| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Capitolul XII: PUBLICÂND SI CĂLĂTORIND
În iunie 1849, ni s-a oferit ocazia să ne stabilim pentru o vreme la Rocky Hill, Connecticut. Aici, la 28 iulie, s-a născut al doilea copil al nostru, James Edson. Pe când locuiam în acest loc, sotul meu a simtit îndemnul că este de datoria lui să scrie si să publice adevărul prezent. A fost mult încurajat si binecuvântat când s-a decis să facă acest lucru. Însă din nou a fost cuprins de îndoială si îngrijorare, când si-a dat seama că nu are bani. Erau frati care aveau bani, însă ei au hotărât să-i păstreze. În cele din urmă, s-a lăsat pradă descurajării si s-a decis să caute un câmp cu iarbă de cosit. Când a plecat din casă, am simtit o greutate prăvălindu-se peste mine si am lesinat. S-au înăltat rugăciuni pentru mine si am fost binecuvântată si luată în viziune. Am văzut că Domnul îl binecuvântase si îi dăduse putere sotului meu să lucreze la câmp cu un an în urmă, că folosise bine banii pe care îi câstigase si că va avea de o sută de ori mai mult în viată, iar dacă va fi credincios, o răsplată bogată în Împărătia lui Dumnezeu; dar că Domnul nu-i va da acum putere să lucreze la câmp pentru că are o altă lucrare pentru el; că trebuie să trăiască prin credintă, să scrie si să publice adevărul prezent. El a început de îndată să scrie, iar atunci când ajungea la vreun pasaj mai greu, se ruga Domnului să-i arate adevărata însemnătate a cuvântului Său. Cam în această perioadă, a început să publice o mică foaie volantă, intitulată The Present Truth(Adevărul prezent). Atelierul pentru publicatii era la Middletown, la opt mile de Rocky Hill, si adesea parcurgea acea distantă dus si întors, chiar dacă pe atunci schiopăta. Când a adus primul număr de la atelierul de tipărit, noi toti ne-am plecat în jurul lui, cerând Domnului, cu inimi umile si cu multe lacrimi, să reverse binecuvântarea Sa asupra eforturilor slabe ale slujitorului Său. Toate exemplarele erau luate de la Middletown si duse la Rocky Hill si întotdeauna, înainte de a le pregăti spre a le duce la postă, le puneam înaintea Domnului si, cu rugăciuni arzătoare si lacrimi, ceream ca binecuvântarea Sa să însotească solii Săi tăcuti. Foarte curând au sosit scrisori care aduceau bani pentru publicarea acelei foi si vestea cea bună că multe suflete primiseră adevărul. O dată cu începerea acestei lucrări de publicare, noi nu am încetat să publicăm adevărul, ci am călătorit din loc în loc, propovăduind învătăturile care ne aduseseră o atât de mare lumină si bucurie, încurajându-i pe credinciosi, îndreptându-i pe cei gresiti si aranjând lucrurile în ordine în biserică. Pentru a putea duce mai departe lucrarea de publicatii si în acelasi timp să ne continuăm lucrul în alte părti din câmp, publicatia a fost din când în când mutată în diferite locuri. În 1850 a apărut la Paris, statul Maine. Aici s-a mărit, iar numele a fost schimbat în cel pe care îl poartă si astăzi: The Advent Review and Sabbath Herald (Revista Adventă si Vestitorul Sabatului). Cei care simpatizau cu cauza noastră erau putini la număr si săraci în ce priveste bunurile acestei lumi si astfel eram siliti să luptăm cu sărăcia si cu o mare descurajare. Munca peste măsură, grija, nelinistea, lipsa de hrană corespunzătoare si hrănitoare si statul în frig în lungile noastre călătorii pe timp de iarnă au constituit prea mult pentru sotul meu, care s-a prăbusit sub povară. A ajuns atât de slăbit, încât de-abia se ducea până la atelierul de tipărit. Credinta noastră a fost încercată până la extrem. Noi am îndurat de bunăvoie tot felul de lipsuri, truda si suferinta; cu toate acestea, motivele noastre au fost gresit interpretate si am fost priviti cu neîncredere si invidie. Putini dintre aceia pentru al căror bine suferiserăm noi păreau a ne aprecia eforturile. Eram prea tulburati ca să putem dormi sau să ne odihnim. Orele în care ar fi trebuit să fim înviorati prin somn erau adesea petrecute pentru a da răspunsuri în cadrul unor discutii lungi, generate de invidie; si multe alte ore, pe care altii le petreceau dormind, noi le petreceam în agonie, în lacrimi si plângând înaintea Domnului. În cele din urmă, sotul meu a spus: "Ellen, nu mai e de nici un folos să mai lupt în continuare. Aceste lucruri mă zdrobesc si în curând mă vor conduce la mormânt. Nu pot să merg mai departe. Am scris o notită la ziar, în care am declarat că nu voi mai publica". Când a iesit pe usă să o ducă la atelierul de tipărit, eu am lesinat. El s-a întors si s-a rugat pentru mine; rugăciunea i-a fost ascultată si eu mi-am revenit. În dimineata următoare, pe când ne aflam la altar, am fost luată în viziune si mi-au fost arătate lucrurile în această privintă. Am văzut că sotul meu nu trebuia să renunte la acea publicatie, căci un astfel de pas era exact ceea ce dorea Satana, si el lucra prin agentii săi ca să-l determine să facă acest lucru. Mi-a fost arătat că noi trebuie să continuăm să publicăm si că Domnul ne va sustine; că aceia care fuseseră vinovati că au aruncat asupra noastră asemenea poveri aveau să vadă unde îi va duce purtarea lor crudă si se vor întoarce spre a-si mărturisi conduita nedreaptă, căci, dacă nu o vor face, Dumnezeu nu va avea plăcere de ei; ei nu vorbiseră si actionaseră doar împotriva noastră, ci împotriva Aceluia care ne chemase să ocupăm locul pe care El dorise să-l ocupăm; si că toată suspiciunea lor, gelozia si influenta lor tainică erau înregistrate cu credinciosie în ceruri si nu aveau să fie sterse până când fiecare în parte nu avea să vadă cât de gravă era purtarea sa si să refacă fiecare pas gresit. Al doilea număr din Review a fost publicat la Saratoga Springs, New York. În aprilie 1852, ne-am mutat la Rochester, New York. Fiecare pas trebuia să-l facem prin credintă. Eram încă încovoiati sub sărăcie si siliti să practicăm cea mai strictă economie si tăgăduire de sine. Voi prezenta un mic extras dintr-o scrisoare adresată familiei Howland, din data de 16 aprilie 1852: "Tocmai ne-am stabilit în Rochester. Am închiriat o casă cu 175 de dolari pe an. Avem presa de tipărit în casă. Dacă nu era aici, trebuia să plătim încă 50 de dolari pe an pentru atelierul de tipărit. Ati zâmbi dacă ati putea privi si ne-ati vedea mobila. Am cumpărat două paturi masive cu 25 de centi fiecare. Sotul meu mi-a adus sase scaune vechi, din care nu sunt două de acelasi fel, pentru care a plătit un dolar, si curând mi-a mai adus alte patru scaune vechi fără partea de sezut pe ele, pentru care a plătit 62 de centi. Cadrul scaunelor este solid, le-am încercat. Untul este atât de scump, încât nu am cumpărat si nici cartofi nu ne putem permite. Folosim sos în loc de unt si napi în loc de cartofi. Primele mese le-am asezat pe o scândură sprijinită pe două butoaie goale de făină. Noi suntem gata să îndurăm lipsuri dacă putem face ca lucrarea lui Dumnezeu să înainteze. Noi credem că mâna Domnului a fost asupra noastră când ne-a călăuzit în acest loc. Câmpul este mare, dar lucrătorii sunt putini. Adunarea din Sabatul trecut a fost minunată. Domnul ne-a înviorat cu prezenta Lui." Din când în când, plecam spre a participa la conferinte tinute în diferite părti ale câmpului. Sotul meu predica, vindea cărti si lucra pentru a contribui la răspândirea ziarului. Circulam cu trăsura si ne opream la prânz pentru a ne hrăni calul la marginea drumului si pentru a prânzi si noi. Apoi, cu hârtia si tocul pe capacul cutiei de mâncare sau pe partea de sus a pălăriei, sotul meu scria articole pentru Review si pentru Instructor. Domnul a binecuvântat din plin eforturile noastre si adevărul a atins multe inimi. În vara lui 1853, am făcut prima noastră călătorie în statul Michigan. După ce am publicat ceea ce ne-am propus, sotul meu a fost doborât de febră. Ne-am unit în rugăciune pentru el, însă, desi s-a simtit mai bine, a rămas încă foarte slăbit. Ne aflam într-o mare încurcătură. Trebuie oare să ne retragem din lucrare datorită unor infirmităti trupesti? Îi va fi oare îngăduit lui Satana să-si exercite puterea asupra noastră si se va lupta el pentru vietile noastre, ca să ne doboare tot timpul cât vom fi în lume? Noi stiam că Dumnezeu poate limita puterea lui Satana. El poate îngădui să fim încercati în cuptorul de foc, însă ne scoate de acolo curătiti si mai potriviti pentru lucrarea Sa. Singură mi-am vărsat sufletul în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să mustre boala si să-i dea putere sotului meu pentru a putea suporta călătoria. Cazul era urgent si credinta mea s-a agătat cu putere de făgăduintele lui Dumnezeu. Acolo am obtinut asigurarea că, dacă ne vom continua călătoria spre Michigan, îngerul lui Dumnezeu va merge cu noi. Când i-am relatat sotului meu ceea ce mă îndemna pe mine cugetul, el mi-a spus că si pe el îl îndemna cugetul acelasi lucru si ne-am hotărât să plecăm, încrezându-ne în Domnul. Cu fiecare milă pe care o parcurgeam, el se simtea tot mai întărit. Domnul îl sustinea. Si pe când propovăduia Cuvântul, am simtit asigurarea că îngerii lui Dumnezeu stăteau în preajma lui si îi sprijineau eforturile. În cursul acestei călătorii, mintea sotului meu a fost mult preocupată de subiectul referitor la spiritism si, curând după întoarcerea noastră, a început să scrie cartea intitulată Signes of the Times (Semnele timpului). Era încă slăbit, nu putea dormi decât putin, însă Domnul era tăria lui. Când mintea îi era confuză, în stare de suferintă, ne plecam înaintea Domnului si, în deznădejdea noastră, strigam către Domnul. El ne-a ascultat rugăciunile arzătoare si adeseori l-a binecuvântat pe sotul meu, astfel încât, cu spiritul reînviat, îsi continua lucrarea. De multe ori pe zi se întâmpla să facem acest lucru si să mergem înaintea Domnului prin rugăciuni stăruitoare. Această carte nu a fost scrisă în propria lui putere. În timpul iernii si al primăverii, am suferit mult datorită durerilor de inimă. Îmi era greu să respir când stăteam întinsă si nu puteam adormi decât dacă mă ridicam în pozitie aproape sezând. Respiratia mi se oprea uneori si adesea lesinam. Deasupra pleoapei stângi aveam o umflătură care părea a fi cancer. Crestea mereu de mai bine de un an, până ce a devenit destul de dureroasă si mi-a afectat vederea. Când citeam sau scriam, eram obligată să-mi bandajez ochiul afectat. Mă temeam că acesta va fi cuprins de cancer. Priveam înapoi, spre zilele si noptile petrecute corectând foile pentru publicatii, lucru care îmi fortase ochii, si mă gândeam: "Dacă îmi voi pierde ochiul si viata, aceasta va fi pentru cauza lui Dumnezeu". Cam în acest timp, un medic renumit care dădea consultatii gratuite a venit la Rochester si m-am hotărât să-i cer să-mi examineze ochiul. El a spus că umflătura este cancer. Însă, luându-mi pulsul, a spus: "Esti foarte bolnavă si vei muri de apoplexie înainte ca acea umflătură să se spargă. Esti într-o stare foarte periculoasă datorită bolii de inimă". Acest lucru nu m-a surprins, deoarece eram constientă că, dacă nu mă voi însănătosi degrabă, aveam să merg curând în mormânt. Alte două femei care veniseră la consultatie sufereau de aceeasi boală. Medicul a spus că eu eram într-o stare mai gravă decât ele si că nu voi putea rezista mai mult de trei săptămâni înainte de a fi lovită de paralizie. L-am întrebat dacă medicamentul lui mă poate face bine. Nu m-a încurajat prea mult. Am încercat remediile prescrise de el, însă fără nici un folos. Cam după trei săptămâni, am lesinat si am căzut pe podea si am stat aproape inconstientă timp de treizeci si sase de ore. Se temeau că nu voi mai trăi, însă, ca răspuns la rugăciune, am reînviat. La o săptămână după aceea am primit un soc în partea stângă. Aveam o senzatie ciudată de răceală si amortire în cap si o durere mare la tâmple. Limba părea grea si amortită, nu puteam vorbi bine. Mâna stângă si partea stângă nu le puteam folosi. Credeam că voi muri si chinul meu cel mare era că doream să am dovada că, în suferinta mea, Domnul mă iubea. Timp de luni de zile am simtit o durere continuă la inimă si eram foarte deprimată. Am încercat să-L slujesc pe Dumnezeu din principiu, fără sentiment, însă acum însetam după mântuire si tânjeam să stiu că binecuvântarea Lui nu este împiedicată de suferinta mea fizică. Fratii si surorile s-au adunat laolaltă si au făcut din cazul meu un subiect special de rugăciune. Dorinta mi-a fost îndeplinită si am primit binecuvântarea lui Dumnezeu si asigurarea că El mă iubeste. Însă durerea continua si eu eram tot mai slăbită cu fiecare oră care trecea. Din nou fratii si surorile s-au adunat pentru a prezenta cazul meu înaintea Domnului. Eram atât de slăbită, încât nu mă puteam ruga cu voce tare. Felul în care arătam părea că slăbeste credinta celor din jurul meu. Atunci făgăduintele lui Dumnezeu au fost înfătisate în fata mea asa cum nu le văzusem niciodată până atunci. Mi se părea că Satana se lupta să mă smulgă de lângă sotul si copiii mei si să mă aseze în mormânt si îmi apăreau în minte întrebări de felul: "Poti tu să te încrezi pur si simplu în făgăduintele lui Dumnezeu? Poti tu să pornesti prin credintă, orice ar fi?" Credinta a reînviat. I-am soptit sotului meu: "Cred că mă voi face bine." El a răspuns: "As vrea să pot crede acest lucru." Nu am simtit usurare în noaptea aceea si totusi m-am bizuit cu toată încrederea pe făgăduintele lui Dumnezeu. Nu puteam să dorm, însă mi-am continuat rugăciunea tăcută. Înainte de a se face ziuă, am adormit. Când a răsărit soarele, m-am trezit fără nici o durere. Greutatea de pe inimă s-a dus si eram foarte fericită. Oh, ce schimbare! Mi se părea că îngerul lui Dumnezeu mă atinsese în timp ce dormeam. Am fost plină de multumire. Lauda lui Dumnezeu era pe buzele mele. L-am trezit pe sotul meu si i-am spus ce lucru minunat a făcut Dumnezeu pentru mine. La început, cu greu a putut întelege acest lucru; însă când m-am ridicat, si m-am îmbrăcat, si am umblat prin casă, el L-a lăudat pe Dumnezeu împreună cu mine. Ochiul bolnav nu mă mai durea. În câteva zile umflătura a dispărut si vederea mi-a fost complet refăcută. Lucrarea era desăvârsită. M-am dus din nou la medic si, de îndată ce a început să-mi ia pulsul, mi-a spus: "Doamnă, o totală schimbare s-a petrecut în corpul dumneavoastră; însă cele două femei care au fost aici când ati fost ultima dată au murit". I-am spus că nu medicamentele lui m-au făcut bine, căci de fapt nu am putut să iau nici unul. După ce am plecat, doctorul i-a spus unei prietene de-a mea: "Cazul ei este un mister. Nu îl pot întelege". Curând, ne-am dus din nou în Michigan si a trebuit să îndur călătoriile lungi si obositoare, pe drumurile acelea aspre cu busteni în cale si prin mlastini cu noroi, dar puterea mea nu a cedat. Simteam că Domnul doreste ca noi să ajungem la Wisconsin si am aranjat să luăm trenul de la Jackson la ora zece seara. Pe când ne pregăteam să luăm trenul, am simtit o solemnitate deosebită si am propus să ne rugăm. Pe când ne consacram acolo Domnului, nu am putut să ne abtinem să nu plângem. Ne-am dus la gară cu simtăminte de o deosebită solemnitate. Mergând pe lângă tren, ne-am dus la un vagon situat mai în fată, care avea banchete cu spătare mai înalte, sperând astfel că vom putea dormi un pic în acea noapte. Vagonul era plin, asa că ne-am întors la următorul si acolo am găsit locuri. Ca de obicei, când călătoream noaptea, eu nu mi-am dat jos boneta de pe cap si îmi tineam bocceaua în mână, de parcă as fi asteptat ceva. Amândoi vorbeam despre simtămintele noastre deosebite. Trenul a alergat vreo trei mile de la Jackson, când miscarea a devenit foarte violentă, zdruncinându-ne înainte si înapoi si oprind în cele din urmă. Am deschis fereastra si am văzut un vagon cu capătul de la spate ridicat. Am auzit gemete înfricosătoare si era o mare confuzie. Locomotiva fusese aruncată de pe calea ferată, însă vagonul în care ne aflam noi era pe linie si se afla la o distantă de aproximativ treizeci de metri de cele de dinaintea lui. Vagonul cu bagaje nu a suferit multe vătămări si cufărul nostru cel mare cu cărti a rămas neatins. Vagonul de clasa a II-a a fost zdrobit, iar bucăti din el împreună cu pasagerii au fost aruncati de ambele părti ale liniei ferate. Vagonul în care încercasem să găsim locuri era mult distrus, iar unul din capetele sale era ridicat pe un morman de ruine. Cuplajul nu a fost distrus, însă vagonul în care ne aflam noi nu a fost legat de cel din fata noastră, de parcă un înger le-ar fi despărtit. Patru persoane au fost omorâte sau rănite mortal si multi au fost răniti. Nu puteam simti altceva decât că Dumnezeu a trimis un înger pentru a ne păstra viata. Ne-am întors la Jackson si a doua zi am luat trenul spre Wisconsin. Vizita noastră în acel stat a fost binecuvântată de Dumnezeu. Ca rezultat al eforturilor noastre, suflete au fost convertite. Domnul mi-a dat putere ca să pot suporta lunga călătorie. Pe 29 august 1854, o altă responsabilitate a fost adăugată familiei noastre prin nasterea lui Willie. Cam în această perioadă a apărut primul număr al revistei intitulate în mod fals The Messenger of Truth(Solul adevărului). Cei care ne calomniau prin acea revistă au fost admonestati pentru greselile si erorile lor. Ei nu au suportat ocara si, la început în secret, iar apoi mai deschis, s-au folosit de influenta pe care o aveau împotriva noastră. Pe noi nu ne-a afectat aceasta, însă câtiva dintre cei care erau în preajma noastră au fost influentati de aceste persoane rele. Câtiva din cei în care aveam încredere si care stiau bine că eforturile noastre fuseseră în mod vizibil binecuvântate de Dumnezeu si-au retras simpatia de la noi si au acordat-o unor străini. Domnul mi-a arătat caracterul si felul în care avea să sfârsească acea grupare; că El nu era de acord cu cei care aveau de-a face cu acea revistă si că mâna Lui era împotriva lor. Si că, desi un timp vor fi prosperi si unii oameni cinstiti vor fi amăgiti de ei, totusi, în cele din urmă, adevărul va triumfa si toate sufletele sincere se vor smulge din înselăciunea în care au fost prinsi si vor iesi afară curati, nevătămati de influenta acelor oameni răi; deoarece mâna lui Dumnezeu era împotriva lor, ei nu puteau decât să se prăbusească. Din nou sănătatea sotului meu a fost afectată. Suferea de tuse si dureri cumplite de plămâni si sistemul lui nervos era epuizat. Nelinistea pe care o avea în suflet, poverile pe care le purtase în Rochester, munca în atelier, bolile si mortile din familie, lipsa de simpatie din partea acelora care ar fi trebuit să împartă cu el eforturile, alături de călătorii si lucrarea de predicare au constituit prea mult pentru puterea lui si se părea că se îndreaptă negresit spre mormânt. A fost o perioadă de ceată si negură. Doar câteva raze de lumină îndepărtau din când în când norii grei, dându-ne ceva sperantă, căci altfel am fi fost doborâti de disperare. Uneori credeam că Dumnezeu ne-a părăsit. Sustinătorii revistei Messenger înscenau tot felul de minciuni despre noi. Aceste cuvinte ale psalmistului îmi veneau cu putere în minte: "Nu te mânia pe cei răi si nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cositi iute ca iarba, si se vestejesc ca verdeata" (Ps. 37, 1.2). Câtiva dintre cei care scriau la acea revistă s-au bucurat chiar de boala sotului meu, spunând că Dumnezeu va avea grijă de el si-l va îndepărta din drum. Când a citit acest lucru, în timp ce zăcea bolnav, credinta a reînviat si a exclamat: "Nu voi muri, ci voi trăi ca să propovăduiesc lucrările Domnului (Ps. 118,17) si s-ar putea chiar să predic la funeraliile lor". Norii cei mai întunecosi păreau că se abat asupra noastră. Oameni nelegiuiti care sustineau că sunt evlaviosi născoceau, sub comanda lui Satana, minciuni si îndreptau tăria fortelor lor împotriva noastră. Dacă ar fi fost a noastră cauza lui Dumnezeu, poate am fi tremurat; însă aceasta era în mâinile Aceluia care putea spune: "Nimeni nu o poate smulge din mâinile Mele". Noi stiam că Domnul Isus trăieste si stăpâneste. Noi puteam spune înaintea Domnului: "Cauza este a Ta si Tu stii că nu noi am ales acest lucru, ci am actionat la porunca Ta si astfel avem partea noastră în această lucrare".
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
