« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

1

MARTURII VOLUMUL I

ELLEN G. WHITE

Vol I    Vol II    Vol III    Vol IV    Vol V    Vol VI    Vol VII    Vol VIII    Vol IX

DATELE PRIMELOR PUBLICÃRI

            Toate mãrturiile pentru bisericã din acest volum au fost publicate pentru prima datã la Battle Creek, apãrând în urmãtorii ani: Nr.1-1855; Nr.2-1856; Nr.3-1857; Nr.4-1857;  Nr.5-1859;  Nr.6-1861; Nr.7-1862; Nr.8-1862; Nr.9-1863; Nr.10-1864;  Nr.11-1867; Nr.12-1867; Nr.13-1867; Nr.14-1868.  

ANEXÃ

            Pentru întelegerea împrejurãrilor care au condus la darea anumitor mãrturii, Comitetul însãrcinat cu publicatiile E.G. White a pregãtit urmãtoarele însemnãri:   Pag.116: "Timpul pentru începerea Sabatului"- Timp de zece ani, adventistii pãzitori ai Sabatului au tinut Sabatul începând de vineri seara, de la ora 6, pânã sâmbãtã seara, la ora 6. În prima lui brosurã despre Sabat privind valabilitatea si vesnicia lui, potrivit cu porunca a patra, brosurã publicatã în 1846, fr. Joseph Bates a adus argumente pentru asa-zisa sustinere scripturisticã în privinta pãzirii Sabatului în acest fel. El a citat parabola lucrãtorilor în vie, dintre care ultimii au fost chemati în "ceasul al 11-lea" al zilei si nu au lucrat decât o orã. Plata li s-a fãcut "când a venit seara"(Mat. 20,6.8.12). Punând aceasta alãturi de întrebarea Domnului Hristos: "Nu sunt 12 ore într-o zi?" el a sustinut cã "seara" începea o datã cu ceasul al 12-lea, sau ora 6, calculând dupã timpul ecuatorial sau începutul anului sacru. Respectul fatã de anii, experienta si viata lui evlavioasã au constituit probabil motivele principale pentru acceptarea concluziilor sale, fãrã a mai investiga.   Pe mãsurã ce timpul trecea si solia se rãspândea, un numãr tot mai mare de pãzitori ai Sabatului puneau sub semnul întrebãrii aceastã practicã si sustineau momentul apusului soarelui ca început al Sabatului. O cercetare amãnuntitã a acestei chestiuni a fost fãcutã de fratele J.N. Andrews, care a scris un document ce a cuprins toate argumentele biblice în favoarea momentului "apusul de soare". Acest document a fost luat în discutie la Conferinta din Battle Creek, Michigan, în Sabatul din 17 noiembrie 1855, cu rezultatul cã aproape toti cei prezenti au fost convinsi cã era corectã concluzia la care a ajuns fratele Andrews. Prezentarea subiectului în viziunea Elenei G. White, la douã zile dupã aceea, a rãspuns la întrebãrile care zãboveau încã în mintea unora si a avut ca efect unitate între credinciosi. Comentând despre aceastã experientã pentru a ilustra rolul viziunilor de a confirma concluziile bazate pe studiul biblic mai degrabã decât a aduce noi învãtãturi, fratele White a scris mai târziu:  "Se ridicã în mod natural întrebarea: Dacã viziunile sunt date pentru a-i corecta pe cei ce gresesc, de ce nu a vãzut ea mai devreme greseala legatã de ora 6? Eu am fost chiar multumit cã Dumnezeu a corectat greseala la timpul pe care El l-a gãsit cel mai potrivit si nu a îngãduit sã se facã o dezbinare între noi cu privire la acest subiect. Însã, scump cititor, lucrarea Domnului cu privire la acest punct este în perfectã armonie cu pozitia corectã privind darurile spirituale. Se pare cã nu este dorinta Domnului sã învete pe poporul Sãu prin darurile Duhului chestiuni legate de Biblie, pânã când servii Sãi nu cerceteazã cu stãruintã Cuvântul. Când s-a fãcut acest lucru privind subiectul "timpul de începere al Sabatului" si majoritatea lucrurilor erau clare si câtiva erau în primejdia de a nu fi în armonie cu trupul în legãturã cu acest subiect, atunci, da, atunci a fost timpul potrivit ca Dumnezeu sã-Si manifeste îndurarea prin manifestarea darurilor Duhului Sãu în îndeplinirea corespunzãtoare a lucrãrii."  Review and Herald, 25 febr.1868.    Pag.116, 117, 122, 123: "The Messenger Party"(Partida Messenger) - În vara lui 1854, a apãrut printre adventistii pãzitori ai Sabatului prima înstrãinare, sau apostazie. Doi bãrbati care predicaserã solia au fost mustrati prin Spiritul Profetic pentru spiritul lor aspru, de criticã, pentru avaritie si pentru extravagantã în folosirea banilor încredintati lor. Înversunându-se sã se pocãiascã, ei s-au unit împreunã cu altii în a-i acuza pe nedrept pe fratele si sora White si pe alti conducãtori, aducând învinuiri mincinoase împotriva lor. Desi continuau sã sustinã adevãrul referitor la Sabat, ei au initiat o publicatie calomniatoare, pe care au numit-o The Messenger of Truth (Mesagerul adevãrului).  Acestora li s-au alãturat fratii Stephenson si Hall din Wisconsin. Acesti bãrbati fuseserã pastori adventisti de ziua întâi, care sustineau cã acceptã adevãrurile cu privire la întreita solie îngereascã, însã care continuau sã sustinã învãtãtura cu privire la veacul ce va sã vinã. Potrivit acestei teorii, în timpul mileniului avea sã existe o "a doua sansã"pentru mântuire. Ei au fost de acord, totusi, sã predice solia fãrã sã sustinã aceastã chestiune, dacã Review, nu avea sã publice articole împotriva ei. Cu toate acestea, ei nu si-au tinut promisiunea, asa cum s-a indicat în text, si în curând s-au împotrivit publicatiei noastre Review si suporterilor acesteia.  Însã cursul acestor "împotrivitori ai adevãrului" a fost în curând întrerupt. Atât Stephenson, cât si Hall si-au pierdut mintile. Mesagerul adevãruluia încetat sã mai aparã în 1857 si devreme, în 1858, fratele White raporta cu privire la aceastã grupare: "Nici unul din cei optsprezece soli cu care ei se lãudau altãdatã cã sunt alãturi de ei nu mai aduce acum o mãrturie publicã si, dupã cunostinta noastrã, nu se mai adunã în mod regulat." Review and Herald, 14 ian.1858.   Pag.190:  Dãruirea sistematicã - În zilele de început ale soliei, niste bãrbati au pornit cu toatã convingerea sã predice adevãrurile nou descoperite. Pentru a se întretine, ei erau dependenti de munca pe care o fãceau ei însisi sau de darurile de bunã-voie ale credinciosilor. O asemenea metodã nesigurã a fost mai mult sau mai putin spasmodicã si fluctuantã. Devreme în 1859, s-a simtit nevoia unui plan mai sigur si problema a fost studiatã mai serios. În urma acestui studiu, a luat nastere planul numit "Systematic Benevolence"- dãruire sistematicã. Potrivit cu 1 Cor. 16,2, se recomanda dãruirea în ziua întâi a sãptãmânii si, conform cu cele sugerate în 2 Cor. 8, 12-14, o distribuire echitabilã a responsabilitãtii financiare. Planul le cerea fratilor sã punã deoparte sãptãmânal între 5 si 25 de centi; surorile între 2 si 10 centi, iar cei care detineau proprietãti sã dea sãptãmânal între 1 si 5 centi pentru fiecare o sutã de dolari valoare bunuri detinute.  Planul a fost primit favorabil si a primit aprobarea din partea Spiritului Profetiei. Cel mai mare pãcat existent în bisericã s-a dovedit arãtat a fi lãcomia (pag.194). Dãruirea sistematicã nu a fost prezentatã ca un plan desãvârsit, pentru cã s-a declarat, de asemenea, cã "Dumnezeu conduce în continuare pe poporul Sãu" în aceastã privintã si "îi creste, îi duce în sus" (pag. 191). Pe mãsurã ce planurile pentru sustinerea lucrãrii s-au diversificat, spiritul dãrniciei a fost tot mai mult încurajat, pânã când, în cele din urmã, lumina din Scripturã a descoperit sistemul zecimilor si darurilor asa cum este cunoscut în biserica de astãzi.   Pag. 210: Organizatia - Pânã în anul 1860 nu a existat organizatie legalã sau bisericeascã a adventistilor pãzitori ai Sabatului. Ei nu îsi adoptaserã încã nici mãcar un nume. Ei vorbeau despre ei însisi ca fiind "turma împrãstiatã", "mica rãmãsitã"sau expresii asemãnãtoare. Acum, fratele White a anuntat cã trebuie sã refuze sã continue sã-si asume rãspunderea personalã pentru banii dati cu împrumut pentru biroul de publicatii Review and Herald. Mai departe, el si-a exprimat speranta ca sã poatã veni curând timpul când "poporul acesta sã aibã posibilitatea sã obtinã o clãdire asiguratã pentru a o folosi ca bisericã, sã-si poatã tine adunãrile asa cum ar trebui si ca persoanele care doresc sã-si lase prin testament o parte pentru departamentul de publicatii". El a lansat un apel cãtre fratii sãi sã vinã cu sugestii legate de felul în care s-ar putea realiza aceastã dorintã, astfel încât "noi ca popor" sã putem actiona pentru a asigura cele de mai sus.  Printre primele rãspunsuri date la aceastã chestiune a fost cel al fratelui B., în care el îsi exprima convingerea cã ar fi o gresealã ca noi sã ne înregistrãm legal ca un corp religios. Aceasta însemna, sustinea el, "sã ne facem un nume", ceea ce si-au propus ziditorii turnului Babel si care avea sã "fie o temelie a Babilonului". Cât despre asigurarea caselor de închinare, nu erau acestea proprietatea Domnului si nu putea El sã le poarte de grijã, fãrã ajutorul companiilor de asigurare? Mai departe, spunea el, cei care dau bani cu împrumut biroului de publicatii nu ar trebui sã insiste sã primeascã o adeverintã semnatã de o corporatie legalã, deoarece "ei împrumutau Domnului si pentru aceasta ei trebuia sã se încreadã în Domnul". (Review and Herald 23 febr., 22 martie 1860).  Dupã multe discutii, temerile privind organizarea legalã a biroului pentru publicatii au fost învinse în mare mãsurã si, în cadrul Conferintei tinute în septembrie 1860, a fost creatã "The Advent Review Publishing Association"(Asociatia de publicatii a revistei advente). Câteva luni mai târziu, numele a fost schimbat în "Seventh-day Adventist Publishing Association". Chiar si dupã acest pas fãcut, câtiva se mai împotriveau încã ideii de a intra într-o organizatie bisericeascã si subiectul a continuat sã fie discutat. Totusi, deoarece marea majoritate erau în favoarea organizatiei, actiunea a mers înainte, întâi prin organizarea comunitãtilor, apoi a conferintelor pe state si, în final, în 1863, a Conferintei generale.  Mãrturia cu privire la "Organizatie" (pag. 270-272) vorbeste despre opozitia întâmpinatã în statul New York cu privire la aceasta si viziunea referitoare la ea.   Pag. 292 - Vrãjitorii nu au fãcut cu adevãrat ca toiegele lor sã devinã serpi; ci, prin magie, sustinutã de marele înselãtor, ei au fãcut ca acest lucru sã parã asa. Era mai presus de puterea lui Satana sã transforme toiegele în serpi vii. Printul rãului, desi are toatã întelepciunea si puterea unui înger cãzut, nu are puterea de a crea sau da viatã; aceastã prerogativã Îi apartine numai lui Dumnezeu. Însã Satana a fãcut tot ce i-a stat în putere; el a lucrat o contrafacere. Pentru ochii oamenilor, toiegele s-au schimbat în serpi. Asa credeau faraon si curtea lui. Nimic din înfãtisarea lor nu-i deosebea de serpii fãcuti de Moise si Aaron. Astfel, mãrturia vorbeste despre aceasta în limbajul Scripturii; în timp ce acelasi Spirit explicã faptul cã Scripturile vorbesc despre acesta atunci când a fost cazul respectiv. Vezi Mãrturia nr.33, vol.5, pag. 696-698.    Pag. 355: "Rãzvrãtirea"- La data când a fost scrisã aceastã mãrturie, la începutul anului 1863, adventistii de ziua a saptea au fost pusi în fata unei probleme serioase. Natiunea era în rãzboi. Desi în inima lor erau necombatanti, membrii bisericii erau, aproape fãrã exceptie, cu totul de partea Guvernului care se opunea sclaviei. Pe mãsurã ce rãzboiul continua, tot mai multi bãrbati erau chemati în armatã. La fiecare apel, fiecare tinut era obligat sã ofere un anumit numãr de recruti, iar când listele de voluntari nu erau complete, erau trecute anumite nume pentru a le completa. Un timp a fost posibil ca, în schimbul unei sume de bani, sã se cumpere un înlocuitor si astfel cel pus pe listã sã fie scutit. Întrucât nu exista nimic stabilit în legãturã cu necombatanta adventistilor si pãzirea Sabatului, pãzitorii Sabatului, când erau recrutati, de regulã îsi cumpãrau în acest fel scutirea. Dacã individul nu era în stare sã plãteascã singur banii, el era ajutat printr-un fond strâns în acest scop.  Acum, pentru cã era din ce în ce mai multã nevoie de bãrbati si legea privind recrutarea obligatorie fãrã exceptii de scutire era iminentã, fratii nostri au fost pusi în încurcãturã cu privire la rãspunsul la o astfel de recrutare, prin care ei ar fi fost obligati sã se înroleze sau sã lucreze în Sabat.  Cu câteva luni înainte de aparitia acestei mãrturii, fratele White a publicat un editorial în Review and Herald, intitulat "Natiunea", care este mentionat la pag. 356. El considera cã Guvernul este bine orientat si cã luptã pentru o cauzã dreaptã. Sfatul lui cel mai bun, la data aceea, era cã, în privinta recrutãrii, "era o nebunie sã te împotrivesti" si adãuga:  "Acela care se împotriveste, netinând seama de legea militarã, pânã când este împuscat, merge prea departe si, gândim noi, îsi asumã rãspunderea pentru suicid". (Review and Herald, 12 aug.1862).  Într-o oarecare mãsurã, corespondenta care a urmat acestui articol, asa cum a subliniat sora White, avea darul de a-l conduce pe fratele White sã protesteze împotriva acuzatiei de "cãlcare a Sabatului si crimã"care fusese adusã împotriva lui.

            Asemenea extremisti au fost mustrati de sora White, pe de o parte, si, pe de altã parte, a fost datã o notã de avertizare celor ce erau înclinati sã se înscrie.  În iulie 1864, legea nationalã privind recrutarea a fost modificatã în sensul cã s-a anulat clauza referitoare la scutirea prin 300 dolari. S-au fãcut imediat pasii necesari pentru a le asigura tinerilor adventisti de ziua a saptea privilegiile garantate membrilor denominatiunilor religioase care, din motive de constiintã, se opuneau purtãrii armelor - de a fi numiti în serviciu necombatant, în spital si în a avea grijã de voluntari. Înainte de o crizã serioasã, aceste eforturi au avut succes. În câteva cazuri, tinerii adventisti recrutati în armatã au fost repartizati sã lucreze în spital sau alte servicii necombatante. Oriunde se aflau, ei au încercat sã facã sã strãluceascã lumina lor. Timp de câteva luni, în mod regulat în coloanele publicatiei noastre Review and Herald apãreau liste de înscrieri pentru un fond de brosuri pentru soldati pentru a se putea oferi literaturã bãrbatilor.  Experientele adventistilor de ziua a saptea legate de Rãzboiul civil i-au condus sã facã pasi care le-au asigurat un statut recunoscut de necombatanti, care la acea datã îi fãcea în stare sã poatã urma îndemnurile Scripturii cu privire la "stãpânirea care este", care e "de la Dumnezeu".   Pag. 421,456: Rochia (îmbrãcãmintea) de reformã - La data aceea, rochiile purtate în general de femeile din America  (1863-1867) erau foarte dãunãtoare pentru sãnãtate. În special era de obiectat faptul cã erau foarte lungi, apoi strângerea mijlocului prin corset si greutatea fustelor grele, care atârnau pe solduri. Cam cu un deceniu mai devreme, câteva femei recunoscute pe plan national au initiat o miscare privind adoptarea unui nou stil de îmbrãcãminte care sã nu aibã aceste serioase impedimente. Noua modã de îmbrãcãminte semãna oarecum cu costumul turcesc, care este purtat si de bãrbati, si de femei. Miscarea a devenit atât de popularã, încât o perioadã de timp se tineau anual conventii privind "îmbrãcãmintea de reformã".  "Costumul american" la care se referã aici sora White era o modificare a stilului anterior si a fost sponsorizat de Dr. Harriet Austin din Dansville, New York. Acesta combina fusta scurtã, "care era pânã la jumãtatea distantei dintre solduri si genunchi", cu pantaloni, haine, veste bãrbãtesti. Vezi descrierea de la pag. 465. Aceastã "asa-numitã îmbrãcãminte de reformã", arãta E. White în 1864, nu era potrivitã pentru a fi adoptatã de poporul lui Dumnezeu.  În 1865, prin How to live (Cum sã trãim) nr.6, E. White fãcea apel la surorile noastre sã adopte un stil de îmbrãcãminte care sã fie atât modest, cât si sãnãtos. În anul urmãtor, noul Institut pentru Reforma Sãnãtãtii, deschis la Battle Creek, a fãcut pasul de a elabora tipare de rochii care sã corecteze extremele costumului scurt american si cel al rochiilor prea lungi, purtate de obicei.  În 1867 a apãrut Mãrturia nr.11, cu primul articol al ei "Reforma în îmbrãcãminte". Vezi pag. 456-466. În acesta, problema îmbrãcãmintei a fost pe deplin reluatã si s-au dat sfaturi în continuare. S-a recomandat un tipar general, care întruchipa principiile descoperite Ellen-ei White si despre care se spune cã "sunt demne de numele de rochie scurtã de reformã". În viziune nu i s-a arãtat nici un model în mod deosebit, iar când a discutat lucrul acesta la o datã ulterioarã, E. White a declarat:  "Unele au presupus cã tiparul dat este tiparul pe care toate trebuie sã îl adoptãm. Nu este asa. Însã ceva simplu ca acesta ar fi cel mai bine sã adoptãm în aceste împrejurãri. Nu mi-a fost indicat un stil anumit, care sã fie o regulã exactã care sã ne ghideze pe toate în îmbrãcãminte."(E.G.White, Scrisoarea 19,1897). Citatã în The Story of Our Health Message(Istoria soliei noastre despre sãnãtate), pag. 145.  Pe mãsurã ce anii treceau, stilurile predominante în îmbrãcãmintea femeilor se schimbau spre mai bine, devenind mai delicate si mai sãnãtoase. Nu a mai fost sugeratã vechea rochie sãnãtoasã de reformã, cu tiparul acela fix, ci a existat întotdeauna o mãrturie uniformã adusã de E.G.White cu privire la principiile fundamentale care ar trebui sã îl cãlãuzeascã pe crestin în aceastã chestiune. Astfel, în 1897, ea scria:  "Surorile noastre sã se îmbrace simplu, asa cum fac multe dintre ele, fãcându-si îmbrãcãmintea din material bun, durabil, modest, potrivit cu vârsta, si sã nu facã din aceastã chestiune a îmbrãcãmintei una care sã preocupe mintea peste mãsurã". (Idem, pag. 146).   Pag. 525 - Pentru explicatii în plus cu privire la subiectul îmbrãcãminte, cititorul poate studia Mãrturii pentru comunitate, vol. 4, nr. 30, articolul "Simplitatea în îmbrãcãminte".   Pag. 689 - O datã cu organizarea societãtilor pentru publicatii în multe state, acestea si-au asumat rãspunderea pentru oferirea de cãrti si brosuri sãracilor care meritã. Unele din cãrtile mentionate aici nu se mai tipãresc.  COMITETUL responsabil cu PUBLICATIILE  E.G. WHITE . 

SUS

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA