| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
SCHITĂ BIOGRAFICĂ
Capitolul I : COPILĂRIA MEA
M-am născut la Gorham, Maine, la 26 noiembrie 1827. Părintii mei, Robert si Eunice Harmon, locuiau de multi ani în acest stat. Încă de timpuriu, ei deveniseră membri seriosi si devotati ai bisericii metodiste episcopale. În această biserică au avut o contributie de seamă, lucrând pentru convertirea păcătosilor si pentru cauza lui Dumnezeu timp de patruzeci de ani. În această perioadă, au avut bucuria de a-si vedea copiii, opt la număr, toti convertiti si adunati în turma lui Hristos. Totusi, decizia lor fermă în ce priveste cea de-a doua venire a dus la despărtirea familiei de biserică, în anul 1843. Pe când eram încă o copilă, părintii mei s-au mutat din Gorham în Portland, Maine. Aici, la vârsta de nouă ani, s-a întâmplat un accident care avea să-mi afecteze întreaga viată. Împreună cu sora mea geamănă si cu una dintre colegele de scoală traversam o intersectie în orasul Portland, când o fată de aproximativ treisprezece ani, înfuriindu-se datorită unui lucru de nimic, a început să ne urmărească, amenintându-ne că ne loveste. Părintii nostri ne învătaseră să nu ne batem niciodată cu nimeni, ci, când suntem în primejdie de a fi bătuti sau maltratati, să alergăm de grabă spre casă. Am făcut acest lucru cu toată viteza, însă fata venea repede după noi, cu o piatră în mână. Am întors capul să văd cât de departe se afla în urma mea si, când am făcut acest lucru, ea a aruncat cu piatra si m-a lovit în nas. Am fost ametită de lovitură si am căzut la pământ, inconstientă. Când mi-am revenit, m-am trezit în magazinul băcanului; hainele îmi erau pline de sânge care curgea continuu din nas, siroind pe podea. Un străin cumsecade s-a oferit să mă ducă acasă cu trăsura lui, însă eu, nefiind constientă de cât eram de slăbită, am spus că prefer să merg pe jos până acasă decât să-i murdăresc trăsura cu sânge. Cei prezenti nu-si dădeau seama că starea mea era atât de gravă si m-au lăsat să fac ceea ce am dorit; însă, după ce am făcut doar câtiva pasi, m-am simtit fără putere si ametită. Sora mea geamănă si colega m-au dus acasă. Nu-mi aduc aminte de nimic altceva pentru câtva timp după accident. Mama mi-a spus că eram absentă de la ceea ce se petrecea în jurul meu si că am zăcut într-o stare confuză timp de trei săptămâni. Nimeni, în afară de ea, nu se gândea că am să-mi revin; ceva o făcea să simtă că eu aveam să trăiesc. O vecină cumsecade, care se interesa foarte mult de starea mea, a crezut o dată că voi muri. A vrut să-mi cumpere o rochie pentru înmormântare, însă mama i-a spus: Încă nu; căci ceva îi spunea că eu nu aveam să mor. Când am fost din nou constientă, mi se părea că dormisem. Nu-mi aminteam de accident si nu cunosteam cauza suferintei mele. Când am început să recapăt ceva putere, mă miram tot auzindu-i pe cei care veneau să mă viziteze, spunând: "Ce păcat!""Nu as fi recunoscut-o"etc. Am cerut o oglindă si, uitându-mă cu atentie, am fost socată de schimbarea înfătisării mele. Toate trăsăturile fetei mele păreau schimbate. Oscioarele nasului meu fuseseră sfărâmate, aceasta fiind cauza desfigurării mele. Gândul că voi fi marcată toată viata de această nenorocire era insuportabil. Nu găseam nici o plăcere în viată. Nu doream să trăiesc; totusi, îmi era teamă să mor, căci mă simteam nepregătită. Prietenii care ne vizitau mă priveau cu milă si îi sfătuiau pe părintii mei să-l dea în judecată pe tatăl fetei care, cum spuneau ei, mă nenorocise. Însă mama mea dorea pacea; ea spunea că, dacă acest lucru mi-ar fi redat sănătatea si chipul dinainte, poate ar fi meritat; însă, cum acest lucru era imposibil, este mai bine să nu ne facem dusmani urmând un asemenea sfat. Medicii considerau că mi se putea pune în nas un fir de sârmă de argint, ca să poată avea o anumită formă. Acest lucru ar fi fost foarte dureros si ei se temeau că nu va fi de prea mare folos, deoarece pierdusem atât de mult sânge si trecusem printr-un asemenea soc nervos, încât vindecarea mea era nesigură. Chiar dacă mi-as fi revenit, părerea lor era că voi putea trăi doar putin timp. Arătam aproape ca un schelet. În acest timp începusem să mă rog Domnului să mă pregătească pentru moarte. Când veneau la noi prieteni crestini, ei o întrebau pe mama dacă a discutat cu mine despre eventualitatea mortii. Am auzit din întâmplare acest lucru, si aceasta m-a trezit. Doream să devin o crestină si mă rugam serios pentru iertarea păcatelor mele. Ca urmare, am început să simt pace în suflet si să iubesc pe toată lumea, simtind dorinta ca toti să aibă păcatele iertate si să-L iubească pe Domnul Isus asa cum Îl iubeam eu. Mi-amintesc foarte bine de o noapte de iarnă, când pământul era acoperit de zăpadă, orizontul s-a luminat, cerul părea rosu si înnorat si părea că se deschide si se închide, în timp ce zăpada părea ca sângele. Vecinii se speriaseră foarte tare. Mama m-a luat în brate din pat si m-a dus la fereastră. Eram fericită; credeam că vine Isus si doream atât de mult să-L văd. Inima îmi era plină; am bătut din palme de bucurie si mă gândeam că suferintele mele s-au sfârsit. Însă am fost dezamăgită; privelistea aceea neobisnuită dispăruse de pe ceruri, iar în dimineata următoare, soarele a răsărit ca de obicei. Îmi recăpătam puterile foarte încet. Pe măsură ce am început să mă joc din nou cu prietenele mele, am fost obligată să învăt lectia amară că înfătisarea noastră exterioară face să fim tratati diferit de camarazii nostri. La data când mi s-a întâmplat nenorocirea, tata era plecat în Georgia. Când s-a întors, i-a îmbrătisat pe fratele si pe surorile mele, apoi a întrebat de mine. În timp ce eu mă dădeam înapoi cu sfială, mama a arătat spre mine, însă nici chiar tatăl meu nu m-a recunoscut. Îi era atât de greu să creadă că eu eram micuta lui Ellen, pe care o lăsase acasă, doar cu câteva luni în urmă, un copil sănătos, fericit. Acest lucru m-a afectat foarte mult, însă încercam să am o înfătisare veselă, desi inima mea părea că se frânge. De multe ori în acele zile ale copilăriei am fost făcută să-mi simt profund nenorocirea. Adesea, cu mândria rănită, cu sufletul zdrobit si înăbusit, căutam un loc retras unde, cu tristete, cugetam la necazurile pe care eram sortită să le îndur zi de zi. Usurarea prin lacrimi nu-mi era la îndemână. Eu nu puteam să plâng prea usor, asa ca sora mea geamănă; chiar dacă simteam o apăsare pe inimă si mă durea de parcă acum era gata să se sfâsie, nu puteam să vărs o lacrimă. Adesea simteam că mi-as usura mult durerea dacă as putea plânge. Uneori, simpatia si bunătatea prietenilor îmi alungau si îndepărtau tristetea pentru un timp, acea greutate apăsătoare care-mi chinuia sufletul. Cât de desarte si seci îmi păreau plăcerile pământului! Cât de schimbătoare prieteniile camaradelor mele! Totusi, aceste colege de scoală nu se deosebeau de majoritatea oamenilor din lume. O fată drăgută, o rochie frumoasă îi atrag; însă, dacă o nenorocire face să dispară aceste lucruri, prietenia aceea fragilă se răceste sau se rupe. Însă, când m-am îndreptat către Mântuitorul meu, El m-a mângâiat. În necazul meu, L-am căutat pe Domnul cu seriozitate si am primit consolare. Am simtit asigurarea că Domnul mă iubea chiar si pe mine. Sănătatea mea părea că se deteriorează iremediabil. Timp de doi ani nu am putut să respir pe nas, iar la scoală am putut să merg foarte putin. Îmi părea imposibil să învăt si să retin ceea ce învătam. Chiar fata aceea care îmi provocase nenorocirea a fost desemnată de învătătorul nostru ca monitor al clasei, iar printre datoriile ei se număra si aceea de a mă ajuta la scris si la lectii în general. Întotdeauna dovedea multă părere de rău pentru marea suferintă pe care mi-o provocase, desi eu eram atentă să nu-i aduc aminte de acest lucru. Era grijulie si răbdătoare cu mine si se vedea că este tristă si afectată de faptul că eu eram dezavantajată si trebuia să trudesc pentru a dobândi o educatie scolară. Sistemul meu nervos era istovit, mâna îmi tremura, astfel încât nu am putut face decât mici progrese la scris si nu puteam face altceva decât să copiez pur si simplu în mod grosolan anumite texte. În timp ce făceam sfortări mari să mă concentrez asupra lectiilor, literele de pe pagină păreau că se amestecă, picături mari de sudoare îmi apăreau pe frunte si mă apuca ameteala si lesinul. Am tusit rău si întregul organism părea slăbit. Învătătorii m-au sfătuit să abandonez scoala si să nu mai urmez cursurile până ce nu mă voi face mai bine. Aceasta a fost cea mai grea luptă pe care am avut-o în copilărie, de a ceda datorită slăbiciunii fizice si de a decide că trebuie să părăsesc scoala si să renunt la speranta de a obtine o educatie. Trei ani mai târziu, am mai făcut o încercare de a dobândi o educatie. Însă, când am încercat să-mi reiau lectiile, sănătatea mea a cedat repede si era evident că, dacă rămâneam în scoală, as fi făcut-o cu pretul vietii mele. După vârsta de doisprezece ani nu am mai frecventat scoala. Ambitia mea de a deveni o persoană educată fusese foarte mare, iar când am reflectat asupra sperantelor mele spulberate si la gândul că aveam să fiu toată viata o invalidă, am fost neîmpăcată cu soarta mea si de multe ori am murmurat împotriva providentei lui Dumnezeu, care m-a afectat în acest fel. Dacă mi-as fi deschis inima fată de mama, poate că ea m-ar fi îndrumat, mângâiat si încurajat; însă mi-am ascuns sentimentele răscolite de familie si de prieteni, temându-mă că ei s-ar putea să nu mă înteleagă. Încrederea plină de bucurie în dragostea Mântuitorului, de care avusesem parte în timpul bolii mele, dispăruse. Perspectiva unei bucurii pământesti se năruise, iar cerul părea că se închisese fată de mine.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
