| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Capitolul IV: PĂRĂSIREA BISERICII METODISTE
Familia tatălui meu încă frecventa din când în când Biserica metodistă si totodată participa la adunările tinute în diferite case. Într-o seară, eu si fratele meu Robert ne-am dus la o astfel de adunare. Fratele care coordona programul era prezent. Când a venit rândul fratelui meu, el a vorbit cu multă umilintă, si totusi cu claritate, despre necesitatea de a fi pe deplin corespunzători pentru a ne întâlni cu Mântuitorul, când va veni pe norii cerului cu putere si slavă. Pe când vorbea fratele meu, o lumină cerească a strălucit asupra înfătisării sale, care de obicei era palidă. Părea că ar fi fost transportat, în spirit, mai presus de împrejurările în care se afla si vorbea ca si când se afla în prezenta lui Isus. Când mi s-a cerut să vorbesc si eu, m-am ridicat, simtindu-mă liberă în spirit si cu inima plină de iubire si pace. Am relatat experienta suferintei mari pe care o îndurasem sub povara convingerii păcătoseniei mele si cum, după mult timp, am primit binecuvântarea atât de mult căutată: puterea de a mă conforma pe deplin fată de voia lui Dumnezeu. Mi-am exprimat totodată bucuria fată de vestea cea bună a revenirii în curând a Mântuitorului care Îsi va lua copiii acasă. În sinceritatea si simplitatea mea, mă asteptam ca fratii si surorile metodisti să-mi înteleagă sentimentele si să se bucure împreună cu mine. Însă am fost dezamăgită; câteva surori murmurau si îsi miscau gălăgios scaunele, întorcându-si spatele către mine. Nu întelegeam ce i-a putut ofensa. Am vorbit foarte scurt, simtind influenta rece a dezaprobării lor. Când am terminat de vorbit, fratele B. m-a întrebat dacă nu m-as simti mai bine să trăiesc o viată lungă, cu folos, făcând bine altora, decât să doresc ca Isus să vină curând si să-i distrugă pe bietii păcătosi. Am răspuns că tânjesc după revenirea lui Isus. Atunci păcatul se va sfârsi si ne vom bucura de sfintire pentru totdeauna, iar diavolul nu va mai exista pentru a ne ispiti si a ne abate de la calea cea bună. Apoi m-a întrebat dacă nu as vrea mai bine să mor în pace în patul meu decât să trec prin durerea de a fi transformată, în viată fiind, de la starea de muritor la nemuritor. Răspunsul meu a fost că doresc venirea lui Isus pentru a-i lua la Sine pe copiii Săi; că doresc să trăiesc sau să mor după cum va vrea Dumnezeu si că voi îndura usor toată durerea pe care ar putea-o genera acel moment - cât o clipeală de ochi; că doresc ca rotile timpului să se învârtească repede si să aducă ziua aceea mult dorită, când aceste trupuri întinate vor fi schimbate si modelate pentru a fi asemenea trupului lui Hristos. Am afirmat de asemenea că, atunci când trăiam cel mai aproape de Domnul, atunci doream cu cea mai mare ardoare revenirea Sa. La acest punct, cei prezenti s-au arătat foarte nemultumiti. Când s-a adresat celor adunati, fratele care conducea a spus că este o mare bucurie să astepti mileniul anuntat în Biblie, atunci când pământul va fi plin de cunostinta de Domnul precum mările de ape. El dorea mult ca acest timp să înceapă degrabă.
Când adunarea s-a încheiat, am fost constientă că am fost tratată cu vădită răceală de aceia care înainte fuseseră buni si prietenosi cu mine. Fratele meu si cu mine ne-am întors acasă tristi că fuseserăm întelesi gresit de către fratii nostri si că subiectul venirii în curând a lui Isus a stârnit asa o cruntă opozitie în inimile lor. Totusi, eram multumiti că puteam discerne lumina pretioasă si să ne bucurăm în asteptarea venirii Domnului. Nu mult timp după aceea, ne-am dus din nou la adunare. Noi căutam o ocazie de a vorbi despre iubirea pretioasă a lui Dumnezeu, care ne miscase sufletele. Eu în mod deosebit vroiam să vorbesc despre bunătatea si îndurarea Domnului fată de mine. Atât de mare fusese schimbarea care avusese loc în mine, încât mi se părea că este de datoria mea să folosesc orice ocazie pentru a da mărturie despre dragostea Mântuitorului. Când mi-a venit rândul să vorbesc, am expus dovezile prin care arătam că mă bucuram de dragostea lui Isus si că asteptam cu nerăbdare întâlnirea cu Mântuitorul meu în curând. Credinta că venirea Domnului Hristos este aproape îmi miscase sufletul pentru a căuta cu mai multă seriozitate sfintirea lucrată de Duhul lui Dumnezeu. Aici conducătorul grupei m-a întrerupt, spunându-mi: "Ai primit sfintirea prin metodism, prin metodism, surioară, si nu printr-o teorie eronată". Am fost silită să mărturisesc adevărul, si anume că nu prin metodism primise inima mea această nouă binecuvântare, ci prin miscătoarele adevăruri cu privire la venirea personală pe nori a Domnului Isus. Prin aceste adevăruri găsisem eu pace, bucurie si o dragoste desăvârsită. Astfel s-a încheiat mărturia mea, ultima pe care aveam s-o aduc într-o adunare metodistă. Apoi a vorbit Robert, în felul lui blând, si totusi atât de clar si miscător, încât unii plângeau si erau adânc miscati; însă altii tuseau în dezaprobare si erau agitati. După ce am plecat din casa aceea, am vorbit din nou despre credinta noastră si eram uimiti că fratii si surorile îndurau atât de greu să li se spună vreun cuvânt cu privire la venirea în curând a Mântuitorului. Noi gândeam că, dacă ei L-ar fi iubit pe Domnul Isus asa cum ar fi trebuit, nu ar fi fost o asa mare supărare să audă vorbindu-se despre a doua Sa venire, ci, dimpotrivă, ar fi trebuit să salute vestea cu bucurie. Noi eram convinsi că nu mai trebuie să participăm la acele adunări. Speranta revenirii glorioase a Domnului Hristos ne umplea sufletele, si acest lucru se vedea atunci când ne ridicam să vorbim. Acest lucru părea că aprinde mânia celor prezenti împotriva celor doi copii umili, care îndrăzneau, în fata opozitiei, să vorbească despre credinta care le umplea inimile cu pace si fericire. Era evident că nu aveam libertate în acea adunare, deoarece mărturia noastră provoca zâmbete dispretuitoare si ironii care ajungeau la urechile noastre la încheierea întâlnirilor, provenind de la frati si surori pe care noi îi respectasem si îi iubisem. În acest timp, adventistii tineau adunări în Sala Beethoven. Tatăl meu împreună cu familia luau parte la acestea destul de regulat. Timpul celei de-a doua veniri era socotit a fi în anul 1843. Timpul de salvare a sufletelor părea atât de scurt, încât eu m-am hotărât să fac tot ce-mi stătea în putere pentru a-i conduce pe păcătosi în lumina adevărului. Însă părea imposibil pentru o persoană atât de tânără si cu o sănătate atât de subredă să facă prea mult în această lucrare. Acasă aveam două surori, pe Sarah, care era cu câtiva ani mai mare decât mine, si pe Elizabeth, sora mea geamănă. Am discutat împreună cu ele despre acest lucru si ne-am hotărât să câstigăm câti bani vom putea, bani cu care să cumpărăm cărti si brosuri pe care să le distribuim gratuit. Acesta era cel mai bun lucru pe care îl puteam face, si noi îl făceam cu bucurie. Puteam câstiga doar 25 de centi pe zi; însă îmbrăcămintea mea era simplă, nimic nu era cheltuit pentru podoabe inutile, căci etalarea desartă mi se părea un păcat; asa că eu aveam întotdeauna o mică sumă de rezervă cu care să cumpăr cărti potrivite. Acestea erau puse în mâinile celor cu experientă, pentru a fi trimise acolo unde era nevoie. Fiecare foaie tipărită cu privire la acest subiect era pretioasă în ochii mei, căci aceasta reprezenta o solie de lumină către lume, care îi îndemna să se pregătească pentru marele eveniment care era la usă. Zi după zi, rezemată de perne, îmi aduceam la îndeplinire, cu degetele tremurânde, sarcina care-mi fusese repartizată. Cu câtă grijă puneam deoparte monedele pe care le primeam în schimb si care aveau să fie folosite pentru cumpărarea cărtilor ce aveau să fie citite de cei care se aflau în întuneric, pentru a fi luminati si a se trezi! Nu eram ispitită să-mi cheltuiesc economiile pentru multumire de sine; salvarea sufletelor era o povară pentru mintea mea, iar inima mea suferea pentru aceia care se măguleau că sunt în sigurantă, în timp ce solia de avertizare fusese deja dată lumii. Într-o zi, am ascultat o discutie între mama mea si o soră, despre o cuvântare pe care o auziseră de curând, cu privire la faptul că sufletul nu este în mod natural nemuritor. Au fost repetate câteva texte dintre cele folosite ca argumente de către predicator. Mi-amintesc că, dintre acestea, unul m-a impresionat puternic: "Sufletul care păcătuieste, acela va muri!""Cei vii într-adevăr stiu că vor muri; dar cei morti nu stiu nimic". "Care se va arăta la vremea Lui, El care este Cel binecuvântat si Atotputernic, Regele regilor si Domnul domnilor; singurul care are nemurirea". "Acelora care caută cu răbdare să continue să facă fapte bune în vederea dobândirii slavei si cinstei si nemuririi, viata vesnică." "De ce", spunea mama mea, după ce a citat aceste pasaje, "ar căuta ei să obtină ceva ce aveau deja?" Ascultam aceste idei noi cu un interes intens si profund. Când am rămas singură cu mama, am întrebat-o dacă ea credea într-adevăr că sufletul nu este nemuritor. Răspunsul ei a fost că se teme că fusesem gresiti atât în privinta acelui subiect, cât si asupra altor câteva. "Dar mamă", am spus eu, "tu crezi cu adevărat că sufletul doarme în mormânt până la înviere? Crezi tu că cel credincios, când moare, nu merge în cer, iar păcătosul nu merge în iad?" Ea mi-a răspuns: "Biblia nu ne dă nici o dovadă că există un iad care arde vesnic. Dacă ar exista un asemenea loc, ar fi mentionat în Sfânta Carte". "De ce, mamă!" am strigat eu, cu uimire. "Ce ciudat vorbesti! Dacă tu crezi această teorie stranie, să nu mai spui nimănui de ea; căci eu mă tem că cei păcătosi ar dobândi sigurantă aflând de ea si n-ar mai dori niciodată să-L caute pe Domnul". "Dacă acesta este adevărul întemeiat pe Biblie", a răspuns ea, "el nu îi va împiedica pe păcătosi să ajungă la mântuire, ci va constitui mijlocul de a-i câstiga pentru Hristos. Dacă dragostea lui Dumnezeu nu-i va determina pe cei răzvrătiti să I se supună, teroarea unui foc vesnic nu-i va conduce spre pocăintă. În plus, aceasta nu este o cale potrivită de a câstiga suflete pentru Isus, făcând apel la unul din cele mai josnice atribute ale mintii, si anume teama meschină. Dragostea lui Isus atrage; ea va supune inima cea mai împietrită". Doar la câteva luni după această discutie, am mai auzit ceva cu privire la această doctrină; însă, în acest răstimp, mintea mea cugeta mereu la subiectul acesta. Când l-am auzit predicat, l-am crezut ca fiind adevărul. Din momentul în care mi-a fost dată lumina cu privire la starea celor morti, misterul care învăluise învierea a dispărut, iar evenimentul cel măret a căpătat o nouă si sublimă importantă. Mintea mea fusese adesea pusă în încurcă-tură în eforturile de a împăca învătătura cu privire la răsplata imediată sau pedepsirea celor morti cu existenta neîndoielnică a unei învieri si judecăti viitoare. Dacă la moarte sufletul trecea fie la bucurie vesnică, fie la nenorocire vesnică, unde era nevoia învierii trupului putrezit? Însă această nouă si frumoasă credintă m-a învătat motivul pentru care scriitorii inspirati zăboviseră atât de mult asupra învierii trupului; pentru că întreaga fiintă dormea în mormânt. Puteam întelege acum cu claritate cât de gresită fusese pozitia noastră dinainte, cu privire la această problemă. Confuzia cu privire la inutilitatea judecătii finale, după ce sufletele celor rătăciti fuseseră deja judecate o dată si îsi pecetluiseră soarta, era înlăturată acum. Eu puteam vedea că nădejdea celor ce aveau să fie luati la cer era aceea de a astepta cu nerăbdare ziua glorioasă când Dătătorul vietii avea să străpungă legăturile mormântului, iar cei neprihăniti morti aveau să învie si să părăsească locul în care fuseseră tinuti prinsi, pentru a fi îmbrăcati cu o viată de nemurire plină de slavă. În familia noastră, toti erau interesati în privinta învătăturii referitoare la venirea în curând a Domnului. Tatăl meu fusese mult timp considerat a fi unul din stâlpii bisericii metodiste în care trăise si toti din familie fuseseră membri activi ai acestei biserici; însă noi n-am tinut ascunsă noua noastră credintă, desi nu am stăruit asupra ei în ocazii nepotrivite si nici nu am dovedit lipsă de prietenie fată de biserica noastră. Cu toate acestea, pastorul metodist ne-a făcut o vizită specială si ne-a adus la cunostintă că metodismul si noua noastră credintă nu pot convietui. Nu ne-a cerut să expunem motivele pentru care credem ceea ce credem si nici nu a făcut nici o referintă la Biblie, pentru a ne convinge de greseala noastră; ci doar a afirmat că am adoptat o nouă si ciudată credintă, pe care biserica metodistă nu o putea accepta.
Tatăl meu a răspuns că se înseală, numind aceasta o nouă si ciu-dată învătătură, si că Însusi Domnul Hristos, în învătăturile date ucenicilor Săi, predicase si vorbise despre a doua Sa venire. El spusese: "În casa Tatălui Meu sunt multe locasuri; dacă n-ar fi asa v-as fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Si după ce mă voi duce să vă pregătesc un loc, mă voi întoarce si vă voi lua cu Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiti si voi". Când El fusese luat la cer înaintea ochilor lor si un nor Îl ascunsese de privirile lor, pe când urmasii Săi credinciosi stăteau privind îndelung cum Domnul lor dispare, "iată că în fata lor au apărut doi bărbati îmbrăcati în alb; care, de asemenea, le-au spus: Bărbati galileeni, de ce stati cu ochii atintiti spre cer? Acest Isus, care S-a înăltat în fata voastră la cer, va veni în acelasi fel în care L-ati văzut înăltându-se la cer". "Si", a spus apoi tatăl meu, dezvoltând acest subiect, "apostolul Pavel, inspirat, a scris o scrisoare pentru a-i încuraja pe fratii săi din Tesalonic, spunând: 'si să vă dea odihnă atât vouă, care sunteti întristati, cât si nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu si pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare vesnică, de la fata Domnului si de la slava puterii Lui, când va veni în ziua aceea ca să fie proslăvit în sfintii Săi si privit cu uimire de toti cei ce vor fi crezut. Căci Însusi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel si cu trâmbita lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer si întâi vor învia cei morti în Hristos; apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiti toti împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiati-vă dar unii pe altii cu aceste cuvinte'." "Aceasta este autoritatea cea înaltă pe care se bazează credinta noastră. Domnul Isus si apostolii au zăbovit asupra evenimentului celei de-a doua veniri în glorie si biruintă; iar îngerii cei sfinti au declarat că Domnul Hristos, Cel care S-a înăltat la cer, va veni iarăsi. Aceasta este vina noastră, ea constând în faptul că noi credem în cuvântul lui Isus si al ucenicilor Săi. Aceasta este o învătătură foarte veche si nu contine nici o umbră de erezie". Pastorul nu a încercat să se refere nici măcar la un singur text prin care să ne dovedească că suntem gresiti, ci s-a scuzat, sustinând că are nevoie de timp. El ne-a sfătuit să ne retragem fără zgomot din biserică si să evităm o confruntare deschisă. Noi eram constienti că si altii dintre fratii nostri aveau de întâmpinat un tratament asemănător pentru aceeasi cauză si nu voiam să se înteleagă că ne este rusine să ne recunoastem si să ne mărturisim credinta sau că nu suntem în stare să o sustinem cu Biblia, asa că părintii mei au insistat că ei trebuie să stie de ce li se cere acest lucru. Singurul răspuns a fost o declaratie superficială că am avut o atitudine contrară regulilor bisericii si că lucrul cel mai bun ar fi să ne retragem de bună voie, ca să evităm o confruntare publică. Noi am răspuns că preferăm să fim tratati asa cum este drept si că vrem să stim care este păcatul pus pe seama noastră, deoarece eram constienti că nu facem nici un rău prin faptul că asteptăm si iubim venirea Mântuitorului. Nu la mult timp după aceea, am fost înstiintati să ne prezentăm la o adunare ce avea să se tină în epitropia bisericii. Erau prezenti doar câtiva. Influenta tatălui meu si a familiei sale era de asa natură, încât împotrivitorii nostri nu doreau să prezinte cazul nostru în fata unui număr mai mare de membri ai adunării. Singura acuzatie adusă de ei a fost aceea că atitudinea noastră a fost contrară regulilor lor. Când am întrebat ce reguli am încălcat, s-a afirmat, după o mică ezitare, că am participat la alte adunări si că am neglijat să participăm regulat în adunarea noastră. Noi am spus că o parte din familie fusese la tară un timp si că nici unul dintre cei rămasi în oras nu lipsise mai mult de câteva săptămâni si că fuseseră obligati, din punct de vedere moral, să rămână deoparte datorită faptului că mărturiile lor întâmpinaseră o asemenea împotrivire. Noi le-am reamintit de asemenea că anumite persoane, care nu mai veniseră la adunare de vreun an de zile, erau încă bine privite. Am fost întrebati dacă vrem să mărturisim că ne-am îndepărtat de la regulile lor si dacă suntem de acord să ne conformăm acestora în viitor. Noi am răspuns că nu îndrăznim să renuntăm la credinta noastră sau să tăgăduim adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu; că nu putem să renuntăm la speranta venirii în curând a Mântuitorului nostru; si că, după felul în care ei ne acuză de erezie, noi trebuie să continuăm să ne închinăm Domnului. În apărarea sa, tatăl meu a primit binecuvântarea lui Dumnezeu, iar noi toti am părăsit epitropia bisericii simtindu-ne liberi în sfârsit, fericiti că ceea ce facem este bine si că avem aprobarea lui Isus. În duminica următoare, la începutul întâlnirii, prezbiterul care conducea a citit numele noastre, sapte la număr, ca fiind excluse din biserică. El a afirmat că nu eram exclusi datorită unui comportament gresit sau imoral, căci aveam un caracter fără vină si o reputatie de invidiat, ci datorită faptului că am încălcat regulile bisericii metodiste. El a spus, de asemenea, că acum s-a deschis o usă si că toti cei care erau vinovati de o asemenea încălcare a regulilor aveau să fie tratati la fel. În biserică erau multi care asteptau venirea Mântuitorului, si această amenintare a fost rostită cu scopul de a-i înspăimânta în privinta acelui subiect. În câteva cazuri, această tactică a avut rezultatele dorite, iar favoarea harului lui Dumnezeu a fost vândută pentru un loc în biserică. Multi au crezut, dar nu îndrăzneau să-si mărturisească credinta ca să nu fie dati afară din sinagogă. Însă câtiva au părăsit biserica destul de curând după aceea si s-au alăturat acelora care Îl asteptau pe Mântuitorul. În acest timp, cuvintele profetului erau extrem de pretioase: "Iată ce zic fratii vostri, care vă urăsc si vă izgonesc din pricina Numelui Meu: 'Să-Si arate Domnul slava (...)' - Dar ei vor rămânea de rusine."
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
