| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Capitolul VIII: CHEMATĂ SĂ CĂLĂTORESC
Le-am relatat această viziune credinciosilor din Portland, care au avut deplină încredere că aceasta fusese de la Dumnezeu. Duhul Domnului a însotit mărturia si solemnitatea vesniciei a rămas asupra noastră. O teamă de nedescris m-a cuprins pentru că eu, atât de tânără si sensibilă, as putea fi aleasă instrumentul prin care Dumnezeu va da lumină poporului Său. Pe când eram sub puterea Domnului, am fost umplută de bucurie de parcă as fi fost înconjurată de îngeri sfinti în curtile pline de slavă din ceruri, unde totul este pace si bucurie, si trezirea la realitătile vietii vremelnice a constituit pentru mine o schimbare tristă si amară. În cea de-a doua viziune, care a urmat curând după prima, mi-au fost arătate încercările prin care aveam să trec si că era datoria mea să merg si să spun altora ce avea să-mi descopere Domnul. Mi-a fost arătat că eforturile mele aveau să întâmpine o mare opozitie si că inima mea avea să fie sfâsiată de durere, dar că harul lui Dumnezeu avea să fie de ajuns pentru a mă sustine prin toate prin câte aveam să trec. Învătătura acestei viziuni m-a tulburat extrem de mult, pentru că mi-a îndreptat atentia către datoria mea de a merge între oameni si a le prezenta adevărul. Sănătatea mea era atât de precară, încât eram în continuă suferintă trupească si, după toate aparentele, nu aveam decât putin timp de trăit. Aveam doar saptesprezece ani, eram mică si firavă, neobisnuită cu societatea, si din fire atât de timidă si retrasă, încât îmi era foarte greu să întâlnesc oameni străini. M-am rugat cu stăruintă timp de mai multe luni de zile, până târziu în noapte, ca această povară să-mi fie luată si pusă asupra cuiva mai capabil decât mine să o ducă. Însă lumina datoriei nu s-a schimbat, iar cuvintele îngerului sunau continuu în urechile mele: "Fă cunoscut altora ce ti-am descoperit". Nu mă puteam împăca cu gândul că trebuie să merg în lume si că aveam să întâmpin ironiile si împotrivirea ei. Aveam putină încredere în mine. Până acum, când Duhul lui Dumnezeu mă îndemnase să îndeplinesc această datorie, mă ridicasem mai presus de mine însămi, uitând de toată teama si timiditatea, gândindu-mă la iubirea lui Isus si lucrarea cea minunată pe care El o făcuse pentru mine. Asigurarea continuă că îmi îndeplineam datoria si făceam voia Domnului îmi dăduse o încredere care m-a surprins pe mine însămi. În asemenea momente, simteam că sunt în stare să fac si să sufăr orice pentru a-i ajuta pe altii să se bucure de lumina si pacea lui Isus. Însă acum mi se părea imposibil să aduc la îndeplinire această lucrare care îmi fusese pusă înainte; încercarea de a o face părea sortită esecului. Necazurile care aveau s-o însotească mi se păreau mai mult decât ce puteam duce eu. Cum puteam eu oare, un copil ca vârstă, să mă duc din loc în loc si să desfăsor înaintea oamenilor adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu? Inima mea se strângea de groază la acest gând. Fratele meu Robert, doar cu doi ani mai mare decât mine, nu mă putea însoti pentru că era slab în ce priveste sănătatea si mai timid decât mine; nimic nu l-ar fi putut determina să facă un asemenea pas. Tatăl meu avea o familie de întretinut si nu-si putea lăsa treburile; însă el m-a asigurat că, dacă Dumnezeu m-a chemat să lucrez în alte locuri, El nu va da gres în a-mi deschide calea. Însă aceste cuvinte de încurajare au adus doar putină alinare inimii mele descurajate; drumul din fata mea părea atât de plin de greutăti pe care mi se părea că nu sunt în stare să le trec. Îmi doream moartea ca o usurare în fata responsabilitătilor care se năpustiseră asupra mea. Pacea aceea dulce de care mă bucurasem pe deplin atât de mult timp m-a părăsit si acum sufletul meu era din nou apăsat de descurajare. Rugăciunile mi se păreau zadarnice, iar credinta dispăruse. Cuvintele de alinare, ocară sau încurajare care se adresau mi se păreau totuna, fiindcă aveam impresia că nimeni în afară de Dumnezeu nu mă poate întelege, iar El mă părăsise. Grupul de credinciosi din Portland nu stia ce se petrecea în mintea mea si de ce ajunsesem în această stare de descurajare. Ei stiau însă că trebuie să fie un motiv pentru care mintea mea ajunsese atât de deprimată si socoteau că acest lucru constituie păcat din partea mea, având în vedere modul deosebit prin care Domnul Se manifestase fată de mine. Mă temeam că Domnul Îsi retrăsese favoarea de la mine pentru totdeauna. Când mă gândeam la lumina care îmi binecuvântase sufletul înainte, mi se părea de două ori mai mare, în contrast cu întunericul care mă împresura acum. În casa tatălui meu se tineau adunări, dar descurajarea inimii mele era atât de mare, încât pentru un timp nu am participat la acestea. Povara devenea tot mai grea, până ce agonia sufletului meu ajunsese mai mare decât puteam suporta. După un timp am fost determinată să fiu prezentă la una din aceste adunări din casa noastră. Biserica a făcut din cazul meu un subiect special de rugăciune. Fratele Pearson, care în experienta mea anterioară se opusese manifestărilor puterii lui Dumnezeu asupra mea, se ruga acum cu stăruintă pentru mine si mă sfătuia să predau vointa mea vointei lui Dumnezeu. Ca un tată duios, el încerca să mă încurajeze si să mă mângâie, sfătuindu-mă să am încredere că nu fusesem părăsită de Prietenul păcătosilor. Mă simteam prea slabă si disperată ca să fac vreun efort pentru mine însămi, însă inima mea s-a unit cu cererile prietenilor mei. Îmi păsa acum mai putin de împotrivirea lumii si voiam să fac orice sacrificiu doar să mă pot bucura din nou de favoarea lui Dumnezeu. În timp ce se înăltau rugăciuni pentru mine, întunericul care mă învăluise s-a dat înapoi si o lumină neasteptată m-a cuprins. Puterea mi-a fost luată. Părea că mă aflu în prezenta îngerilor. Una din aceste fiinte sfinte a repetat din nou cuvintele: "Fă cunoscut si altora ceea ce ti-am descoperit". Una din temerile cele mari care mă apăsaseră era aceea că, dacă ascultam de această chemare la datorie si as fi mers în mijlocul oamenilor, spunând despre mine însămi că sunt favorizată de Cel Prea Înalt cu viziuni si descoperiri pentru popor, as fi putut ceda păcatului înăltării de sine si m-as fi ridicat mai presus de starea pe care se cuvenea să o am, atrăgând astfel asupra mea neplăcerea lui Dumnezeu si pierzându-mi sufletul. Aveam în fată mai multe cazuri de acest fel si inima se dădea înapoi de la îndeplinirea acestei poveri grele. Acum Îl imploram pe Dumnezeu ca, dacă trebuie să merg si să fac cunoscut ceea ce mi-a descoperit, să fiu scutită de înăltare de sine. Îngerul mi-a spus: "Rugăciunile tale au fost ascultate si vei primi răspuns. Dacă acest rău de care te temi te amenintă, mâna lui Dumnezeu va fi întinsă asupra ta pentru a te salva; prin suferintă El te va atrage către Sine si îti va păstra umilinta. Rosteste solia cu credinciosie. Rabdă până la sfârsit si vei mânca din pomul vietii si vei bea din apa vietii." După ce am recăpătat constienta lucrurilor pământesti, m-am consacrat Domnului, gata să-I îndeplinesc porunca orice ar fi. În mod providential, s-a deschis o cale ca să merg împreună cu cumnatul meu la surorile mele din Portland, cam la 30 mile depărtare de casa noastră. Acolo am avut ocazia să-mi depun mărturia. Timp de trei luni de zile, gâtul si plămânii mei fuseseră atât de bolnavi, încât nu puteam vorbi decât foarte slab, pe un ton jos si răgusit. Cu această ocazie, m-am ridicat în adunare si am început să vorbesc în soaptă. Am continuat astfel cam cinci minute, când durerea si obstructia aceea mi-au eliberat gâtul si plămânii, iar vocea a devenit clară si puternică, încât am putut să vorbesc cu deplină usurintă si libertate timp de aproape două ore.
Când am terminat de prezentat solia glasul m-a lăsat iarăsi, până ce m-am aflat din nou în mijlocul oamenilor, când s-a repetat acelasi lucru. Simteam o asigurare continuă că fac voia lui Dumnezeu si vedeam semne clare care însoteau străduintele mele. S-a ivit, tot providential, ocazia să merg în partea de răsărit a Statului Maine. Fratele William Jordan mergea cu afaceri la Orrington împreună cu sora lui si am fost îndemnată să merg si eu cu ei. Deoarece Îi făgăduisem Domnului că voi merge pe calea ce mi se va deschide, nu am îndrăznit să refuz. La Orrington l-am întâlnit pe fratele James White. El se cunostea cu prietenii mei si era implicat si el în lucrarea de salvare a sufletelor. Spiritul lui Dumnezeu a însotit solia pe care am prezentat-o; inimile s-au bucurat de adevăr, iar cei descurajati au fost alinati si încurajati să-si reînnoiască credinta. La Garland s-a adunat un mare număr din diferite locuri pentru a asculta solia mea. Însă inima îmi era foarte apăsată; tocmai primisem o scrisoare de la mama mea, în care mă ruga să mă întorc acasă din cauză că pe seama mea circulau zvonuri false. Aceasta a constituit o lovitură neasteptată. Numele meu fusese întotdeauna liber de orice urmă de repros, iar reputatia era ceva la care tineam foarte mult. De asemenea, eram îndurerată că mama trebuie să sufere din cauza mea; inima ei era foarte legată de copiii ei si era foarte sensibilă în privinta lor. Dacă ar fi fost vreo posibilitate, as fi pornit spre casă imediat; dar acest lucru era imposibil. Durerea mea era atât de mare, încât m-am simtit prea descurajată să vorbesc în seara aceea. Prietenii mei m-au încurajat să mă încred în Domnul; apoi au început să se roage pentru mine. Binecuvântarea Domnului a venit asupra mea si mi-am prezentat mărturia în acea seară în deplină libertate. Se părea că alături de mine stă un înger să mă întărească. Strigăte de slavă si de biruintă s-au înăltat din casa aceea si prezenta Domnului Isus era simtită între noi. În lucrarea aceasta, am fost chemată să mă împotrivesc unora care, prin fanatism, aruncau ocară asupra cauzei lui Dumnezeu. Acesti fanatici păreau a crede că religia constă în excitare si mult zgomot. Ei vorbeau într-un mod care-i irita pe necredinciosi si îi făcea să-i urască atât pe ei, cât si învătăturile lor; atunci ei se bucurau, socotind că sunt persecutati. Cei necredinciosi nu puteau vedea consecventă în viata lor. Fratii din unele locuri erau împiedicati să se strângă în adunări. Cei nevinovati sufereau împreună cu cei vinovati. Mult timp am avut inima tristă si împovărată. Mi se părea nedrept că lucrarea lui Hristos trebuie să fie vătămată de ceea ce făceau acesti oameni nechibzuiti. Ei nu doar că-si ruinau propriile suflete, dar asezau asupra cauzei sfinte un stigmat greu de îndepărtat. Si Satana era bucuros că se întâmplă asa. Îi convenea ca adevărul să fie mânuit de oameni nesfintiti, să fie amestecat cu minciuna si apoi călcat în picioare. El privea cu satisfactie la starea confuză a copiilor lui Dumnezeu. Una dintre aceste persoane fanatice a lucrat cu oarecare succes pentru a-i întoarce pe prietenii mei si chiar pe rudele mele împotriva mea. Pentru că eu relatasem cu credinciosie ce mi s-a arătat în privinta acestei actiuni necrestinesti, acea persoană a pus în circulatie minciuni pentru a-mi distruge influenta si pentru a se îndreptăti. Soarta mea părea grea. Descurajările apăsau greu asupra mea, iar starea poporului lui Dumnezeu mi-a produs atâta suferintă, încât timp de două săptămâni am fost doborâtă de boală. Prietenii mei credeau că nu voi mai trăi; însă fratii si surorile care simteau cu mine în această suferintă s-au adunat pentru a se ruga pentru mine. Mi-am dat seama în curând că se înăltau pentru mine rugăciuni serioase, arzătoare. Rugăciunea a triumfat. Puterea dusmanului puternic a fost zdrobită, iar eu m-am simtit usurată si imediat am fost luată în viziune. În această viziune am văzut că, dacă aveam să simt că vreo influentă omenească îmi afectează mărturia în vreun fel, nu aveam altceva de făcut decât să strig către Dumnezeu si un înger avea să fie trimis în apărarea mea. Aveam deja un înger păzitor care mă însotea în mod continuu, însă, la nevoie, Dumnezeu avea să trimită încă unul pentru a mă ridica deasupra oricărei influente pământesti.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
