| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Capitolul III: SENTIMENTE DE DEZNĂDEJDE
În iunie 1842, domnul Miller a tinut a doua serie de conferinte în Portland. Am simtit că este un mare privilegiu să pot participa la aceste prelegeri, deoarece căzusem în descurajare si nu mă simteam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul meu. Această serie de conferinte a produs mai multă vâlvă în oras decât prima. Diferitele denominatiuni, cu câteva exceptii, au închis usile bisericilor lor domnului Miller. Multe predici tinute la diferite amvoane căutau să expună asa-zisele erori fanatice ale oratorului; însă o multime de ascultători interesati participau la adunările sale, unii dintre ei nereusind să pătrundă în sala de conferinte datorită afluentei neasteptate. Adunările erau neobisnuit de atente si linistite. Modul lui de a predica nu era înflorit sau oratoric, ci el se ocupa de lucruri simple si uimitoare totodată, care îi trezeau pe ascultătorii săi din indiferenta lor nepăsătoare. În timp ce prezenta subiectul, el îsi sustinea declaratiile si teoriile cu dovezi din Scriptură. O putere convingătoare însotea cuvintele sale, si aceasta părea că le pecetluieste ca fiind mesajul adevărului. El era bun si amabil. Când toate scaunele din sală erau ocupate si platforma si locul din preajma amvonului erau aglomerate, l-am văzut plecând de la amvon si mergând de-a lungul intervalului, pentru a lua de mână vreun bătrânel sau vreo bătrânică slăbită pentru a le găsi un loc, după care se întorcea si îsi continua predica. Era numit pe drept Tata Miller, căci îngrijea cu multă atentie de aceia care veneau la serviciile sale divine; felul său de a fi era iubitor, firea sa blândă, iar inima sa duioasă. Era un vorbitor care stârnea interes, iar predicile lui erau pline de putere si potrivite atât pentru crestini, cât si pentru cei nepocăiti. Uneori, adunările sale erau cuprinse de o asa solemnitate, încât era chiar înfricosătoare. Multi au cedat convingerii spiritului lui Dumnezeu. Bărbati cu părul alb si femei în vârstă, cu pasii tremurând, căutau nerăbdători locuri. Cei în puterea vârstei, oamenii maturi, tinerii si copiii erau profund miscati. Suspinurile se amestecau cu plânsul si cu vocile care aduceau laudă lui Dumnezeu la altarul rugăciunii. Eu credeam cuvintele solemne spuse de slujitorul lui Dumnezeu si inima mea era îndurerată când vedeam împotrivire fată de ele sau când acestea deveneau subiect de glume. Participam frecvent la adunări si credeam că Isus va veni curând pe norii cerului; însă marea mea grijă era să fiu pregătită pentru a-L întâlni. Mintea mea zăbovea adesea asupra subiectului sfinteniei inimii. Eu tânjeam ca, mai presus de orice altceva, să obtin această mare binecuvântare si să simt că sunt pe deplin acceptată de Dumnezeu. Printre metodisti auzisem multe cu privire la sfintire. Văzusem persoane care si-au pierdut tăria fizică sub influenta unei puternice excitări mintale si auzisem spunându-se că aceasta este dovada sfintirii. Însă eu nu puteam să înteleg ce era necesar pentru a fi cu totul consacrat lui Dumnezeu. Prietenii mei crestini îmi spuneau: "Crede în Isus acum! Crede că El te acceptă acum!" Aceasta încercam si eu să fac, însă îmi era imposibil să cred că primisem o binecuvântare care ar trebui să electrizeze întreaga mea fiintă. Mă întrebam de ce aveam inima atât de îndărătnică si de ce eu nu puteam experimenta exaltarea de spirit care se manifesta la altii. Mi se părea că sunt diferită de ei si că pentru totdeauna voi fi lipsită de bucuria desăvârsită a sfinteniei inimii. Ideile mele privind îndreptătirea si sfintirea erau confuze. Aceste două stări erau prezentate mintii mele atât de separate si distincte una de cealaltă; totusi, eu nu puteam întelege diferenta sau semnificatia termenilor si toate explicatiile predicatorilor nu făceau decât să-mi sporească dificultătile. Nu puteam să pretind binecuvântarea pentru mine însămi si mă întrebam dacă aceasta putea fi găsită numai la metodisti si dacă, participând la adunările advente, nu cumva eu însămi mă lăsam pe dinafară de ceea ce doream mai presus de orice altceva - spiritul sfintitor al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, observam că unii dintre cei care pretindeau că sunt sfintiti dădeau pe fată un spirit înversunat atunci când era adus în discutie subiectul revenirii în curând a Domnului Hristos; aceasta nu mi se părea o manifestare a sfinteniei pe care o pretindeau ei. Nu puteam întelege de ce pastori de la amvon se opuneau învătăturii că Domnul Hristos vine în curând. Predicarea acestui subiect condusese la reformă si multi dintre cei mai devotati pastori si laici îl primiseră ca adevăr. Eu consideram că aceia care Îl iubeau sincer pe Isus trebuia să fie gata să primească vestea cea bună a revenirii Lui si să se bucure că este atât de aproape. Simteam că eu pot pretinde doar ceea ce ei numeau îndreptătire. În Cuvântul lui Dumnezeu scrie că nici un om nu-L va vedea pe Dumnezeu dacă nu e sfânt. Pe lângă aceasta, mai era o tintă mai înaltă pe care trebuia să o ating înainte de a fi sigură de viata vesnică. Studiam acest subiect continuu, deoarece eu credeam că Domnul Hristos va veni în curând si mă temeam că nu voi fi pregătită pentru întâlnirea cu El. Cuvinte de condamnare îmi sunau în urechi zi si noapte si strigătul meu necontenit către Dumnezeu era: Ce să fac pentru a fi mântuită? În mintea mea, dreptatea lui Dumnezeu eclipsa îndurarea si iubirea Lui. Eu fusesem învătată să cred într-un iad care arde vesnic, si gândul acesta îngrozitor era mereu în mintea mea, anume că păcatele mele sunt prea mari pentru a fi iertate si că voi fi pierdută pentru totdeauna. Descrierile înfricosătoare pe care le auzisem despre sufletele pierdute pătrundeau adânc în mintea mea. Predicatorii prezentau la amvon descrieri vii ale stării celor pierduti. Ei considerau că Dumnezeu Si-a propus să-i salveze doar pe cei sfintiti. Ochiul lui Dumnezeu este mereu asupra noastră; fiecare păcat este înregistrat si are să-si primească o pedeapsă dreaptă. Dumnezeu Însusi tine cărtile cu exactitatea întelepciunii infinite si fiecare păcat pe care îl comitem este înregistrat cu credinciosie în defavoarea noastră. Satana era reprezentat ca fiind foarte dornic de a se repezi asupra prăzii sale si de a ne coborî în adâncimile cele mai mari ale chinului, pentru ca acolo să se bucure de suferintele noastre în ororile unui iad ce arde vesnic. După torturi de mii si mii de ani, valuri de foc năpădeau în puhoi asupra victimelor care se zvârcoleau si tipau: "Până când, Doamne, până când?" Apoi răspunsul, ca un tunet, străfulgera abisul: "Toată vesnicia!" Si iarăsi unde de foc îi înghiteau pe cei pierduti, ducându-i în adâncimile unei mări de foc necontenit. În timp ce ascultam aceste descrieri, imaginatia mea lucra asa de mult, încât începeam să transpir si îmi era greu să mă abtin de la un strigăt de groază, căci părea că deja simt durerile nimicirii. Pastorul zăbovea apoi asupra nesigurantei vietii. Într-o clipă suntem aici, iar în următoarea, în iad sau într-o clipă suntem pe pământ, iar în următoarea, în ceruri. Vom alege noi lacul de foc si compania demonilor sau fericirea cerului si tovărăsia îngeri-lor? Vrem să auzim bocetele si blestemele sufletelor pierdute de-a lungul întregii vesnicii sau să cântăm cântările lui Isus înaintea tronului Său? Tatăl nostru ceresc era prezentat în fata mintii mele ca un tiran care se delecta cu chinurile celor osânditi; nu ca un Tată îndurător, un Prieten plin de milă al păcătosilor, care Îsi iubeste creaturile cu o dragoste care depăseste orice întelegere si care doreste ca acestia să fie salvati pentru Împărătia Sa. Simtămintele mele erau foarte sensibile. Îmi era teamă să produc durere vreunei fiinte vii. Când vedeam animale rău tratate, inima mea suferea pentru ele. Poate eram atât de sensibilă la suferintă deoarece eu însămi fusesem victima unei cruzimi nesăbuite ce a avut ca urmare vătămarea care mi-a întunecat copilăria. Însă, când acest gând a pus stăpânire pe mintea mea, că Dumnezeu Îsi găseste plăcere în torturarea creaturilor Sale, care erau făcute după chipul Său, părea că un zid de întuneric mă despărtea de El. Când mă gândeam că Acela care este Creatorul Universului îi va arunca pe cei nelegiuiti în iad pentru a arde acolo neîncetat în vesnicia nesfârsită, inima mea era cuprinsă de teamă si mă simteam disperată, întrebându-mă dacă o fiintă atât de crudă si tirană va catadicsi vreodată să mă salveze din osânda păcatului. Consideram că soarta păcătosului condamnat va fi soarta mea si că voi îndura flăcările iadului pentru vesnicie, tot atât de mult timp cât avea să existe Dumnezeu. Impresia aceasta a pătruns atât de adânc în mintea mea, încât începusem să mă tem că-mi voi pierde mintile. Priveam la dobitoacele necuvântătoare cu invidie, pentru că ele nu aveau suflet care să fie pedepsit după moarte. De multe ori îmi doream să nu mă fi născut niciodată. O negură totală a pus stăpânire pe mine si părea că nu există nici o cale să scap de umbre. Dacă adevărul mi-ar fi fost prezentat asa cum îl înteleg eu acum, de câtă îngrijorare si chin as fi fost crutată. Dacă s-ar fi zăbovit mai mult asupra iubirii lui Dumnezeu si mai putin asupra dreptătii sale aspre, frumusetea si gloria caracterului Său mi-ar fi inspirat o dragoste profundă si sinceră pentru Creatorul meu. De atunci mi-am dat seama că multi pacienti din azilurile de nebuni ajunseseră acolo în urma unei experiente asemănătoare cu a mea. Constiinta lor era chinuită de simtul păcatului si credinta lor tremurândă nu îndrăznea să ceară iertarea făgăduită de Dumnezeu. Ei ascultaseră atât de mult acele descrieri clasice ale iadului, întrucât se părea că le îngheată sângele în vene; faptul acesta a săpat o impresie profundă în memoria lor. Când erau treji si când dormeau, tabloul acela înfricosător era mereu în fata lor, până ce realitatea începea să se piardă în imaginatie, iar ei nu vedeau altceva decât flăcările mistuitoare ale odiosului iad si auzeau doar tipetele celor năpăstuiti. Ratiunea era detronată, iar creierul era umplut cu închipuirea sălbatică a teribilului cosmar. Cei care prezintă această doctrină a unui iad vesnic ar face bine să privească în urmă ca să descopere autoritatea care a inventat o învătătură atât de plină de cruzime. Nu mă rugasem niciodată în public, ci abia dacă rostisem câteva cuvinte timide la adunările de rugăciune. Acum însă aveam impresia că trebuie să-L caut pe Dumnezeu în rugăciune în cadrul întâlnirilor noastre. Dar nu îndrăzneam acest lucru de teamă să nu mă încurc si să dau gres în exprimarea simtămintelor. Dar această datorie era imprimată atât de puternic în mintea mea, încât, atunci când am început să mă rog eu singură în taină, mi se părea că îmi bat joc de Dumnezeu pentru că nu făceam voia Sa. Disperarea m-a coplesit si, timp de trei săptămâni, nici o rază de lumină nu a putut străpunge negura care mă învăluise. Suferinta mintii mele era intensă. Uneori, toată noaptea nu puteam închide un ochi. Atunci asteptam până ce sora mea geamănă adormea, coboram încet din pat si îngenuncheam pe podea, rugându-mă în liniste, fără grai, într-o agonie care nu poate fi descrisă. Ororile iadului care arde vesnic erau necontenit în fata mea. Eram constientă că nu voi mai putea trăi mult în această stare, dar nu îndrăzneam să mor ca să întâmpin teribila soartă a celui păcătos. Cu câtă invidie îi priveam pe cei care se simteau acceptati de Dumnezeu! Cât de pretioasă era speranta crestină pentru sufletul meu în agonie! Adesea rămâneam plecată în rugăciune aproape toată noaptea, gemând si tremurând într-un chin inexprimabil si într-o disperare care nu poate fi descrisă. "Doamne, îndurare"- era implorarea mea si, ca si vamesul, eu nu îndrăzneam să-mi ridic ochii spre cer, ci stăteam plecată cu fata spre pământ. Ajunsesem foarte slăbită si totusi nu spuneam nimănui despre suferinta si disperarea mea. În timp ce mă aflam în această stare de deznădejde, am avut un vis care a făcut o impresie profundă asupra mintii mele. Am visat că vedeam un templu spre care se îndreptau multi oameni. Doar cei care îsi găseau refugiul în acel templu aveau să fie salvati la încheierea timpului. Cei ce rămâneau pe dinafară aveau să fie pierduti pentru vesnicie. Multimile de oameni care mergeau fiecare pe calea lui îi luau în râs si îi ridiculizau pe cei care intrau în templu si le spuneau că acest plan de sigurantă era o înselăciune vicleană si că, de fapt, nu există nici un pericol de care să scăpăm. Acestia chiar au apucat pe unii din cei care se grăbeau să pătrundă înăuntru, spre a-i împiedica să facă acest lucru. Temându-mă să nu fiu luată în batjocură, m-am gândit că e mai bine să astept până ce se va risipi multimea sau până când voi putea intra neobservată de ei. Însă numărul crestea în loc să scadă si, de frică să nu fie prea târziu, mi-am părăsit repede casa, grăbindu-mă prin multime. În îngrijorarea mea de a ajunge la templu, nu am observat sau nu mi-a păsat de gloata care mă împresurase. Intrând în clădire, am văzut că templul acela mare era sustinut de un stâlp imens, de care era legat un miel complet desfigurat si însângerat. Se părea că noi, cei prezenti, stiam că acest miel fusese sfâsiat si rănit din cauza noastră. Toti care intrau în templu trebuia să vină în fata lui si să-si mărturisească păcatele. Chiar acolo, în fata mielului, erau puse scaune pe care stăteau niste oameni ce păreau foarte fericiti. Lumina cerului părea că străluceste pe fetele lor; ei Îl lăudau pe Dumnezeu si cântau cântări de multumire, care păreau că seamănă cu muzica îngerilor. Acestia erau cei care veniseră în fata mielului, îsi mărturisiseră păcatele, primiseră iertare, iar acum asteptau bucurosi un eveniment plăcut. Chiar după ce am intrat în clădire, m-a cuprins o teamă si un simtământ de rusine că trebuie să mă umilesc în fata acestor oameni. Dar se părea că sunt silită să merg înainte si, încet, îmi făceam drum împrejurul stâlpului pentru a ajunge în fata mielului, când, deodată, o trâmbită a sunat, templul s-a cutremurat, strigăte de biruintă s-au înăltat din rândul celor sfinti si o lumină înfricosătoare a luminat clădirea, după care totul a fost cuprins de întuneric. Oamenii fericiti dispăruseră cu totii o dată cu strălucirea aceea, iar eu am rămas singură în linistea înspăimântătoare a noptii. M-am trezit în agonie si de-abia am putut să mă conving pe mine însămi că visasem. Mi se părea că soarta îmi era pecetluită si că Duhul lui Dumnezeu mă părăsise pentru totdeauna. Curând după aceea am avut un alt vis. Se părea că stăteam într-o disperare jalnică, cu fata între mâini, gândind astfel: Dacă Isus ar fi pe pământ, m-as duce la El, m-as arunca la picioarele Lui si I-as vorbi despre toate suferintele mele. El nu mă va lăsa, ci Se va îndura de mine, iar eu Îl voi iubi si-L voi sluji pentru totdeauna. Chiar atunci s-a deschis usa si a intrat o persoană cu un chip si o înfătisare plăcută. M-a privit cu milă si a spus: "Vrei să-L vezi pe Isus? Este aici si poti să-L vezi dacă doresti acest lucru. Ia tot ce ai si vino după mine". Am ascultat aceste cuvinte cu o bucurie de nedescris si am început apoi să-mi adun veselă tot ce aveam, fiecare lucru mărunt, si mi-am urmat călăuza. M-a condus spre o prăpastie peste care era un sir de scări, în mod vădit nesigure. Când am început să urc treptele, el m-a avertizat să-mi tin ochii fixati în sus, căci, dacă nu, voi ameti si voi cădea. Multi altii care urcaseră acele scări au căzut înainte de a ajunge în vârf. În cele din urmă am ajuns la ultima treaptă si stăteam în fata unei usi. Aici ghidul mi-a spus să îmi las toate lucrurile pe care le adusesem cu mine. Voioasă, le-am lăsat jos; atunci el a deschis usa si mi-a spus să intru. Într-o clipă, mă aflam în fata lui Isus. Nu te puteai însela în privinta acelui chip minunat. Înfătisarea aceea binevoitoare si plină de măretie nu putea fi a altcuiva. În timp ce mă privea îndelung, am stiut de îndată că El cunostea toate întâmplările din viata mea si toate gândurile si sentimentele mele. Am vrut să scap de privirea Lui, nefiind în stare să suport ochii Săi pătrunzători, dar El S-a apropiat, zâmbind si întinzând mâna deasupra capului meu, si mi-a spus: "Nu te teme". Vocea Sa dulce mi-a înfiorat inima cu o fericire pe care n-o experimentasem niciodată înainte. Eram prea bucuroasă ca să pot rosti vreun cuvânt, însă, coplesită de emotie, m-am aruncat la picioarele Lui. Pe când stăteam acolo neputincioasă, scene pline de frumusete si glorie au trecut prin fata ochilor mei si se părea că am ajuns în siguranta si pacea din cer. După un timp, mi-am recăpătat puterea si m-am ridicat. Ochii plini de iubire ai lui Isus erau însă asupra mea, iar zâmbetul Lui îmi umplea sufletul de bucurie. Prezenta Lui mă umplea de un respect sfânt si o dragoste de nedescris. Călăuza mea a deschis acum usa si am iesit amândoi. Mi-a spus să-mi iau din nou lucrurile pe care le lăsasem afară. După ce am făcut acest lucru, mi-a înmânat o funie verde, făcută ghem. Mi-a spus să o asez lângă inima mea si, când doresc să-L văd pe Isus, s-o iau de la piept si să o întind la maxim. El m-a avertizat să nu o las strânsă ghem prea mult timp, ca să nu se înnoade si să devină greu de întins. Am asezat funia lângă inima mea si am coborât bucuroasă pe scările înguste, lăudând pe Domnul si spunând tuturor celor pe care îi întâlneam unde Îl pot găsi pe Isus. Acest vis mi-a dat sperantă. În mintea mea, funia verde reprezenta credinta, iar frumusetea si simplitatea încrederii în Dumnezeu începuse să se reverse peste sufletul meu. Acum mi-am mărturisit toate nelinistile si îngrijorările mamei mele. Ea a simtit cu duiosie împreună cu mine si m-a încurajat, sfătuindu-mă să mă adresez pentru sfat fratelui Stockman, care predica pe atunci învătătura adventă în Portland. Aveam mare încredere în el, deoarece era un slujitor devotat al lui Hristos. Ascultând istorisirea mea, el si-a asezat mâna cu bunătate pe capul meu, spunând cu lacrimi în ochi: "Ellen, tu esti doar un copil. Experienta ta este unică pentru un copil de vârsta ta fragedă. Cred că Isus te pregăteste pentru vreo lucrare specială". Apoi mi-a spus că, chiar dacă as fi fost o persoană de vârstă matură, chinuită în acest fel de îndoială si deznădejde, mi-ar fi spus că există sperantă pentru mine prin iubirea lui Isus. Chiar agonia mintii prin care trecusem era dovada pozitivă că Duhul Domnului Se lupta cu mine. El spunea că, atunci când devine împovărat de vinovătie, păcătosul nu îsi dă seama de enormitatea nelegiuirii sale, ci se amăgeste singur că stă bine si nu se află în nici un pericol. Spiritul lui Dumnezeu îl părăseste si el ajunge nepăsător si indiferent ori nesăbuit de sfidător. Acest om bun mi-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu fată de copiii Săi care gresesc si mi-a spus că El nu Se bucură de nimicirea lor, ci tânjeste să-i atragă la Sine în simplă credintă si încredere. El a zăbovit asupra iubirii celei mari a Domnului Hristos si a planului de mântuire. A vorbit apoi de nenorocirea care m-a atins la o vârstă fragedă si a spus că, într-adevăr, este un chin dureros, dar m-a rugat să cred mai departe că mâna unui Tată iubitor n-a fost retrasă de la mine; si că în viitor, când ceata care mi-a întunecat mintea avea să se risipească, voi discerne întelepciunea providentei care a părut atât de crudă si misterioasă. Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: "Ce fac Eu, voi nu întelegeti acum; dar veti întelege mai târziu." În viitorul cel măret, nu vom mai vedea ca printr-o oglindă întunecată, ci ne vom afla fată în fată cu tainele dragostei divine. "Simte-te liberă, Ellen", a spus el; "întoarce-te acasă cu încredere în Domnul Isus, căci El nu Îsi va retine dragostea Sa fată de nici un căutător sincer." Apoi s-a rugat cu stăruintă pentru mine si se părea că Dumnezeu avea să ia cu adevărat în seamă rugăciunea sfântului Său, chiar dacă umilele mele cereri nu au fost auzite. Am plecat de la el mângâiată si încurajată. În timpul celor câteva minute cât am primit sfaturi de la fratele Stockman, am dobândit mai multă cunostintă cu privire la subiectul dragostei lui Dumnezeu si îndurării Sale decât din toate predicile si cuvântările pe care le ascultasem până atunci.
M-am întors acasă si iar m-am dus înaintea Domnului, făgăduindu-I să fac si să sufăr orice îmi va cere, numai să capăt bunăvointa Sa care să-mi înveselească inima. Aceeasi datorie care-mi tulburase mintea înainte mi-a fost iar prezentată - să-mi iau crucea în mijlocul poporului adunat al lui Dumnezeu. Ocazia nu s-a lăsat mult asteptată; în acea seară era o oră de rugăciune, la care am participat si eu. M-am plecat tremurând în timpul rugăciunilor care au fost înăltate. După ce s-au rugat câteva persoane, mi-am înăltat si eu glasul în rugăciune, înainte să-mi dau seama de ceea ce fac. Făgăduintele lui Dumnezeu îmi păreau ca niste nestemate pretioase, care aveau să fie primite doar de cei care le cer. În timp ce mă rugam, povara si agonia sufletească, pe care le îndurasem atât de mult timp, m-au părăsit si binecuvântarea lui Dumnezeu a coborât asupra mea ca o rouă binefăcătoare. L-am lăudat pe Domnul din adâncul inimii mele. Nu vedeam nimic altceva, decât pe Isus si slava Sa; pierdusem constienta celor ce se petreceau în jurul meu. Duhul lui Dumnezeu a rămas asupra mea cu o asemenea putere, încât nu am fost în stare să merg acasă în seara aceea. Când m-am întors, a doua zi, o mare schimbare avusese loc în mintea mea. Mi se părea că mi-e foarte greu să fiu aceeasi persoană care plecase din casa tatălui meu cu o seară înainte. Acest pasaj era continuu în gândul meu: "Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic". Inima mea era plină de fericire când repetam încet aceste cuvinte. Felul în care Îl priveam pe Tatăl se schimbase. Acum Îl priveam ca pe un părinte bun si îndurător, si nu un tiran aspru, care îi sileste pe oameni să-L asculte orbeste. Inima mea s-a îndreptat spre El cu o iubire profundă si arzătoare. Ascultarea de voia Lui părea o plăcere; era o bucurie să fii în slujba Lui. Nici o umbră nu a înnegurat lumina care îmi descoperise voia desăvârsită a lui Dumnezeu. Am simtit asigurarea unui Mântuitor personal si mi-am dat seama cât este de adevărat ceea ce spusese Domnul Hristos: "Cel care Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii". Pacea si fericirea mea erau într-un asemenea contrast cu negura si chinul dinainte, încât mi se părea că am fost salvată din iad si transportată în cer. Am fost în stare chiar să-L laud pe Dumnezeu pentru nenorocirea care fusese încercarea vietii mele, căci aceasta fusese mijlocul prin care gândurile mi-au fost îndreptate asupra vesniciei. Din fire mândră si ambitioasă, poate că nu mi-as fi predat inima lui Isus, dacă nu ar fi fost acea suferintă asa de dureroasă care m-a doborât si m-a lipsit, într-un anume sens, de realizările si desertăciunile lumesti. Timp de sase luni de zile, nici o umbră nu mi-a întunecat mintea si nu am neglijat nici o singură datorie. Mă străduiam din toate puterile să fac voia lui Dumnezeu si să-L păstrez pe Domnul Isus si cerul continuu în mintea mea. Am fost surprinsă si încântată de vederile prezentate acum clar în fata mea în legătură cu ispăsirea si lucrarea Domnului Hristos. Nu voi încerca să explic mai departe ce s-a petrecut în mintea mea; este suficient doar să spun că lucrurile cele vechi au trecut si toate au devenit noi. Nici un nor nu-mi întuneca vederea clară. Tânjeam să spun despre iubirea lui Isus, dar nu mă simteam în stare să mă angajez în discutie cu cineva. Inima mea era atât de plină de dragostea lui Dumnezeu si de pacea aceea care întrece orice întelegere si îmi plăcea să meditez si să mă rog. În seara următoare, după ce am primit o binecuvântare atât de mare, am participat la întâlnirea adventistă. Când a sosit momentul ca urmasii lui Hristos să vorbească spre slava Lui, neputând să tac, m-am ridicat si am relatat experienta mea. Nu mă gândisem dinainte ce aveam să spun; de pe buzele mele, în libertate deplină, s-a revărsat povestea simplă a iubirii Domnului Isus fată de mine si inima mea era asa de fericită că am fost eliberată din strânsoarea disperării întunecate, încât am pierdut din vedere că mă aflu între oameni si mi se părea că sunt singură cu Dumnezeu. Nu mi s-a părut greu să-mi exprim pacea si fericirea, cu exceptia lacrimilor de recunostintă care mi-au înăbusit glasul când am vorbit despre minunata iubire pe care o arătase Domnul Isus fată de mine. Fratele Stockman era prezent. El mă văzuse nu cu mult timp în urmă în adâncă disperare, si această schimbare remarcabilă în înfătisarea si simtămintele mele i-a atins inima; a plâns de bucurie împreună cu mine si L-a lăudat pe Dumnezeu pentru această dovadă a îndurării si iubirii Sale pline de bunătate. Nu la mult timp după ce am primit această mare binecuvântare, am participat la o conferintă la Biserica Crestină, unde era pastor fratele Brown. Am fost invitată să relatez experienta mea si am simtit nu doar o mare libertate în exprimare, dar si fericirea de a spune simpla poveste a iubirii lui Isus si bucuria de a fi acceptată de Dumnezeu. Pe când vorbeam, cu inima supusă si lacrimi în ochi, sufletul meu părea atras spre ceruri în multumire. Puterea transformatoare a Domnului a venit asupra celor adunati. Multi plângeau, iar altii Îl lăudau pe Dumnezeu. Păcătosii erau invitati să se ridice pentru rugăciuni si multi răspundeau apelului. Inima mea era atât de multumitoare lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-o dăduse, încât doream ca si altii să participe la această bucurie sacră. Mintea mea era profund interesată de aceia care sufereau, simtind într-un fel mustrarea lui Dumnezeu si povara păcatului. În timp ce relatam experienta mea, am simtit că nimeni nu se poate împotrivi dovezii iubirii iertătoare a lui Dumnezeu, care lucrase o schimbare atât de minunată în mine. Realitatea convertirii autentice era atât de evidentă, încât mi se părea că îmi ajut prietenii tineri, conducându-i spre lumină, si cu orice ocazie influenta mea era exercitată în acest sens. Am aranjat întâlniri cu prietenii mei tineri, dintre care unii erau cu mult mai mari decât mine, iar câtiva erau căsătoriti. Unii erau încrezuti si nepăsători; experienta mea li se părea un basm prostesc si nu dădeau atentie stăruintelor mele. Dar eu m-am hotărât ca eforturile mele să nu înceteze deloc până când aceste suflete scumpe, fată de care eram atât de interesată, nu aveau să se supună lui Dumnezeu. Câteva nopti întregi le-am petrecut în rugăciune serioasă pentru cei pe care îi căutasem si îi adusesem laolaltă pentru a lucra si a mă ruga împreună cu ei. Câtiva dintre acestia veniseră din curiozitate, să audă ce am de spus; unii considerau că m-am întrecut pe mine însămi, fiindcă eram atât de perseverentă în eforturile pe care le făceam, mai ales atunci când nu exista nici un interes din partea lor. Însă, la fiecare din micile noastre întruniri, eu continuam să-i rog, să-i îndemn si să mă rog pentru fiecare în parte, până ce toti s-au supus lui Isus, recunoscând meritele iubirii Sale care iartă. Toti au fost convertiti pentru Dumnezeu. Noapte de noapte, în visele mele se părea că lucrez pentru salvarea sufletelor. În astfel de momente, cazuri speciale erau prezentate mintii mele; după aceea, eu le căutam si mă rugam cu aceste persoane. În toate cazurile, cu exceptia unuia, aceste persoane s-au predat Domnului. Câtiva dintre fratii nostri mai formalisti, se temeau că eram prea zeloasă în ce priveste convertirea sufletelor, însă mie timpul mi se părea prea scurt si socoteam că se cade ca toti cei ce aveau nădejdea unei binecuvântate nemuriri si asteptau revenirea în curând a lui Hristos să lucreze fără încetare pentru aceia care se aflau încă în păcat si stăteau atât de aproape de abisul nimicirii. Desi eram foarte tânără, planul de mântuire îmi era atât de clar în minte si experienta mea personală fusese atât de evidentă, încât, studiind acel lucru, eu eram constientă că trebuie să-mi continuu eforturile pentru salvarea sufletelor pretioase si să mă rog si să-L mărturisesc pe Hristos cu fiecare ocazie. Întreaga mea fiintă fusese pusă în slujba Mântuitorului. Orice ar fi fost să vină, eu eram hotărâtă să-I fiu pe plac lui Dumnezeu si să trăiesc ca una care Îl asteaptă pe Mântuitorul să vină să-i răsplătească pe cei credinciosi. M-am simtit asemenea unui copil mic, ce vine la Dumnezeu ca la tatăl lui si îi cere ce doreste. Apoi, când mi-a fost clar care îmi este datoria, cea mai mare fericire a mea a fost să o aduc la îndeplinire. Uneori mă asaltau anumite încercări. Cei cu mai multă experientă decât mine se străduiau să mă tragă înapoi si să potolească zelul credintei mele; însă eu am mers mai departe pe calea mea, într-un spirit vesel, cu zâmbetul lui Isus dând strălucire vietii mele si cu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Ori de câte ori îmi aduc aminte de experienta aceasta timpurie din viata mea, fratele meu, cel căruia i-am destăinuit sperantele si temerile mele, cel care a simtit cel mai mult împreună cu mine în experienta mea crestină, îmi vine în minte alături de un potop de amintiri duioase. El a fost unul dintre aceia fată de care păcatul prezenta doar putine tentatii. Înclinat în mod natural spre viata devotională, el nu căuta niciodată societatea celor tineri si zgomotosi, ci alegea mai degrabă compania crestinilor, ale căror conversatii îl conduceau pe calea vietii. Pentru vârsta lui era deosebit de serios; era blând si pasnic, iar mintea lui era continuu ocupată de gânduri religioase. Viata lui avea ca scop să fie un model pentru tineri, un exemplu viu în ce priveste harul si frumusetea crestinismului adevărat pentru aceia care îl cunosteau.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
