| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Capitolul II: CONVERTIREA MEA
În martie 1840, William Miller a venit în Portland, Maine, si a tinut prima sa serie de prelegeri despre a doua venire a lui Hristos. Aceste prelegeri au produs o mare senzatie, iar biserica crestină din strada Casco, locul în care W.Miller tinea aceste prelegeri, era aglomerată ziua si seara. Mintile celor ce auzeau aceste discursuri erau pătrunse de o adâncă solemnitate; nu era o exaltare nechibzuită. Se dovedea un mare interes nu numai de către cei din oras, dar si oamenii de la tară veneau grupuri, grupuri, aducându-si cosulete cu mâncare si rămânând de dimineata până la încheierea adunării, seara. Alături de prietenii mei, am participat si eu la aceste adunări si am ascultat vestea uimitoare că Domnul Hristos avea să vină în 1843, doar la câtiva ani după aceea, în viitor. Miller schita profetiile cu o exactitate care întipărea convingeri în inimile ascultătorilor. El a zăbovit asupra perioadelor profetice si a adus multe dovezi pentru a-si sustine pozitia. Apoi, apelurile si avertizările sale so-lemne si puternice către cei care erau nepregătiti au uluit multimile. S-au pregătit adunări speciale, în cadrul cărora cei păcătosi aveau posibilitatea de a-L căuta pe Mântuitorul si de a se pregăti pentru evenimentele înfricosătoare care aveau să aibă loc în curând. Teama si convingerea profundă s-au răspândit în tot orasul. S-au rânduit întâlniri pentru rugăciune si a fost o trezire generală în cadrul diferitelor denominatiuni; căci simteau cu totii, mai mult sau mai putin, influenta pe care o avea învătătura despre apropiata venire a lui Hristos. Când păcătosii erau invitati în fată, sute dintre ei răspundeau apelurilor. Mi-am făcut si eu loc prin multime ca să iau loc în fată, printre cei care-L caută pe Domnul. Însă în inimă aveam simtământul că nu voi putea fi vrednică niciodată de a fi numită copil al lui Dumnezeu. Lipsa de încredere în mine însămi si convingerea că îmi va fi imposibil să fac pe cineva să-mi înteleagă sentimentele mă retineau de a cere sfat si ajutor de la prietenii mei crestini. Astfel, rătăceam neputincioasă în întuneric si deznădejde, în timp ce ei, fără să-si dea seama de ce eram asa rezervată, nu stiau absolut nimic despre adevărata mea stare. Într-o seară, mă întorceam acasă împreună cu fratele meu Robert de la o adunare unde ascultaserăm o prelegere deosebit de impresionantă despre apropiata Împărătie a lui Hristos pe pământ, urmată de un apel serios către crestini si păcătosi, prin care acestia erau îndemnati să se pregătească pentru judecată si venirea Domnului. Sufletul îmi fusese miscat de ceea ce auzi-sem. Si atât de profundă era convingerea din inima mea, încât mă temeam că Domnul nu mă va ajuta să ajung până acasă. Aceste cuvinte îmi răsunau mereu în ureche: "Marea zi a Domnului este aproape! Cine va putea sta în picioare când va veni El?"Cuvintele rostite de inima mea erau: "Caută-mă, o, Doamne, prin întuneric!"Pentru prima dată am încercat să-i explic ceea ce simteam fratelui meu Robert, care era cu doi ani mai mare decât mine; i-am spus că nu am curajul să mă odihnesc sau să merg la culcare până ce nu stiu că Dumnezeu mi-a iertat păcatele. Fratele meu nu a răspuns imediat, însă aveam să-mi dau seama curând de ce tăcea; el plângea, simtind împreună cu mine, în necazul meu. Aceasta m-a făcut să am si mai multă încredere în el, spunându-i că îmi dorisem moartea în acele zile când viata mi se părea o povară prea grea de dus; însă acum, gândul că as putea muri în această stare păcătoasă în care mă aflam si as fi pierdută pentru vesnicie m-a umplut de spaimă. L-am întrebat dacă crede că Domnul îmi va cruta viata în acea noapte, dacă aveam s-o petrec în rugăciune arzătoare către El. Robert a răspuns: "Cred că da, dacă Îi vei cere aceasta cu credintă; mă voi ruga si eu pentru tine si pentru mine. Ellen, nu trebuie să uităm niciodată cuvintele pe care le-am auzit în această seară." Sosind acasă, am petrecut majoritatea orelor lungi de întuneric în rugăciune si lacrimi. Unul din motivele care mă determinaseră să-mi ascund sentimentele de prietenii mei fusese teama de a auzi cuvinte de descurajare. Speranta îmi era atât de mică, iar credinta atât de slabă, încât mă temeam că, dacă si altcineva avea să aibă o părere asemănătoare în legătură cu starea mea, acest lucru mă va arunca în disperare. Si totusi, tânjeam ca cineva să-mi spună ce ar trebui să fac pentru a fi mântuită, ce pasi să fac pentru a-L întâlni pe Mântuitorul si să mă predau cu totul Domnului. Socoteam că este un lucru deosebit să fii crestin si simteam că aceasta necesită un efort special din partea mea. Mintea mea a rămas în această stare timp de luni de zile. Eu frecventam mai departe, împreună cu părintii mei, adunările metodiste; însă, de când am devenit interesată de apropiata revenire a Domnului Hristos, participam la adunările de pe strada Casco. În vara următoare, părintii mei s-au dus la adunările metodiste în corturi, care s-au tinut la Buxton, Maine, si m-au luat si pe mine cu ei. Eram cu totul hotărâtă ca acolo să-L caut serios pe Domnul si să obtin, dacă voi putea, iertarea păcatelor mele. Doream atât de mult în inima mea să am acea nădejde si pace crestină, care vine în urma credintei! Am fost mult încurajată, auzind într-o cuvântare următoarele cuvinte: "Voi intra la împărat si, dacă va fi să pier, voi pieri."Vorbitorul se referea la aceia care oscilau între nădejde si teamă, dorind mult să fie mântuiti din păcatele lor si să primească iubirea plină de iertare a Domnului Hristos, desi erau încă împiedicati de îndoială, timiditate si frica de a da gres. El îi sfătuia pe acestia să se predea lui Dumnezeu si să se arunce în bratele îndurării Sale fără întârziere. Ei aveau să găsească un Mântuitor plin de har, gata să le întindă toiagul îndurării, întocmai cum Ahasveros i-a oferit Esterei semnul favorii din partea sa. Tot ceea ce i se cerea păcătosului, care tremura în prezenta Domnului Său, era să-si întindă mâinile credintei si să atingă toiagul îndurării Sale. Această atingere asigura iertare si pace. Aceia care aveau să astepte ca să ajungă mai vrednici de favoarea divină, înainte de a face apel la făgăduintele lui Dumnezeu, făceau o greseală fatală. Numai Domnul Isus curătă păcatul; numai El ne poate ierta nelegiuirile. El S-a pus pe Sine Însusi chezas pentru a asculta cererea si a răspunde rugăciunii acelora care aveau să vină la El prin credintă. Multi au ideea confuză că trebuie să facă un efort extraordinar pentru a obtine favoarea lui Dumnezeu. Însă orice dependentă de sine este zadarnică. Numai prin legătura cu Isus prin credintă păcătosul poate deveni un copil încrezător, plin de nădejde, al lui Dumnezeu. Aceste cuvinte m-au mângâiat si mi-au arătat ce trebuia să fac pentru a fi mântuită. Acum începusem să văd calea mai clar, iar întunericul începu să se risipească. Am căutat cu seriozitate iertarea păcatelor mele si m-am luptat să mă predau cu totul Domnului. Însă adesea eram mult îndurerată pentru că eu nu treceam prin acel extaz spiritual, despre care credeam că este dovada acceptării mele de către Dumnezeu, si nu îndrăzneam să mă socotesc convertită fără aceasta. Cât de mult aveam nevoie de sfat în privinta simplitătii acestui lucru! În timp ce eram plecată în fata altarului împreună cu altii care Îl căutau pe Domnul, suspinul inimii mele era: "Ajută-mă, Isuse, mântuieste-mă, căci altfel, voi pieri! Nu voi înceta să te implor până când rugăciunea mea va fi ascultată si păcatele mele iertate!"Mi-am simtit, ca niciodată înainte, starea mea neaju-torată. Pe când eram pe genunchi si mă rugam, deodată povara mi s-a dus si inima mi-a fost usoară. La început m-a cuprins un simtământ de tulburare si am încercat să-mi reiau povara durerii. Mi se părea că nu am dreptul să fiu bucuroasă si fericită. Însă se părea că Isus este foarte aproape de mine; m-am simtit în stare să vin la El cu toate necazurile, durerile si încercările mele, asa cum veneau la El cei în nevoie pentru a găsi usurare, când El a fost pe pământ. Aveam sigurantă în inima mea că El îmi întelegea suferintele si că simtea împreună cu mine. Nu pot uita niciodată această asigurare pretioasă a grijii pline de îndurare a lui Isus fată de o persoană atât de nevrednică de atentia Sa. În acest scurt răstimp cât am fost plecată în rugăciune împreună cu ceilalti, am învătat mai mult despre caracterul divin al lui Hristos decât oricând înainte. O mamă din Israel a venit la mine si mi-a spus: "Scumpă copilă, L-ai găsit pe Isus?"Eram pe punctul de a răspunde "Da", când ea a exclamat: "Cu adevărat L-ai găsit, pacea Lui este asupra ta, văd aceasta pe fata ta!"Iar si iar m-am întrebat: "Poate fi aceasta religie? Nu gresesc eu oare?"Mi se părea că este prea mult pentru mine, un privilegiu prea mare. Desi eram prea timidă să mărturisesc acest lucru, simteam că Mântuitorul m-a binecuvântat si mi-a iertat păcatele. Curând după aceasta, adunarea s-a încheiat si am pornit spre casă. Mintea îmi era plină de predicile, sfaturile si rugăciunile pe care le-am auzit. Totul în natură părea schimbat. În timpul adunării, norii si ploaia au predominat o mare parte din timp, iar sentimentele mele fuseseră în armonie cu vremea. Acum soarele strălucea luminos si clar, inundând pământul cu lumină si căldură. Copacii si iarba erau de un verde mai proaspăt, iar cerul de un albastru mai intens. Pământul părea că zâmbeste sub pacea lui Dumnezeu. Tot asa razele Soarelui Neprihănirii pătrunseseră prin norii si întunericul din mintea mea, risipindu-mi întristarea. Simteam că fiecare trebuie să fie în pace cu Dumnezeu si însufletit de Duhul Său. Fiecare lucru asupra căruia zăbovea privirea mea părea că a trecut printr-o schimbare. Copacii erau mai frumosi, iar păsările cântau mai dulce ca oricând înainte; părea că-L laudă pe Creatorul în cântecele lor. Nu voiam să vorbesc, de teamă ca nu cumva această fericire să dispară si să pierd dovada pretioasă a iubirii lui Isus pentru mine. Pe când ne apropiam de casa noastră din Portland, am trecut pe lângă oameni care munceau pe stradă. Ei discutau între ei despre lucruri obisnuite, însă urechile mele erau surde la orice altceva ce nu însemna lauda lui Dumnezeu - iar cuvintele lor îmi păreau că sunt multumiri pline de recunostintă si osanale. Întorcându-mă către mama, i-am spus: "De ce toti acesti oameni Îl laudă pe Dumnezeu, desi ei nu au fost la adunările în corturi?" Nu am înteles atunci de ce lacrimile s-au adunat în ochii mamei mele si un zâmbet duios i-a luminat fata, în timp ce-mi asculta cuvintele simple, care-i aminteau de o experientă asemănătoare trăită de ea însăsi. Mama mea iubea florile si îi plăcea mult să le cultive, făcând astfel căminul atractiv si plăcut pentru copiii ei. Însă grădina noastră nu mi s-a părut niciodată atât de minunată ca în ziua întoarcerii noastre. Recunosteam o expresie a iubirii lui Isus în fiecare tufis, în fiecare boboc si în fiecare floare. Aceste lucruri frumoase păreau că vorbesc, într-un limbaj fără cuvinte, despre dragostea lui Dumnezeu. În grădină era o floare frumoasă, numită trandafirul din Saron. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea si i-am atins cu reverentă petalele delicate; în ochii mei, acestea păreau sacre. Inima mea deborda de bucurie si dragoste pentru aceste creatii minunate ale lui Dumnezeu. Puteam vedea desăvârsirea divină în florile care împodobeau pământul. Dumnezeu le păzea si ochiul Lui atotvăzător era asupra lor. El le-a făcut si le-a numit bune. "Ah", mă gândeam eu, "dacă El iubeste atât de mult si poartă de grijă florilor pe care le-a împodobit cu frumusete, cu cât mai mult va purta El de grijă copiilor care sunt făcuti după chipul Său". Îmi repetam încet, pentru mine însămi: "Sunt un copil al lui Dumnezeu, grija Sa iubitoare este asupra mea. Voi fi ascultătoare si în nici un fel nu-L voi nemultumi si voi lăuda Numele Lui prea scump si-L voi iubi întotdeauna". Viata mi-a apărut într-o lumină diferită. Nenorocirea care mi-a întunecat copilăria mi se părea că a venit asupra mea din îndurare, pentru binele meu, pentru ca să-mi întorc inima de la lume si de la plăcerile ei lipsite de satisfactii si să o aplec spre atractiile de durată ale cerului. Curând după întoarcerea de la adunarea în corturi, eu, si multi altii am fost pusi la încercare în biserică. Mintea mea era mult preocupată de subiectul botezului. Asa tânără cum eram, vedeam un singur mod de botez autorizat de Scripturi, acela prin scufundare. Câteva dintre surorile mele metodiste încercau în van să mă convingă că botezul prin stropire era biblic. Pastorul metodist a consimtit să-i boteze prin scufundare pe candidatii care preferau acea metodă, fiind convinsi în constiinta lor de acest lucru, desi el sugera că botezul prin stropire era la fel de bine acceptat de Dumnezeu. În cele din urmă, s-a hotărât momentul când aveam să fim supusi acestei rânduieli solemne. A fost o zi cu vânt, când noi, doisprezece la număr, am coborât în apa mării pentru a fi botezati. Valurile se înăltau si izbeau tărmul; însă, pe când luam această cruce grea, pacea mea era ca un râu. Când am iesit din apă, puterea mea aproape s-a dus cu totul, pentru că puterea Domnului era asupra mea. Am simtit că, din acel moment, nu mai eram din această lume si că am iesit din mormântul de apă la o viată nouă.
În după-amiaza aceleiasi zile, am fost primită ca membră în biserică. O femeie tânără stătea alături de mine, de asemenea fiind candidată pentru primirea în cadrul bisericii. Aveam pace si eram fericită, până când am observat inele de aur strălucind pe degetele acelei surori si cercei mari, arătosi, în urechile ei. Apoi am observat că pălăria ei era împodobită cu flori artificiale si panglici scumpe, făcute funde. Bucuria mi-a fost umbrită de această etalare de vanitate într-o persoană care sustinea că este o urmasă a blândului si umilului Domn Isus. Eu mă asteptam ca pastorul să rostească în soaptă o mustrare sau un sfat către această soră; însă se vedea că era nepăsător de felul cum arăta aceasta si nu i-a adresat nici o mustrare. Către amândouă a fost întinsă mâna dreaptă a primirii în biserică. Mâna împodobită cu bijuterii a fost strânsă de către reprezentantul lui Hristos si numele noastre au fost trecute în registrul bisericii. Această împrejurare m-a tulburat destul de mult, căci îmi aminteam cuvintele apostolului: "Femeile" de asemenea, să se îmbrace în chip cuviincios, cu rusine si sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavi-oase". Această învătătură din Scriptură părea desconsiderată în mod deschis de cei pe care eu îi socoteam crestini devotati si care aveau mult mai multă experientă decât mine. Dacă a imita modelul extravagant al lumii în îmbrăcăminte era un lucru atât de păcătos cum presupuneam eu, cu sigurantă că acei crestini vor întelege aceasta si se vor conforma standardului biblic. Însă, în ce mă privea, eram hotărâtă să-mi urmez propriile convingeri în privinta datoriei. Nu puteam simti altceva decât că era contrar spiritului Evangheliei să ne consacrăm timpul si mijloacele dăruite de Dumnezeu pentru împodobirea persoanelor noastre si că umilinta si tăgăduirea de sine erau mult mai potrivite pentru cei ale căror păcate au costat sacrificiul infinit al Fiului lui Dumnezeu.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
