| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Capitolul XI: CĂSĂTORIA SI PERIOADA DE LUCRARE CE A URMAT
În 30 august 1846 m-am unit prin căsătorie cu fratele James White. Fratele White trecuse printr-o experientă profundă în cadrul miscării advente, iar eforturile sale de proclamare a adevărului au fost binecuvântate de Dumnezeu. Inimile noastre s-au unit în marea lucrare si împreună am călătorit si am lucrat pentru salvarea sufletelor. Am început această lucrare fără bani, doar cu câtiva prieteni si cu sănătatea subredă. Sotul meu mostenise o constitutie puternică, însă sănătatea îi fusese serios afectată de prea multa solicitare la studiu si citit. Eu suferisem în privinta sănătătii încă de mic copil, asa cum am relatat deja. În această stare, fără mijloace potrivite, cu foarte putini prieteni care ne împărtăseau vederile, fără o publicatie si fără cărti, ne-am avântat în lucrare. În acea perioadă nu aveam case de închinare. Ideea de a folosi corturi nu ne-a trecut prin cap. Adunarea noastră era mică. Doar rareori se întâmpla să mai vină si altcineva la adunările noastre, în afară de adventisti, si aceasta când erau atrasi, din curiozitate, să vină să asculte o femeie. La început, eram timidă când trebuia să vorbesc în public. Dacă aveam încredere, aceasta îmi era dată de Duhul Sfânt. Dacă vorbeam liber si cu putere, era pentru că Dumnezeu mă ajuta. Adunările noastre se desfăsurau în asa fel, încât amândoi luam parte. Sotul meu tinea o cuvântare doctrinară, apoi urmam eu cu o predică de lungime considerabilă, prin care ajungeam la inimile ascultătorilor. În acest fel sotul meu semăna, iar eu udam sământa adevărului, iar Dumnezeu o făcea să crească. În toamna anului 1846 am început să tinem Sabatul biblic, să-l propovăduim si să-l apărăm. Atentia mi-a fost atrasă în privinta Sabatului pe când mă aflam în vizită la New Bedford, Massachusetts, devreme, în acelasi an. Acolo l-am cunoscut pe fratele Joseph Bates, care îmbrătisase de timpuriu credinta adventă si era un lucrător activ în sustinerea cauzei noastre. Fratele B. tinea Sabatul si insista asupra importantei acestuia. Eu nu-i simteam importanta si gândeam că fratele B. greseste zăbovind mai mult asupra poruncii a patra decât a celorlalte nouă. Însă Dumnezeu mi-a dat o viziune cu privire la sanctuarul din ceruri. Templul lui Dumnezeu s-a deschis în cer si mi s-a arătat chivotul lui Dumnezeu acoperit de tronul harului. Doi îngeri stăteau la cele două capete ale chivotului, cu aripile întinse peste tronul harului, cu fetele îndreptate spre acesta. Îngerul meu însotitor mi-a explicat că acestea reprezentau faptul că întreaga ostire cerească privea cu teamă plină de respect legea cea sfântă care fusese scrisă de însusi degetul lui Dumnezeu. Domnul Isus a ridicat capacul chivotului si am privit tablele de piatră pe care erau scrise Cele Zece Porunci. Am fost uimită când am văzut porunca a patra exact în mijlocul celor zece, înconjurată de o aureolă blândă de lumină. Îngerul a spus: "Este singura din cele zece care Îl proclamă pe Dumnezeu ca fiind creatorul cerurilor si al pământului si al tuturor lucrurilor din ele. Când au fost puse temeliile pământului, atunci a fost întemeiat si Sabatul". Mi-a fost arătat că, dacă adevăratul Sabat ar fi fost tinut întotdeauna, n-ar fi existat niciodată necredinciosi sau atei. Păzirea Sabatului ar fi ferit lumea de idolatrie. Porunca a patra a fost călcată în picioare; de aceea, noi suntem chemati să dregem spărtura făcută în Lege si să pledăm în favoarea tinerii Sabatului care a fost dat la o parte. Omul păcatului, care s-a înăltat pe sine însusi mai presus de Dumnezeu si a intentionat să schimbe vremurile si Legea, a fost cel care a schimbat Sabatul din ziua a saptea în ziua întâi a săptămânii. Făcând acest lucru, el a făcut o spărtură în Legea lui Dumnezeu. Chiar înainte de marea zi a lui Dumnezeu, va fi dată o solie de avertizare a poporului pentru ca oamenii să se întoarcă la ascultarea de Legea lui Dumnezeu pe care Satana a dat-o la o parte. Prin cuvânt si faptă, atentia oamenilor trebuie atrasă asupra faptului că Legea este călcată. Mi-a fost arătat că al treilea înger, care proclamă tinerea poruncilor lui Dumnezeu si credinta lui Isus, reprezintă poporul care primeste solia Sa si îsi ridică glasul să avertizeze lumea pentru a tine poruncile lui Dumnezeu din adâncul fiintei lor si că, răspunzând acestei avertizări, multi vor îmbrătisa tinerea Sabatului Domnului. Când am primit lumina cu privire la porunca a patra, în Maine erau aproximativ douăzeci si cinci de adventisti care tineau Sabatul; însă acestia aveau păreri atât de diferite cu privire la alte puncte de doctrină si erau atât de răspânditi ca localizare, încât influenta lor era foarte mică. Mai erau cam tot atâtia, în conditii asemănătoare, în alte părti ale Noii Anglii. Ni se părea că este de datoria noastră să-i vizităm pe acestia în mod frecvent în casele lor si să-i întărim în Domnul si în adevărul Său; si pentru că acestia erau atât de răspânditi, a fost necesar să călătorim foarte mult timp. Din lipsă de fonduri, foloseam mijloacele de transport cele mai ieftine, vagoane de clasa a II-a, iar în vapoare călătoream pe punte. În starea slăbită în care mă aflam eu, cele mai confortabile pentru călătorit mi se păreau trăsurile. Când trebuia să mergem în vagoane de clasa a II-a, de obicei eram învăluiti în fum de cei din jurul nostru, motiv pentru care eu lesinam adesea. Iar când mergeam cu vaporul, pe punte, sufeream tot din cauza fumului, iar pe lângă aceasta, si din cauza înjurăturilor si conversatiilor vulgare ale personalului vaporului si ale călătorilor mai josnici. Noaptea ne întindeam să dormim pe podeaua tare, pe cutiile de mărfuri uscate sau pe saci cu cereale, folosind ca perne bagajele noastre, iar ca pături, hainele si salurile pe care le aveam cu noi. Dacă ne era frig iarna, ne plimbam pe punte ca să ne încălzim. Dacă eram apăsati de căldura verii, ne duceam în partea de sus a puntii, pentru a respira aerul răcoros al noptii. Acest lucru era obositor pentru mine, mai ales atunci când călătoream cu un copil în brate. Acest mod de a trăi a constituit fără îndoială alegerea noastră. Dumnezeu ne-a chemat, asa săraci cum eram, si ne-a călăuzit prin cuptorul de foc ca să ne dea o experientă de mare valoare pentru noi si un exemplu pentru altii, care după aceea urmau să ni se alăture în această lucrare. Mântuitorul nostru a fost un om al durerilor; El era obisnuit cu suferinta, si aceia care vor suferi împreună cu El vor si domni împreună cu El. Când i S-a descoperit lui Saul, la convertirea sa, Domnul nu i-a spus de cât de mult bine se va bucura, ci cât de mult avea să sufere pentru Numele Lui. Suferinta a fost partea poporului lui Dumnezeu încă din zilele martirului Abel. Patriarhii au suferit pentru că au fost credinciosi lui Dumnezeu si ascultători de poruncile Sale. Căpetenia bisericii a suferit de dragul nostru; primii Săi apostoli si biserica primară a suferit; milioanele de martiri au suferit si reformatorii de asemenea au suferit. Si de ce ne-am da înapoi noi, cei care avem speranta binecuvântată a nemuririi, de la o viată de suferintă, iar la arătarea în curând a Domnului Hristos să fim nimiciti? Dacă ar fi posibil să ajungem la pomul vietii din mijlocul Paradisului fără suferintă, noi nu ne-am bucura de o asemenea răsplată bogată pentru care să nu fi suferit. Ne-am da înapoi de la primirea slavei; rusinea ar pune stăpânire pe noi în prezenta acelora care au luptat lupta cea bună, au alergat în cursă cu răbdare si au apucat viata vesnică. Însă nu va fi nimeni acolo care să nu fi ales, ca si Moise, să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu. Profetul Ioan a văzut multimea celor mântuiti si a întrebat cine sunt ei. Răspunsul a venit prompt: "Acestia sunt cei care au venit din necazul cel mare, care si-au spălat hainele si le-au albit în sângele Mielului". Când am început să prezentăm lumina în privinta Sabatului, noi nu aveam clar definită în minte ideea soliei îngerului al treilea din Apoc.14, 9-12. Când ne înfătisam înaintea poporului, punctul central al mărturiei noastre era faptul că marea miscare adventă legată de a doua venire a lui Isus apartinea lui Dumnezeu, că prima si a doua solie trecuseră si că a treia urma să fie dată. Noi am văzut că cea de-a treia solie se încheia cu cuvintele: "Aici este răbdarea sfintilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus." Noi vedeam la fel de clar ca si acum că aceste cuvinte profetice sugerau o reformă a Sabatului; însă nu aveam o pozitie definită a ceea ce poate fi închinarea la fiară si ce reprezintă chipul si semnul fiarei, mentionate în această solie. Dumnezeu a făcut ca, prin Duhul Său cel Sfânt, să strălucească lumina asupra slujitorilor Săi si, treptat, subiectul s-a clarificat în mintea lor. A fost nevoie de mult studiu si multă cercetare atentă pentru întelegerea acestuia, treaptă cu treaptă. Cu atentie, sârguintă si muncă neîntreruptă lucrarea a mers înainte, până când marile adevăruri ale soliei noastre, ca un întreg clar, desăvârsit si în legătură unul cu celălalt, au fost date lumii. Am mentionat deja faptul că l-am cunoscut pe fratele Bates. L-am socotit ca un adevărat gentleman crestin, bun si amabil. El se purta cu mine cu atâta duiosie, de parcă as fi fost copilul lui. Prima dată când m-a auzit vorbind, a fost profund interesat. Când am încheiat, el s-a ridicat si a spus: "Eu sunt un Toma necredinciosul. Eu nu cred în viziuni. Însă, dacă as putea crede că mărturia pe care ne-a relatat-o sora în această seară a fost într-adevăr vocea lui Dumnezeu către noi, as fi cel mai fericit om în viată. Inima mea este profund miscată. Cred că vorbitorul este sincer, dar nu pot să-mi explic cum i-au fost arătate minunatele lucruri pe care dânsa ni le-a relatat". La câteva luni după ce ne-am căsătorit, am participat împreună cu sotul meu la o Conferintă la Topsham, Maine, unde era prezent si fratele Bates. Pe atunci, el nu credea pe deplin că viziunile mele erau de la Dumnezeu. Acea ocazie era o întâlnire ce prezenta un interes deosebit. Spiritul lui Dumnezeu era asupra mea; am fost luată într-o viziune care-mi descoperea slava lui Dumnezeu si pentru prima dată am văzut alte planete. După ce am iesit din viziune, am relatat ce am văzut. Fratele Bates m-a întrebat atunci dacă studiasem astronomia. I-am spus că nu-mi amintesc să fi privit vreodată în vreo carte de astronomie. El a spus: "Aceasta este a Domnului." Nu-l mai văzusem niciodată atât de degajat si fericit. Chipul său strălucea de lumina cerului si el dădea sfaturi bisericii cu multă putere. De la conferintă m-am întors împreună cu sotul meu la Gorham, unde locuiau părintii mei. Acolo am fost foarte bolnavă si am suferit nespus de mult. Părintii, sotul si surorile mele s-au unit în rugăciune pentru mine, însă am suferit încă timp de trei săptămâni. Uneori cădeam în lesin ca un om mort, însă, ca răspuns la rugăciune, reînviam. Agonia îmi era atât de mare, încât i-am implorat pe cei din jurul meu să nu se mai roage pentru mine; fiindcă mă gândeam că rugăciunile lor îmi prelungeau suferintele. Vecinii nostri spuneau că voi muri. Domnul a vrut ca, un timp, să ne încerce credinta. În cele din urmă, pe când prietenii mei s-au unit din nou în rugăciune pentru mine, un frate care era prezent si părea mult împovărat, si cu puterea lui Dumnezeu asupra lui, s-a ridicat de pe genunchi, a traversat camera si si-a întins mâinile asupra capului meu, spunând: "Sora Ellen, Domnul Isus Hristos te face sănătoasă", si a căzut, trântit la pământ de puterea lui Dumnezeu. Eu am crezut că interventia a fost a lui Dumnezeu si durerea m-a părăsit. Sufletul meu a fost umplut de multumire si pace. Glasul inimii mele a fost: "Nu avem altă nădejde de ajutor decât în Dumnezeu. Putem avea pace doar odihnindu-ne în El si asteptând mântuirea Lui." În ziua următoare a fost o furtună puternică si nici unul dintre vecinii nostri nu a putut veni la noi. Am putut să stau si eu în camera de zi; când au văzut că ferestrele de la camera mea erau deschise, au presupus că am murit. Ei nu au stiut că Marele Medic intrase cu mila Sa în locuinta noastră, certase boala si mă eliberase. În ziua următoare, am călătorit treizeci si opt de mile până la Topsham. Tatăl meu a fost întrebat la ce oră va fi înmormântarea. Tata a întrebat: "Care înmormântare?""Înmormântarea fiicei tale", a fost răspunsul. Tata a spus: "Ea a fost vindecată prin rugăciunea credintei, iar acum se află în drum către Topsham." La câteva săptămâni după aceea, în drumul nostru către Boston, am luat vaporul la Portland. S-a stârnit o puternică furtună si ne aflam în primejdie mare. Vaporul se legăna înfricosător, iar valurile intrau prin ferestrele cabinelor. În cabina femeilor era mare teamă. Multe îsi mărturiseau păcatele si strigau către Dumnezeu pentru îndurare. Unele o chemau pe Fecioara Maria să le vină în ajutor, în timp ce altele făceau jurăminte solemne lui Dumnezeu că, dacă vor putea ajunge cu bine pe pământ, îsi vor consacra vietile în slujba Lui. A fost o scenă de teroare si confuzie. Pe când vaporul se legăna, o doamnă s-a întors către mine si mi-a spus: "Nu esti îngrozită? Cred că nu vom mai vedea niciodată pământul". I-am spus că L-am făcut pe Domnul Hristos ajutorul meu si că, dacă mi-am făcut lucrarea, pot să zac la fel de bine în fundul oceanului ca în orice alt loc; însă, dacă lucrarea mea nu este încheiată, toate apele oceanului nu mă vor putea îneca. Încrederea mea era în Dumnezeu, El avea să ne aducă în sigurantă la uscat, dacă acest lucru era spre slava Sa. În acele momente am pretuit nădejdea crestină. Scena din fata mea mi-a adus viu în minte ziua mâniei aprinse a Domnului, când furtuna mâniei Sale se va năpusti asupra bietului păcătos. Atunci vor fi lacrimi si strigăte amarnice, mărturisiri de păcate si implorări pentru milă, dar va fi prea târziu. "Fiindcă Eu chem si voi vă împotriviti, fiindcă Îmi întind mâna si nimeni nu ia seama, fiindcă lepădati toate sfaturile Mele si nu vă plac mustrările Mele, de aceea si Eu voi râde când veti fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza"(Prov. 1, 24-26). Prin îndurarea lui Dumnezeu, toti am ajuns teferi la uscat. Însă unii din călătorii cărora le fusese asa de mult teamă în timpul furtunii n-au mai spus nimic legat de aceasta; sau, dacă au spus, au făcut-o doar ca să-si justifice teama. O femeie care promisese în mod solemn că, dacă va scăpa si va vedea pământul, va deveni crestină, a strigat în batjocură când a coborât din vapor: "Slavă lui Dumnezeu, sunt bucuroasă să păsesc pe pământ din nou!" I-am spus să-si amintească ce fusese cu câteva ore în urmă si i-am amintit de jurămintele pe care le făcuse fată de Dumnezeu. S-a întors către mine zâmbind cu dispret. Mi-am adus aminte cu putere de pocăinta de pe patul mortii. Unii îsi slujesc lor însisi si lui Satana toată viata lor, iar când îi doboară boala si o incertitudine înfricosătoare este în fata lor, ei dau pe fată într-o oarecare măsură întristare pentru păcat si poate spun că ar dori să moară, iar prietenii lor îi fac să creadă că ei sunt cu adevărat convertiti si pregătiti pentru ceruri. Însă, dacă acestia se însănătosesc, vor fi la fel de răzvrătiti ca întotdeauna. Mi-aduc aminte de Prov. 1, 27-28: "Când vă va apuca groaza ca o furtună si când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul si strâmtorarea, atunci mă vor chema si nu voi răspunde, mă vor căuta si nu mă vor găsi". La 26 august 1847 s-a născut la Gorham, Maine, fiul nostru cel mare Henry Nichols White. În octombrie, fratele si sora Howland din Topsham ne-au oferit cu generozitate o parte din locuinta lor, lucru pe care noi l-am acceptat cu bucurie si am început să ne gospodărim, având mobilă împrumutată. Eram săraci si am trăit în vremuri de strâmtorare. Ne-am hotărât să nu fim dependenti de nimeni, ci să ne întretinem si să avem si ceva cu care să-i ajutăm pe altii. Însă nu am putut prospera. Sotul meu lucra din greu, cărând piatră pentru calea ferată, însă nu obtinea ceea ce i se cuvenea pentru munca făcută. Fratele si sora H. împărteau cu noi bucuros ori de câte ori puteau, însă si ei se aflau în împrejurări asemănătoare. Ei credeau din toată inima în prima si a doua solie îngerească si au dat cu generozitate din ceea ce aveau pentru înaintarea lucrării, până când au ajuns să fie dependenti de lucrul zilnic. Sotul meu a plecat de la calea ferată si a început să lucreze la tăiatul crengilor în pădure, cu toporul. Cu o durere continuă de sale, el muncea de dimineata din zori până când se întuneca pentru a câstiga aproximativ 50 centi pe zi. Nopti întregi nu putea să doarmă din cauza durerilor. Ne străduiam să ne mentinem curajul si să ne încredem în Domnul. Eu nu am murmurat. Dimineata îmi arătam multumirea fată de Dumnezeu pentru că ne-a mai păstrat viata încă o noapte, iar seara eram recunoscătoare că ne-a mai tinut încă o zi. Într-o zi, când proviziile noastre se terminaseră, sotul meu s-a dus la patronul lui să ia bani sau alimente. Era o zi cu furtună si a trebuit să meargă trei mile dus si întors prin ploaie. A adus acasă, în spinare, un sac cu alimente, legate pe diferite compartimente, trebuind să treacă în acest fel prin satul Brunswick, unde adesea tinuse predici. Când a intrat în casă, complet istovit, am simtit că mă prăbusesc. Primele mele simtăminte au fost că Dumnezeu ne-a părăsit. I-am spus sotului meu: "Asa am ajuns? Oare ne-a părăsit Domnul?" Nu am putut să-mi retin lacrimile si am plâns tare timp de mai multe ore, până ce am lesinat. Au fost înăltate rugăciuni pentru mine. Când mi-am revenit, am simtit influenta înviorătoare a Duhului lui Dumnezeu si mi-a părut rău că m-am lăsat doborâtă de descurajare. Noi doream să-L urmăm pe Domnul Hristos si să fim ca El, însă adesea eram doborâti de încercări si eram departe de El. Necazurile si suferintele ne aduc aproape de Isus. Focul arde zgura si dă strălucire aurului. În această perioadă, mi-a fost arătat că Domnul ne punea la încercare spre binele nostru, pregătindu-ne să lucrăm pentru altii, că El ne-a stârnit din cuibul nostru ca să nu ne asezăm în tihnă. Lucrarea noastră era aceea de a lucra pentru suflete; dacă am fi prosperat în cele vremelnice, casa ar fi devenit un loc atât de plăcut, încât am fi ajuns să nu o părăsim prea usor; încercările au fost îngăduite asupra noastră pentru a ne pregăti pentru luptele si mai mari pe care aveam să le întâmpinăm în călătoriile noastre. Curând, am primit scrisori de la frati din diferite state, care ne invitau să îi vizităm; însă nu aveam mijloace ca să putem pleca. Răspunsul nostru a fost că drumul nu este deschis în fata noastră. Eu gândeam că-mi va fi imposibil să călătoresc cu copilul. Nu voiam să depindem de nimeni si voiam să ne descurcăm cu ceea ce aveam noi. Eram hotărâti mai degrabă să suferim decât să ajungem datori altora. Pentru mine si copil ne permiteam o jumătate de litru de lapte pe zi. Într-o dimineată, înainte de a pleca la lucru, sotul meu mi-a lăsat nouă centi să cumpăr lapte pentru trei zile. A trebuit să mă gândesc mult dacă să cumpăr lapte pentru mine si copilas sau să cumpăr un pieptăras pentru el. Am renuntat la lapte si am cumpărat pânză pentru un pieptăras, cu care să acopăr bratele goale ale copilului meu. Curând, micutul Henry s-a îmbolnăvit foarte rău, iar starea lui se înrăutătea tot mai mult, asa de repede, încât ne-am alarmat foarte tare. Zăcea într-o stare neputincioasă; respira repede si greu. I-am dat ce se putea da, dar fără succes. Apoi am chemat pe cineva cu experientă, care ne-a spus că refacerea lui este îndoielnică. Ne-am rugat pentru el, dar nu se vedea nici o schimbare. Noi făcusem din copil o scuză ca să nu călătorim si să lucrăm pentru binele altora, iar acum ne temeam că Domnul l-ar putea lua. Încă o dată ne-am dus înaintea Domnului, rugându-L să aibă milă de noi si să crute viata copilului, făgăduindu-I solemn că vom merge înainte, încrezându-ne în Dumnezeu, orice ar fi fost să vină peste noi. Cererile noastre au fost arzătoare si stăruitoare. Am făcut apel, prin credintă, la făgăduintele lui Dumnezeu si am crezut că ne va asculta strigătele. Lumina cerească a străbătut printre nori si a strălucit asupra noastră. Rugăciunile noastre au primit cu generozitate răspuns. Din acel ceas, micutul a început să se refacă. Pe când ne aflam încă la Topsham, am primit o scrisoare de la fratele Chamberlain din Connecticut, prin care ne îndemna să luăm parte la o conferintă ce avea să aibă loc în acel stat, în luna aprilie 1848. Ne-am hotărât să mergem dacă vom avea cu ce. Sotul meu si-a făcut socotelile cu patronul lui si a descoperit că acesta îi datorează zece dolari. Cu cinci dintre acestia am cumpărat articole de îmbrăcăminte care ne erau atât de necesare, apoi am cârpit paltonul sotului meu, îmbinând chiar si peticele, încât la mâneci era greu să spui care este materialul originar. Ne mai rămăseseră cinci dolari cu care să mergem la Dorchester, Massachusetts. Cufărul nostru continea aproape tot ce posedam pe acest pământ; însă aveam pace în suflet si o constiintă linistită, lucru pe care noi îl pretuiam mai mult decât confortul pământesc. La Dorchester ne-am oprit în casa fratelui Nichols, iar când am plecat, sora N. i-a înmânat cinci dolari sotului meu, cu care ne-am plătit costul călătoriei până la Middletown, Connecticut. Eram străini în acel oras, nu văzusem niciodată pe nici unul din fratii din acel stat. Ne mai rămăseseră doar cincizeci de centi. Sotul meu n-a îndrăznit să-i cheltuiască pentru a închiria o trăsură, asa că a pus cufărul pe un morman de scânduri si am pornit în căutarea unei persoane de aceeasi credintă cu noi. Curând, l-am găsit pe fratele C., care ne-a luat acasă la el. Conferinta s-a tinut la Rocky Hill, în casa spatioasă, dar neterminată, a fratelui Belden. Fratii s-au adunat până ne-am strâns vreo cincizeci; însă acestia nu erau cu totul întăriti în adevăr. Întâlnirea a fost interesantă. Fratele Bates a prezentat poruncile într-o lumină clară si importanta lor a fost sustinută cu mărturii puternice. Cuvântul a avut efectul de a-i fixa bine în adevăr pe aceia care îl cunosteau deja si de a-i trezi pe aceia care nu erau încă pe deplin hotărâti. Am fost invitati să ne întâlnim cu fratii vara următoare, în statul New York. Credinciosii erau săraci si nu ne-au putut promite că vor putea face prea mult pentru a ne usura cheltuielile. Nu aveam mijloace ca să călătorim. Sănătatea sotului meu era slăbită, însă s-a deschis o cale pentru el ca să lucreze în câmp, la fân, si el s-a hotărât să încerce să facă acest lucru. Se părea atunci că trebuie să trăim prin credintă. Când ne-am trezit dimineata, ne-am plecat pe genunchi lângă pat si I-am cerut lui Dumnezeu să ne dea putere să muncim în cursul zilei. N-am fost multumiti până ce nu am simtit asigurarea că Domnul ne-a ascultat rugăciunea. Atunci sotul meu s-a dus să cosească, nu în puterea lui, ci în puterea Domnului. Seara, când a venit acasă, din nou L-am implorat pe Dumnezeu pentru sustinere, ca să putem câstiga câte ceva pentru a răspândi adevărul Său. Am fost adesea mult binecuvântati. Într-o scrisoare către fratele Howland, din iulie 1848, sotul meu scria: "Dumnezeu îmi dă putere să muncesc din greu toată ziua. Lăudat fie Numele Lui! Sper să capăt câtiva dolari pe care să-i folosesc pentru cauza Sa. Am suferit din cauza lucrului peste măsură, a oboselii, foamei, frigului si căldurii, aceasta în efortul de a face bine fratilor si surorilor noastre, si suntem gata să suferim si mai mult dacă Domnul ne va cere. Mă bucur astăzi că tihna, plăcerea si confortul din această viată sunt o jertfă pe altarul credintei si sperantei mele. Dacă fericirea noastră constă în a-i face pe altii fericiti, atunci noi suntem cu adevărat fericiti. Adevăratul ucenic nu va trăi pentru a-si satisface eul lui, ci pentru Hristos si pentru binele micutilor Săi. El trebuie să-si sacrifice tihna, plăcerea si confortul, avantajele, vointa si propriile lui dorinte egoiste pentru cauza lui Hristos, căci, de nu, nu va domni niciodată împreună cu El pe tronul Său". Banii câstigati la fân au fost suficienti pentru a ne acoperi nevoile de moment si, de asemenea, să ne plătim cheltuielile pentru a merge în vest si a ne întoarce. Prima noastră conferintă în statul New York s-a tinut la Volney, în hambarul unui frate. Am fost prezenti cam treizeci de persoane - toti cei care s-au putut strânge din acea parte a statului. Însă, dintre toti acestia, cu greu găseai doi care să gândească la fel. Unii sustineau erori grave si fiecare îsi apăra cu îndărătnicie propriul punct de vedere, spunând că este bazat pe Scripturi. Aceste ciudate diferente de păreri apăsau cu greu asupra mea, pentru că eu consideram că în acest mod Dumnezeu este dezonorat; si am căzut sub această povară. Unii s-au temut că voi muri, însă Domnul a ascultat rugăciunile slujitorilor Săi si am reînviat. Lumina cerului era asupra mea si curând am părăsit cele pământesti. Îngerul meu însotitor mi-a prezentat câteva dintre erorile celor prezenti si, de asemenea, adevărul în contrast cu greselile lor. Aceste puncte de vedere discordante, despre care ei sustineau că se bazează pe Biblie, erau întemeiate doar pe părerile lor cu privire la Biblie si ei trebuia să renunte la aceste erori si să se ataseze soliei îngerului al treilea. Întrunirea noastră s-a încheiat cu biruintă. Adevărul a obtinut victoria. Fratii au renuntat la vederile lor gresite si au acceptat mesajul celui de-al treilea înger; Dumnezeu i-a binecuvântat si a înmultit numărul lor. De la Volney am plecat la portul Gibson, pentru a participa la o adunare tinută în hambarul fratelui Edson. Acolo erau prezenti cei care iubeau adevărul, însă ascultau si nutreau lucruri gresite. Domnul a lucrat pentru noi cu putere, înainte de încheierea acelei adunări. Din nou mi-a fost arătată în viziune importanta faptului ca fratii din partea de vest a statului New York să lase deoparte diferentele dintre ei si să se unească în adevărul Bibliei. Ne-am întors la Middletown, unde lăsasem copilasul pe durata călătoriei noastre în vest. Acum ne apăsa o altă datorie. Pentru binele sufletelor, simteam că trebuie să sacrificăm compania micutului nostru Henry, ca să ne putem preda fără rezerve lucrării. Sănătatea mea era slăbită si el îmi ocupa desigur o mare parte din timp. Aceasta a constituit o încercare dură, însă nu am îndrăznit să las copilul să stea în calea datoriei mele. Eu credeam că Domnul îl crutase atunci când fusese foarte bolnav si socoteam că, dacă voi îngădui ca el să mă împiedice să-mi fac lucrarea, Dumnezeu mi-l va lua. Singură înaintea Domnului, zdrobită de durere, cu multe lacrimi, am decis să fac acest sacrificiu si să renunt la singurul meu copil, pe atunci în vârstă de un an, pentru ca altcineva să se ocupe de el, să se poarte ca o mamă cu el. L-am lăsat în familia fratelui Howland, în care aveam foarte multă încredere. Ei erau cu totul binevoitori să poarte unele poveri în locul nostru, ca noi să putem fi liberi pe cât era posibil si să lucrăm pentru cauza lui Dumnezeu. Eram constienti de faptul că ei îl puteau îngriji mai bine pe Henry decât am fi făcut-o noi în timp ce călătoream si că era spre binele lui să aibă un cămin stabil si să fie bine disciplinat. A fost greu să mă des-part de copilul meu. Fata lui mică, întristată, pe care o lăsasem atunci când am plecat, m-a urmărit zi si noapte; totusi, cu ajutorul Domnului, l-am îndepărtat din minte si am căutat să fac bine altora. Familia fratelui Howland a avut grijă de Henry în toate privintele timp de cinci ani.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
