereu întoarse împotriva mea. Însă eu trebuia să-mi fi adus aminte de Domnul Isus si dezamăgirile Lui. Sufletul Lui era întristat pentru că nu era apreciat de cei pentru care venise să-i binecuvânteze. Ar fi trebuit să zăbovesc mai mult asupra îndurării si bunătătii pline de iubire a lui Dumnezeu, să-L laud pe El mai mult si să mă plâng mai putin de nerecunostinta fratilor mei. Dacă as fi lăsat toate necazurile mele pe seama Domnului, gândindu-mă mai putin la ceea ce au spus si au făcut altii împotriva mea, as fi avut mai multă pace si bucurie. Acum voi avea grijă în primul rând să nu supăr cu vorba sau cu fapta si apoi să-mi ajut fratii să meargă pe calea cea dreaptă. Nu mă voi mai plânge de nici un rău care mi se face. Am asteptat de la oameni mai mult decât trebuia. Îl iubesc pe Dumnezeu si lucrarea Lui si îi iubesc si pe fratii mei." Putin mă gândeam eu atunci, în timp ce mergeam, că aceasta avea să fie ultima călătorie pe care o făceam împreună. Vremea s-a schimbat brusc, de la căldură înăbusitoare la răcoare neasteptat de rece. Sotul meu a răcit, însă credea că este destul de sănătos si nu va fi afectat mai serios. La adunările din localitatea Charlotte a lucrat din greu, prezentând adevărul cu multă claritate si putere. El a vorbit despre plăcerea pe care o simtea când se adresa oamenilor care manifestau un interes atât de profund pentru subiectele care îi erau lui cele mai dragi. "Domnul mi-a înviorat cu adevărat sufletul", spunea el, "în timp ce am împărtit altora pâinea vietii. Pretutindeni în Michigan oamenii fac apeluri, dornici să primească ajutor. Cât de mult tânjesc să-i pot mângâia, încuraja si întări cu pretioase adevăruri valabile pentru timpul pe care-l trăim!" Când ne-am întors acasă, sotul meu s-a plâns de o usoară indispozitie, desi îsi vedea de lucrul său ca de obicei. În fiecare dimineată ne duceam în crângul de lângă casa noastră si ne rugam împreună. Eram atât de dornici să stim care este datoria noastră! Primeam încontinuu scrisori din diferite locuri, prin care eram solicitati să participăm la adunări în corturi. În ciuda hotărârii noastre de a ne dedica scrisului, a fost greu să refuzăm să ne întâlnim cu fratii nostri la aceste importante întruniri. Cu multă ardoare, ceream întelepciune de sus pentru a sti cum să procedăm cel mai bine.  În Sabat dimineata, ca de obicei, ne-am dus în crâng împreună si sotul meu s-a rugat cât se poate de arzător de trei ori. Părea că nu vrea să înceteze deloc să pledeze înaintea lui Dumnezeu pentru călăuzire specială si binecuvântare. Rugăciunile lui au fost ascultate, iar inimile noastre au fost cuprinse de pace si lumină. El L-a lăudat pe Domnul si a spus: "Acum las totul pe seama lui Isus. Simt o pace dulce, cerească, si asigurarea că Domnul ne va arăta care ne este datoria; pentru că noi dorim să facem voia Lui." M-a însotit la tabernacol si a deschis serviciile divine cu cântare si rugăciune. Aceasta era ultima dată când avea să stea alături de mine la amvon.  Lunea următoare a fost foarte răcit, iar marti am fost si eu lovită de boală. Amândoi am fost dusi la sanatoriu pentru tratament. Vineri eu eram mai bine. Atunci doctorul m-a informat că sotul meu este somnolent si că pericolul se prefigura. Am fost dusă imediat în camera lui si, de îndată ce am văzut cum arată, mi-am dat seama că este pe moarte. Am încercat să-l trezesc. El întelegea tot ce i se spunea si răspundea la toate întrebările la care se putea răspunde prin da sau nu, însă se părea că nu poate spune mai mult decât atât. Când i-am spus că se pare că e pe moarte, nu s-a arătat surprins. L-am întrebat dacă Domnul Isus îi este pretios. El a spus: "Da, oh, da". "Nu ai dorinta să mai trăiesti?" l-am întrebat eu. El a răspuns: "Nu".  Apoi, noi am îngenuncheat lângă patul lui si ne-am rugat pentru el. Pe fata lui se vedea pace. I-am spus: "Domnul Isus te iubeste. Esti în bratele Lui". El a răspuns: "Da, da".  Fratele Smith si alti frati s-au rugat si ei, iar apoi s-au retras pentru a petrece mult timp din noapte în rugăciune. Sotul meu spunea că nu simte durere, însă era evident că se duce repede. Dr. Kellog  si ajutoarele lui au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a-l scăpa de la moarte. Si-a revenit încet, însă era foarte slăbit.  În dimineata următoare părea că-si va reveni si mai mult, însă pe la prânz a avut un frison, în urma căruia a rămas aproape inconstient. La ora 5 după-amiază, în Sabatul din 6 august 1881, viata lui s-a stins încet, fără luptă sau geamăt.  Socul mortii sotului meu - atât de bruscă si neasteptată - a căzut asupra mea ca o greutate zdrobitoare. În starea slăbită în care mă aflam si eu, mi-am mobilizat toate puterile pentru a rămâne alături de patul lui până la sfârsit, însă, când am văzut cum ochii lui se închid pentru somnul mortii, puterile mi-au cedat si m-am simtit complet învinsă. Câtva timp m-am legănat între viată si moarte. Flacăra vietii pâlpâia atât de slab, încât chiar o suflare o putea stinge. Pe timpul noptii pulsul era tot mai slab, iar respiratia tot mai grea, părând că se opreste. Numai prin îndurarea lui Dumnezeu si grija si veghea neîntreruptă a medicului si a asistentilor săi mi-a fost păstrată viata.  Desi nu m-am ridicat de pe patul de suferintă după moartea sotului meu, totusi, în Sabatul următor, am fost dusă la tabernacol pentru a lua parte la funeraliile lui. La încheierea predicii, am simtit că este datoria mea să dau mărturie în favoarea valorii nădejdii crestine în ceasul întristării si al nenorocirii. Când m-am ridicat, am primit putere si am vorbit cam zece minute, înăltând îndurarea si dragostea lui Dumnezeu în prezenta acelei mari multimi adunate. La încheierea serviciului divin, mi-am urmat sotul la cimitirul Oak Hill, unde a fost pus la odihnă până în dimineata învierii.  Puterea mea fizică a cedat la această lovitură, însă puterea harului divin m-a sustinut în această mare nenorocire care a venit asupra mea. Când am văzut că sotul meu respiră pentru ultima oară, am simtit că Isus îmi este mai pretios decât îmi fusese oricând înainte. Când am stat alături de întâiul meu născut si i-am închis ochii pentru moarte, am putut spune: "Domnul a dat, Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului". Si atunci am simtit mângâierea lui Isus.  Si când ultimul fiu născut mi-a fost smuls din brate si n-am mai putut să-i văd căpsorul pe perna de lângă mine, si atunci am putut să spun: "Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat." Iar când mi-a fost luat cel pentru care avusesem cele mai adânci sentimente si alături de care lucrasem timp de treizeci si sase de ani, am putut să-mi pun mâinile pe ochii lui si să spun: "Doamne, Îti încredintez comoara mea până în dimineata învierii".  Când l-am văzut că se duce si am văzut cât de multi prieteni simt împreună cu mine, m-am gândit: Ce contrast fată de moartea lui Isus, care atârna pe cruce! Ce contrast! În ceasul agoniei Sale, batjocoritorii Îl ocărau si ridiculizau. Însă El a murit si a trecut prin mormânt pentru a-i da strălucire si pentru a-l lumina, pentru ca noi să putem avea bucurie si sperantă chiar si cu ocazia mortii; pentru ca să putem spune, atunci când ne conducem prietenii la odihnă: Ne vom întâlni din nou.  Uneori simteam că nu se poate ca sotul meu să fi murit. Însă aceste cuvinte îmi răsunau în minte: "Fii linistită si nu uita că Eu sunt Dumnezeu". Simteam greu pierderea, însă nu îndrăzneam să mă las pradă deznădejdii. Aceasta nu l-ar fi putut readuce la viată. Si nu sunt atât de egoistă, chiar dacă ar fi posibil, să-l trezesc din somnul lui linistit pentru a se angaja iar în luptele vietii. Ca un războinic obosit, el a fost pus jos pentru a dormi. Voi privi cu plăcere la locul lui de odihnă. Cea mai bună cale prin care eu si copiii mei putem onora memoria aceluia care a căzut este aceea de a lua lucrarea de unde el a lăsat-o si a o duce mai departe spre desăvârsire.  Vom fi multumitori pentru anii plini de rodnicie care i-au fost acordati; si, de dragul lui si de dragul lui Hristos, vom învăta din moartea lui o lectie pe care nu o vom uita niciodată. Ne vom strădui ca în urma acestei nenorociri să fim mai buni si amabili, mai răbdători si stăpâni pe noi însine si mai atenti fată de cei care sunt în viată.  Mi-am reluat lucrarea singură, cu deplină încredere că Mântuitorul meu va fi alături de mine. Mai avem doar putin timp pentru a duce lupta; apoi Domnul Hristos va veni si această scenă de conflicte se va închide. Atunci se va putea spune că cele din urmă eforturi ale noastre au fost făcute pentru a lucra cu Hristos si pentru înaintarea Împărătiei Sale. Câtiva dintre cei care au stat în linia întâi a bătăliei, împotrivindu-se cu zel păcatului, cad la postul datoriei; cei rămasi în viată privesc cu durere la eroii căzuti, însă nu este timp pentru a ne înceta lucrarea. Ei trebuie să strângă rândurile; să apuce stindardul din mâna doborâtă de moarte si, cu putere reînnoită, să apere adevărul si onoarea lui Hristos. Trebuie să ne împotrivim păcatului ca niciodată înainte - să ne împotrivim puterilor întunericului. Timpul pe care îl trăim necesită o activitate energică si sustinută din partea celor care cred adevărul prezent. Dacă ni se pare că avem mult de asteptat până când va veni Eliberatorul nostru, dacă, doborâti de întristare si istoviti de trudă, suntem nerăbdători a scăpa de luptă, să ne amintim - si această amintire să aducă la tăcere orice murmur - că am fost lăsati pe pământ pentru a întâmpina furtuni si lupte, pentru a ne desăvârsi caracterul crestin, pentru a-L cunoaste mai bine pe Dumnezeu, Tatăl nostru, si pe Domnul Hristos, fratele nostru mai mare, si să facem lucrarea încredintată de Stăpân de a câstiga multe suflete pentru Hristos. "Cei întelepti vor străluci ca strălucirea cerului si cei ce vor învăta pe multi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veci de veci." (Dan. 12, 3)

 

Librarie On Line

inceput SUS inceput

« Back =  Inapoi

 

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA