| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Capitolul XIII: MUTAREA ÎN MICHIGAN
În 1855, fratii din Michigan au deschis calea pentru ca biroul de publicatii să fie mutat la Battle Creek. La acea dată, sotul meu era dator între două si trei sute de dolari si tot ceea ce detinea, în afară de cărtile pe care le avea în mână, erau conturi pentru cărti si unele din acestea erau nesigure. Lucrarea ajunsese aparent într-un impas, comenzile pentru publicatii erau foarte putine si mici, iar el se temea că va muri având atâtea datorii. Fratii din Michigan ne-au ajutat să obtinem un teren si să construim o casă. Actul s-a făcut pe numele meu, astfel ca eu să pot dispune de aceasta după moartea sotului meu. Acelea au fost zile triste. Priveam la cei trei băieti ai mei, temându-mă că vor rămâne fără tată, si gânduri de felul acesta mă biciuiau: sotul meu moare datorită muncii peste măsură pentru cauza adevărului prezent; si cine îsi poate da seama cât a suferit el, câte poveri a purtat, grija extremă care i-a sfâsiat sufletul si ruinat sănătatea, aducându-l în pragul mormântului înainte de vreme, lăsându-si familia nenorocită si fără ajutor? Mi-am pus adesea întrebarea: "Oare nu poartă Dumnezeu de grijă acestor lucruri? Oare nu le vede El?" Am fost mângâiată să stiu că există Cineva care judecă după dreptate si că orice sacrificiu, orice tăgăduire de sine si orice suferintă îndurată pentru El, toate sunt înregistrate cu credinciosie în ceruri si vor aduce răsplata Lui. Ziua Domnului va face cunoscute si va aduce la lumină lucruri care încă nu sunt stiute. Mi-a fost arătat că Dumnezeu avea în planul Său să-l readucă la viată pe sotul meu în mod treptat; că trebuie să dăm dovadă de o credintă puternică, deoarece Satana, la fiecare străduintă a noastră, va voi să ne lovească aspru; că trebuie să privim dincolo de ceea ce se vede si să credem. De trei ori pe zi ne duceam singuri înaintea lui Dumnezeu si ne rugam cu stăruintă pentru refacerea sănătătii lui. Deseori, unul dintre noi era doborât la pământ de puterea lui Dumnezeu. Cu îndurare, Domnul a auzit strigătele noastre sincere si sotul meu a început să-si revină. Timp de multe luni de zile, rugăciunile noastre se înăltau spre cer pentru însănătosire, de trei ori pe zi, pentru a se face voia lui Dumnezeu. Acest timp special pentru rugăciune era foarte pretios. Eram foarte aproape de Dumnezeu, într-o dulce si sacră comuniune. Nu as putea reda mai bine simtămintele pe care le-am trăit la data aceea decât le-am exprimat în câteva pasaje ale unei scrisori pe care o scrisesem sorei Howland: "Sunt multumită că acum pot avea copiii lângă mine, să le port eu de grijă si să-i educ pe calea cea dreaptă. Săptămâni de zile am simtit o foame si o sete după mântuire si ne-am bucurat de o comuniune aproape neîntreruptă cu Dumnezeu. De ce să stăm oare departe de izvor, când putem veni să ne adăpăm? De ce murim din lipsă de pâine, când este din belsug? Este hrană si se oferă gratuit. O, suflete al meu, ospătează-te zilnic din bucuriile ceresti. De ce să nu mă bucur de pace? Lauda Domnului este în inima mea si pe buzele mele. Ne putem bucura de plinătatea iubirii Mântuitorului. Putem să ne bucurăm de slava Lui. Sufletul meu poate spune acest lucru. Negura a fost risipită de lumina Sa pretioasă si nu pot uita niciodată acest lucru. Doamne, ajută-mă să am mereu o amintire vie a acestuia. Treziti-vă, toate energiile sufletului meu! Trezeste-te, suflete, si adu slavă Mântuitorului pentru uimitoarea Sa dragoste!" "Sufletele din jurul nostru trebuie trezite si salvate; dacă nu, ele vor pieri. Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Influenta noastră este ori de partea adevărului, ori împotriva lui. As dori să port cu mine dovezile incontestabile ale faptului că sunt unul din ucenicii lui Hristos. Dorim altceva pe lângă religia Sabatului. Avem nevoie de un principiu viu si de asumarea zilnică a responsabilitătii noastre. Acest lucru este evitat de către multi, iar roada este nepăsarea, indiferenta, lipsa de veghere si lipsa spiritualitătii. Unde este spiritualitatea bisericii? Unde sunt bărbatii plini de credintă si de Duhul Sfânt? Rugăciunea mea este: Curăteste, Doamne, biserica Ta. Timp de luni de zile m-am bucurat de libertate si sunt hotărâtă să fac ordine în vorbirea mea si în toate căile mele înaintea Domnului." "Pot să triumfe dusmanii nostri, să vorbească cuvinte înversunate si limba lor să defaime, să însele, să spună minciuni, noi vom rămâne neclintiti. Noi stim în cine am crezut. N-am alergat în zadar, nici n-am lucrat în zadar. Vine o zi a socotelilor, când toti vom fi judecati după faptele făcute când am fost în trup. Este adevărat că lumea este întunecată. Opozitia poate deveni puternică, dispretul si batjocura se vor înteti. Însă, prin toate acestea noi vom rămâne neclintiti, sprijinindu-ne pe bratul Celui Atotputernic." "Dumnezeu Îsi cerne poporul. El va avea o biserică sfântă si curată. Noi nu putem citi inima omului. Însă Dumnezeu a prevăzut mijloace de a mentine curată biserica Sa. A apărut un popor corupt, care nu va putea trăi împreună cu poporul lui Dumnezeu. Ei dispretuiesc mustrarea si nu vor să se îndrepte. Au avut ocazia să stie că lupta pe care o au de dus este una nedreaptă. Ei au avut timp să se pocăiască de relele făcute, însă eul le era prea drag pentru a fi lăsat să moară. L-au alimentat, l-au crescut până ce a devenit puternic si astfel s-au separat de poporul credincios al lui Dumnezeu, pe care El Si-l curătă pentru Sine. Noi toti avem motive să-I multumim lui Dumnezeu pentru că s-a deschis o cale pentru mântuirea bisericii Sale; căci mânia lui Dumnezeu s-ar fi revărsat asupra noastră dacă acesti pretendenti corupti ar fi rămas alături de noi." "Fiecare suflet sincer care ar putea fi amăgit de acesti nemultumiti va avea adevărata lumină cu privire la acestia, chiar dacă pentru aceasta va fi nevoie ca toti îngerii din cer să fie trimisi pentru a le lumina mintea. Nu avem de ce să ne temem în această privintă. Pe măsură ce ne apropiem de judecată, toti vor da pe fată adevăratul lor caracter si va fi limpede de care parte sunt. Sita se miscă. Să nu spunem: Opreste-Ti mâna, Doamne. Biserica trebuie curătită si va fi curătită. Dumnezeu este la cârmă; poporul Său să-L laude. Nici nu-mi trece prin gând că vom cădea, dacă vom fi drepti si vom face ce este bine. Judecata stă să înceapă, cărtile vor fi deschise, iar noi vom fi judecati după faptele noastre. Toate minciunile care pot fi pregătite împotriva mea nu-mi vor face nici mai rău, nici mai bine, ci poate mă vor apropia mai mult de Mântuitorul meu." De când ne-am mutat la Battle Creek, Domnul a început să ne ia povara. Am găsit prieteni buni în Michigan, care s-au arătat dispusi să ne ajute în purtarea sarcinilor noastre si să ne împlinească nevoile. Prieteni de demult, încercati, din partea centrală a statului New York si Noii Anglii, în special din Vermont, au simtit împreună cu noi în necazurile noastre si au fost gata să ne ajute la vreme de nevoie. Dumnezeu a lucrat pentru noi la Conferinta de la Battle Creek, din noiembrie 1856. Mintile slujitorilor Săi au fost puse la lucru ca niste daruri ale bisericii. Dacă până atunci Dumnezeu a fost întristat deoarece darurile fuseseră desconsiderate si neglijate, exista acum perspectiva că El va fi din nou multumit de noi, că va reînviora darurile, iar acestia aveau să trăiască în biserică pentru a-i încuraja pe cei slabi si a-i îndrepta si mustra pe cei gresiti. Cauza a fost însufletită de o nouă viată, iar succesul avea să fie urmarea eforturilor predicatorilor nostri. S-au cerut publicatii, si acestea s-au dovedit a fi exact lucrul de care avea nevoie lucrarea. Publicatia The Messenger ofTruth(Solul adevărului) a pierdut teren curând, iar spiritele care produseseră discordie prin aceasta au fost împrăstiate. Sotul meu a fost în stare să-si plătească toate datoriile. Tusea a încetat, durerea si inflamatia plămânilor si a gâtului s-au dus treptat, sănătatea i s-a restabilit, astfel că el putea predica de trei ori în Sabat si o dată în prima zi a săptămânii cu usurintă. Refacerea sa a constituit o lucrare minunată a lui Dumnezeu si Lui îi aducem toată slava. Când ajunsese asa de slăbit, înainte de mutarea din Rochester, sotul meu a vrut să se elibereze de responsabilitatea lucrării cu publicatiile. El a propus ca biserica să preia lucrarea, care să fie administrată de un comitet numit de aceasta, si ca nimeni din cei ce aveau legătură cu biroul de publicatii să nu obtină vreun beneficiu financiar, în afara salariului primit pentru munca sa. Desi această problemă a fost mereu adusă în fata lor, fratii nostri nu au întreprins nimic până în 1861. Până la această dată, sotul meu fusese proprietarul legal al casei de publicatii si administratorul unic al acestei lucrări. El se bucura de încrederea fratilor activi în lucrare, care încredintaseră în grija sa fondurile primite prin donatii din când în când, după cum necesita lucrarea în vederea acestei întreprinderi. Si, desi se declarase în repetate rânduri, prin intermediul publicatiei Review, că acea casă de editură era în fapt proprietatea bisericii, iar el era doar administratorul legal, dusmanii nostri au tras foloase de pe urma acestei situatii si, prin speculatii, au făcut tot ce au putut să-l jignească si să întârzie progresul lucrării. În aceste împrejurări, el a introdus problema organizatiei, care a avut ca urmare înfiintarea Asociatiei de publicatii a Adventistilor de Ziua a Saptea, în conformitate cu legile statului Michigan, în primăvara anului 1861. Desi grijile care au venit asupra noastră, legate de lucrarea de publicatii si alte ramuri ale lucrării, au însemnat multe greutăti, totusi sacrificiul cel mai mare pe care a trebuit să-l fac pentru lucrare a fost acela de a-mi lăsa copiii în grija altora. Henry fusese despărtit de noi timp de cinci ani, iar Edson avusese parte de îngrijirea noastră doar putină vreme. Timp de câtiva ani, familia noastră fusese foarte mare, iar casa un fel de hotel, noi fiind plecati de acasă mult timp. Am fost mult preocupată să le ofer copiilor mei o educatie bună, să fie feriti de obiceiuri rele si adesea eram întristată când mă gândeam la contrastul dintre situatia mea si a altora care nu aveau atâtea poveri si griji, care puteau să fie întotdeauna cu copiii lor, să-i sfătuiască si să-i educe, si care îsi petreceau timpul aproape exclusiv în familiile lor. Si m-am întrebat: Dumnezeu cere oare atât de mult de la noi, iar pe altii îi lasă fără poveri? Este aceasta egalitate? Trebuie oare să zorim noi atât de mult de la o grijă la alta, dintr-o parte a lucrării în cealaltă, si să n-avem decât asa de putin timp să ne crestem copiii? Multe nopti, în timp ce altii dormeau, eu le petreceam plângând cu amar. Eu îmi făceam planuri care să-i cuprindă si pe copiii nostri, dar apoi se ridicau piedici care îmi spulberau planurile. Eram foarte sensibilă la greselile pe care le făceau copiii mei si fiecare lucru rău pe care îl comiteau producea multă suferintă inimii mele, afectându-mi sănătatea. As fi vrut ca unele mame să fie măcar putin timp în împrejurări asemănătoare acelora în care fusesem eu ani de-a rândul; atunci ar fi pretuit binecuvântările pe care le aveau si ar fi putut simti mai bine împreună cu mine, în lipsurile mele. Ne-am rugat si am lucrat pentru copiii nostri, tinându-i în frâu. Nu am dat deoparte nuiaua, însă, înainte de a o folosi, lucram cu ei ca să-i facem să vadă unde au gresit, iar apoi ne rugam împreună cu ei. Am căutat să-i facem pe copiii nostri să înteleagă că ne vom atrage neplăcerea lui Dumnezeu dacă le vom scuza păcatele. Si străduintele noastre au fost binecuvântate spre binele lor. Cea mai mare plăcere a lor era să ne facă pe plac. Nu erau fără greseli, însă noi credeam că sunt si ei mielusei în turma Domnului. În 1860, moartea ne-a trecut pragul si l-a smuls pe cel mai tânăr lăstar al familiei noastre. Micutul Herbert, născut pe 20 septembrie 1860, a murit pe 14 decembrie în acelasi an. Nimeni nu poate întelege cât au sângerat inimile noastre, decât aceia care si-au condus si ei micuti la mormânt. Însă vai, când a murit nobilul nostru Henry (Moartea lui Henry N. White a avut loc la Topsham, Maine, pe 8 decembrie 1863.), la vârsta de 16 ani, când dulcele nostru cântăret a fost condus la mormânt si n-am mai putut auzi cântecele lui, căminul nostru a ajuns un loc pustiu. Atât părintii, cât si cei doi fii care au mai rămas au resimtit lovitura din plin. Însă Dumnezeu ne-a mângâiat după aceste pierderi si, cu credintă si curaj, ne-am avântat în lucrarea pe care El ne-o încredintase, având nădejdea minunată că ne vom întâlni copiii, care ne-au fost smulsi prin moarte, în acea lume în care suferinta si moartea nu vor mai exista. În august 1865, sotul meu a fost brusc lovit de paralizie. Aceasta a fost o lovitură grea nu doar pentru mine si copii, ci si pentru cauza lui Dumnezeu. Comunitătile au fost private atât de lucrările sotului meu, cât si de ale mele. Satana a triumfat văzând lucrarea adevărului împiedicată în acest fel. Însă, multumim lui Dumnezeu, nu i-a fost îngăduit să ne distrugă. După ce a trebuit să întrerupă orice lucru activ timp de cincisprezece luni, ne-am avântat încă o dată, împreună, să lucrăm în biserici. Fiind sigură că sotul meu nu-si va reveni după îndelunga suferintă dacă va fi inactiv si având convingerea că sosise timpul ca eu să pornesc si să-mi spun mărturiile poporului, m-am hotărât să fac un drum în nordul statului Michigan, împreună cu sotul meu, care se afla în acea stare slăbită, în cel mai aspru frig al iernii. A fost nevoie nu de putin curaj moral si credintă în Dumnezeu ca să iau decizia în mintea mea de a risca atât de mult, însă eram constientă de faptul că aveam o lucrare de făcut si stiam că Satana ar face orice să mă oprească de la aceasta. Am asteptat mult să ia sfârsit captivitatea noastră si mă temeam că sufletele vor fi pierdute dacă vom amâna. A rămâne departe de câmp mi se părea ceva mai rău decât moartea si că, dacă nu vom actiona, aveam să pierim. Astfel că, pe 19 decembrie 1866, pe viscol, am plecat din Battle Creek spre Wright, Michigan. Sotul meu a suportat călătoria de nouăzeci de mile mult mai bine decât mă asteptam si s-a simtit la fel de bine când am ajuns la destinatie, ca atunci când am plecat din Battle Creek. Aici a fost primul loc unde am lucrat după suferinta lui. El a început să lucreze ca în primii ani, desi era foarte slăbit. Vorbea treizeci sau patruzeci de minute înainte de amiază în Sabat si în ziua întâi, în timp ce eu ocupam restul timpului si apoi vorbeam în după-amiaza fiecărei zile cam o oră si jumătate de fiecare dată. Eram ascultati cu cea mai mare atentie. Vedeam cu ochii mei cum sotul meu devenea tot mai puternic, mai clar, iar subiectele lui erau tot mai bine legate. Si când, cu o anumită ocazie, el a vorbit timp de o oră cu claritate si putere, cu povara lucrării asupra lui, ca înainte de boală, sentimentele mele de multumire au depăsit orice putintă de exprimare. M-am ridicat în adunare si, timp de aproape o jumătate de oră, am încercat, plângând, să le dau glas. Adunarea a fost profund miscată. Am simtit asigurarea că acestia constituiau zorii unor zile mai bune pentru noi. Mâna vindecătoare a lui Dumnezeu a fost mai mult decât evidentă. Probabil că nimeni din cei ce au suportat o asemenea lovitură nu s-a mai refăcut vreodată. Cu toate acestea, un soc sever de paralizie, ce a afectat în mod grav creierul, a fost îndepărtat de mâna cea bună a lui Dumnezeu de la slujitorul Său, căruia i-a fost dată o nouă putere atât la minte, cât si la trup. În timpul anilor care au urmat refacerii sotului meu, Domnul a deschis în fata noastră un vast câmp de lucru. Desi la început eram un vorbitor timid, totusi, pe măsură ce providenta lui Dumnezeu a deschis calea înaintea mea, aveam curajul să mă înfătisez în fata unor mari audiente. Împreună am luat parte la adunări în corturi si alte adunări mari, din Maine până la Dakota, din Michigan până în Texas si California. Lucrarea începută într-o perioadă de slăbiciune si negură a continuat să crească si să se întărească tot mai mult. Casele de editură din Michigan si California si misiunile întemeiate în Anglia, Norvegia si Elvetia atestă cresterea ei. În locul editiei primei noastre reviste duse la atelier într-un sac, acum pleacă din casele de editură aproximativ 140.000 de exemplare din diferite publicatii. Mâna lui Dumnezeu a fost asupra lucrării Sale, care a prosperat si a mers înainte. Ultima parte a istoriei vietii mele trebuie legată de ridicarea unor institutii cu care viata mea s-a întrepătruns atât de strâns. Pentru înfiintarea acestora, sotul meu si cu mine am lucrat cu tocul si cu glasul. A reda în scris, chiar pe scurt, experienta acestor ani plini de activitate si atât de ocupati ar depăsi cu mult posibilitatea cuprinderii într-o asemenea brosură. Eforturile lui Satana de a împiedica lucrarea si de a-i distruge pe lucrători nu au încetat; însă Dumnezeu S-a îngrijit de slujitorii Săi si de lucrarea Sa.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
