In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 57
DESCOPERIREA
În zilele apostolilor, credinciosii crestini erau plini de râvnă si de entuziasm. Atât de neobosit au lucrat ei pentru Domnul lor, încât într-un timp oarecum scurt, cu toată opozitia înversunată, Evanghelia Împărătiei a fost vestită tuturor oamenilor de pe meleagurile locuite ale pământului. Zelul manifestat în acest timp de către urmasii lui Isus a fost transmis de pana inspiratiei pentru încurajarea credinciosilor din fiecare veac. Despre biserica din Efes, pe care Domnul Isus a folosit-o ca un simbol al întregii biserici crestine din perioada apostolică, Martorul Credincios si Adevărat declară:
"Stiu faptele tale, osteneala ta si răbdarea ta, si că nu poti suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli si nu sunt, si i-ai găsit mincinosi. Stiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, si că n-ai obosit" (Apoc. 2,2.3).
La început, experienta bisericii din Efes a fost marcată printr-o simplitate si un zel copilăresc. Credinciosii au căutat stăruitor să asculte de fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, si viata lor a dovedit o sinceră si râvnitoare iubire pentru Hristos. Ei se bucurau să facă voia lui Dumnezeu, fiindcă Mântuitorul era în inimile lor ca o prezentă dăinuitoare. Plini de iubire pentru Răscumpărătorul lor, cea mai înaltă tintă a lor era să câstige suflete pentru El. Ei nu s-au gândit să strângă grămadă pretioasa comoară a harului lui Hristos. Ei si-au dat seama de importanta chemării lor si, purtând povara soliei: "Pace pe pământ între oamenii plăcuti Lui", ei ardeau de dorinta de a duce vestea cea bună a mântuirii până la cele mai îndepărtate margini ale pământului. Si lumea a cunoscut de la ei că fuseseră cu Isus. Oameni păcătosi, pocăiti, iertati, curătati si sfintiti au fost adusi la părtăsie cu Dumnezeu, prin Fiul Său.
Membrii bisericii erau uniti în simtăminte si în fapte. Iubirea lui Hristos alcătuia lantul de aur ce îi lega laolaltă. Ei se străduiau să-L cunoască pe Domnul din ce în ce mai pe deplin, si în viata lor se manifesta bucuria si pacea lui Hristos. Ei cercetau pe orfani si văduve în necazurile lor si se păstrau neîntinati de lume, dându-si seama că, dacă n-ar face astfel, ar fi în contradictie cu mărturisirea lor si ar fi o tăgăduire a Răscumpărătorului lor.
În fiecare cetate, lucrarea era dusă înainte. Erau convertite suflete care, la rândul lor, simteau că trebuie să vorbească despre nepretuita comoară pe care o primiseră. Ei nu-si puteau găsi odihnă până ce lumina care le luminase mintea nu ajungea să strălucească si asupra altora. Multi dintre necredinciosi au făcut cunostintă cu temeiurile nădejdii crestine. Apeluri personale, pline de căldură si însufletire, erau adresate celor rătăciti, lepădati, ca si celor care, desi mărturiseau a cunoaste adevărul, erau iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu.
Dar, după o vreme, zelul credinciosilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu si unul fată de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furisat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri si astfel să fie pregătiti pentru a fi conducători întelepti, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinta lor după ceva nou si senzational, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minti, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum si în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe multi să se îndoiască de experientele trecutului si să ducă astfel la nedumerire si necredintă.
Cum se insista asupra acestor învătături false, au apărut deosebiri si ochii multora au fost abătuti să mai privească la Isus ca la Începătorul si Desăvârsitorul credintei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină si contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Multimile de oameni care ar fi putut fi convinse si convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, si Satana părea să câstige ascendentă asupra celor care sustineau a fi urmasi ai lui Hristos.
În acest timp critic din istoria bisericii, Ioan a fost osândit să fie exilat. Niciodată mai înainte biserica nu avusese mai multă nevoie de glasul lui ca acum. Aproape toti fostii săi tovarăsi din slujba Evangheliei suferiseră martiriul. Credinciosii care mai rămăseseră înfruntau o împotrivire fioroasă. După toate semnele ce se arătau, nu era prea departe ziua când vrăjmasii bisericii lui Hristos aveau să triumfe.
Mâna Domnului se misca însă nevăzută în întuneric. În providenta lui Dumnezeu, Ioan a fost asezat acolo unde Hristos putea să-i dea o minunată descoperire despre Sine si despre adevărul Lui dumnezeiesc pentru iluminarea bisericilor.
Exilându-l pe Ioan, vrăjmasii adevărului au nădăjduit să aducă la tăcere pe vecie glasul credinciosului martor al lui Dumnezeu; dar, pe Patmos, ucenicul a primit o solie a cărei influentă avea să continue a întări biserica până la sfârsitul vremii. Desi neeliberati de răspunderea faptelor lor rele, cei care l-au exilat pe Ioan au devenit unelte în mâinile lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire planul cerului; si însăsi strădania de a stinge lumina a asezat adevărul într-o pozitie mai clară.
A fost într-o zi de Sabat când Domnul slavei S-a arătat apostolului exilat. Sabatul era păzit de Ioan tot cu aceeasi sfintenie pe Patmos, ca si atunci când predica oamenilor în orasele si cetătile Iudeii. El considera făgăduintele pretioase ce fuseseră date cu privire la ziua aceea ca fiind ale sale. "În ziua Domnului eram în Duhul", scrie Ioan. "Si am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbite, care zicea: 'Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintâi si Cel de pe urmă"' M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Si când m-am întors, am văzut sapte sfesnice de aur. Si în mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului" (Apoc. 1,10-13).
Acest ucenic iubit a fost foarte mult favorizat. El văzuse pe Domnul său în Ghetsemani, cu fata pătată de stropii de sânge ai chinului de moarte si "atât de schimonosită Îi era fata si atât de mult se deosebea înfătisarea Lui de a fiilor oamenilor" (Is. 52,14). El Îl văzuse în mâinile ostasilor romani, îmbrăcat cu o veche mantie purpurie si purtând pe cap o cunună de spini. Îl văzuse atârnând pe crucea de pe Golgota, ca obiect de crudă batjocură si derâdere. Acum, din nou i s-a îngăduit lui Ioan să privească pe Domnul său. Dar cât de schimbată Îi era înfătisarea! El nu mai era nicidecum un om al durerii, dispretuit si umilit de oameni. El era îmbrăcat în vesmântul strălucirii ceresti. "Capul si părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, si arsă într-un cuptor" (Apoc. 1,14.15.17). Glasul Lui este ca muzica unor ape. Figura Lui străluceste ca soarele. În mâna Sa sunt sapte stele si din gura Sa iese o sabie cu două tăisuri, însemnul puterii Cuvântului Său. Patmosul străluceste de slava Domnului Cel înviat.
"Când L-am văzut", scrie Ioan, "am căzut la picioarele Lui ca mort. El Si-a pus mâna dreaptă peste mine, si a zis: 'Nu te teme!'" (vers. 17).
Ioan a fost întărit spre a trăi în prezenta Domnului său glorificat. Apoi, înaintea privirii sale uimite, s-a descoperit slava cerului. I s-a îngăduit să vadă tronul lui Dumnezeu si, privind dincolo de luptele de pe pământ, să vadă ceata celor răscumpărati, îmbrăcată în haine albe. El a auzit muzica îngerilor cerului, cum si imnurile de triumf ale celor care biruiseră prin sângele Mielului si cuvântul mărturiei lor. În descoperirea dată lui, i s-a înfătisat scenă după scenă, de un interes zguduitor, din experientele poporului lui Dumnezeu, iar istoria bisericii a fost profetizată până la încheierea vremii. În chipuri si simboluri, lui Ioan i-au fost prezentate subiecte de o nemărginită importantă, pe care el avea să le pună în scris, pentru ca poporul lui Dumnezeu din vremea sa, cum si din veacurile viitoare, să poată avea o inteligentă întelegere cu privire la primejdiile si luptele ce le stăteau în fată.
Descoperirea aceasta a fost dată pentru călăuzirea si mângâierea bisericii în tot timpul dispensatiunii crestine. Totusi, învătători religiosi au declarat că ea este o carte sigilată si că tainele ei nu pot fi explicate. De aceea, multi au întors spatele raportului profetic, refuzând să consacre timp si să studieze tainele ei. Dar Dumnezeu nu doreste ca poporul Său să privească în felul acesta cartea. Ea este "descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând". "Ferice de cine citeste", declară Domnul, "si de cel ce ascultă cuvintele acestei proorocii si păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!" (vers.1.3). "Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Si dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărtii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vietii si din cetatea sfântă, scrisă în cartea aceasta. Cel ce adevereste aceste lucruri zice: 'Da, Eu vin curând!'" (Apoc. 22,18-20).
În Apocalipsa, sunt zugrăvite lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Însusi numele dat paginilor ei inspirate - "Apocalipsa (Descoperirea)" - contrazice declaratia cum că ea este o carte sigilată. O descoperire este ceva ce este dat pe fată. Domnul Isus Însusi a dezvăluit servului Său tainele cuprinse în această carte si planul Său este acela ca ele să fie deschise cercetării tuturor. Adevărurile ei sunt adresate acelora care trăiesc în ultimele zile ale istoriei pământului, cum si celor din zilele lui Ioan. Unele din scenele descrise în această profetie sunt în trecut, altele au loc acum; unele ne aduc în atentie încheierea marii lupte dintre puterile întunericului si Printul cerului, iar altele descoperă triumful si bucuria celui răscumpărat pe pământul înnoit.
Pentru că nu pot explica însemnătatea fiecărui simbol din Apocalipsa, nimeni să nu cugete că este inutil să cerceteze această carte în străduinta de a cunoaste întelesul adevărului cuprins în ea. Cel care i-a descoperit aceste taine lui Ioan va da cercetătorului sârguincios după adevăr o pregustare a lucrurilor ceresti. Cei a căror inimă este deschisă pentru primirea adevărului vor fi făcuti în stare să înteleagă învătăturile ei si li se va acorda binecuvântarea făgăduită acelora care "ascultă cuvintele acestei proorocii si păzesc lucrurile scrise în ea".
În Apocalipsa, se întâlnesc si se sfârsesc toate cărtile Bibliei. Aici este completarea cărtii lui Daniel. Una este o profetie; cealaltă o descoperire. Cartea ce a fost sigilată nu este Apocalipsa, ci acea parte din profetia lui Daniel care se referă la zilele din urmă. Îngerul a poruncit: "Tu însă, Daniele, tine ascunse aceste cuvinte, si pecetluieste cartea, până la vremea sfârsitului" (Daniel 12, 4).
Hristos a fost Acela care a poruncit apostolului să scrie ceea ce urma să-i fie descoperit. "Ce vezi, scrie într-o carte", a poruncit el, "si trimite-o celor sapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea". "Eu sunt" Cel viu. Am fost mort, si iată că sunt viu în vecii vecilor" Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt si cele care au să fie după ele. Taina celor sapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea si a celor sapte sfesnice de aur: cele sapte stele sunt îngerii celor sapte biserici; si cele sapte sfesnice, sunt sapte biserici" (Apoc. 1,11.18-20).
Numele celor sapte biserici simbolizează biserica în diferite perioade ale erei crestine. Numărul sapte arată desăvârsirea si simbolizează faptul că soliile se întind până în vremea sfârsitului, în timp ce simbolurile folosite dezvăluie starea bisericii în diferite perioade ale istoriei lumii.
Despre Hristos se spune că El umblă în mijlocul sfesnicelor de aur. În felul acesta, este simbolizată legătura Sa cu bisericile. El este într-o continuă legătură cu poporul Său. El cunoaste adevărata stare a lor. El observă rânduiala, piosenia, cum si predarea lor. Desi El este Mare Preot si Mijlocitor în Sanctuarul de sus, El este totusi reprezentat ca umblând în sus si în jos în mijlocul bisericilor Sale de pe pământ. Cu o neobosită veghere si o neîntreruptă atentie, El veghează să vadă dacă lumina vreuneia dintre santinelele Sale arde slab sau strălucitor. Dacă luminile sfesnicului ar fi lăsate numai în grija omului, flacăra plăpândă s-ar micsora si s-ar stinge; însă El este adevăratul străjer al casei Domnului, adevăratul păzitor al curtilor templului. Grija Lui continuă, cum si harul Său sustinător alcătuiesc izvorul vietii si luminii.
Hristos este înfătisat ca tinând în mâna Sa dreaptă sapte stele. Aceasta ne dă asigurarea că nici o biserică credincioasă fată de cele ce i s-au încredintat nu are de ce să se teamă că ar pieri; căci nici o stea care se bucură de ocrotirea Celui Atotputernic nu poate fi smulsă din mâna lui Hristos.
"Iată ce zice Cel ce tine sapte stele în mâna dreaptă" (Apoc. 2,1). Aceste cuvinte sunt adresate învătătorilor din biserică - cei cărora Dumnezeu le-a încredintat o grea răspundere. Influenta cea plăcută, care trebuie să fie din belsug în biserică, este strâns legată de slujitorii lui Dumnezeu, care trebuie să dea pe fată iubirea lui Hristos. Stelele cerului sunt sub controlul Lui. El le umple de lumină. El le călăuzeste si le îndrumă miscările. Dacă El nu ar face aceasta, atunci ele ar deveni stele căzătoare. Tot la fel si cu slujitorii Săi. Ei nu sunt decât unelte în mâinile Sale, si orice faptă bună pe care o săvârsesc este făcută prin puterea Sa. Prin ei trebuie să strălucească lumina Sa. Mântuitorul trebuie să fie rodnicia lor. Dacă ei vor privi la El, asa cum El a privit la Tatăl, atunci vor fi făcuti în stare să facă lucrarea Sa. Făcând din Dumnezeu tăria lor, El le va da strălucirea Sa spre a o reflecta în lume.
De la primele începuturi ale istoriei bisericii, taina fărădelegii, profetizată de apostolul Pavel, si-a început lucrarea ei funestă; si când învătători mincinosi, despre care Petru îi avertizase pe credinciosi, si-au introdus rătăcirile lor, multi au fost prinsi în lat de învătăturile lor false. Unii s-au poticnit de încercări si au fost ispititi să se lepede de credintă. În vremea când lui Ioan îi era dată această descoperire, multi îsi pierduseră prima lor iubire fată de adevărul Evangheliei. Dar, în îndurarea Sa, Dumnezeu nu a îngăduit ca biserica să continue în starea ei de apostazie. Într-o solie de necuprinsă duiosie, El Si-a manifestat iubirea Sa fată de ei, cum si dorinta Sa ca ei să împlinească o temeinică lucrare pentru vesnicie. "Adu-ti dar aminte de unde ai căzut", stărui El, "pocăieste-te si întoarce-te la faptele tale dintâi" (vers. 5).
Biserica avea defecte si avea nevoie de o aspră mustrare si dojană; si Ioan a fost inspirat să scrie solii de avertizare, de mustrare si implorare fată de aceia care, pierzând din vedere principiile fundamentale ale Evangheliei, si-ar pune în primejdie nădejdea mântuirii. Dar totdeauna cuvintele de mustrare, pe care Dumnezeu le socoteste ca fiind necesar să fie rostite, sunt spuse cu o duioasă iubire si însotite de făgăduinta de pace pentru fiecare credincios pocăit. "Iată, Eu stau la usă si bat", declară Domnul. "Dacă aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. 3,20).
Iar pentru aceia care în mijlocul luptei îsi vor păstra credinta în Dumnezeu, profetului i-au fost date cuvinte de laudă si făgăduinte: "Stiu faptele tale: iată ti-am pus înainte o usă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai putină putere, si ai păzit Cuvântul Meu, si n-ai tăgăduit Numele Meu" Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi si Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului". Credinciosii erau sfătuiti: "Veghează si întăreste ce rămâne, care e pe moarte". "Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ti ia cununa" (vers. 8.10.2.11).
Printr-unul care se declara a fi "fratele vostru, care sunt părtas cu voi la necaz" (Apoc. 1,9), Hristos a descoperit bisericii Sale lucrurile ce avea să le sufere pentru Numele Său. Privind în decursul lungilor veacuri de întuneric si superstitie, bătrânul exilat a văzut multimi de oameni suferind martiriul din pricina iubirii lor fată de adevăr. Dar el a mai văzut si că Acela care a sprijinit pe primii Săi martori nu avea să uite pe credinciosii săi, urmasi în timpul secolelor de prigonire prin care ei aveau să treacă mai înainte de încheierea vremii. "Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temnită pe unii din voi, ca să vă încerce. Si veti avea un necaz" Fii credincios până la moarte si-ti voi da cununa vietii" (Apoc. 2,10).
Si tuturor celor credinciosi care se luptau împotriva răului Ioan a auzit dându-li-se făgăduinta: "Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vietii, care este în raiul lui Dumnezeu". "Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi sterge numele din cartea vietii, si voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu si înaintea îngerilor Lui". "Celui ce va birui îi voi da să sadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie" (Apoc. 2,7; 3,5.21).
Ioan a văzut îndurarea, blândetea si iubirea lui Dumnezeu întretesută cu sfintenia, dreptatea si puterea Sa. El i-a văzut pe păcătosi găsind un Tată în Acela de care păcatele lor îi făcuse să se teamă. Si, privind dincolo de punctul culminant al marelui conflict, el a văzut cum în Sion "stăteau biruitorii" pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână" si cântau cântarea lui Moise si a Mielului (Apoc. 15,2.3).
Mântuitorul este înfătisat înaintea lui Ioan sub simbolul Leului "din semintia lui Iuda" si al "unui Miel înjunghiat" (Apoc. 5,5.6). Aceste simboluri reprezintă unirea tăriei atotputernice cu iubirea jertfitoare de sine. Leul din Iuda, atât de îngrozitor pentru cei care leapădă harul Său, va fi Mielul lui Dumnezeu pentru cel ascultător si credincios. Stâlpul de foc care inspiră groază si mânie pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu este semnul luminii, al îndurării si al eliberării pentru aceia care au păzit poruncile Sale. Bratul destul de tare ca să lovească pe răzvrătit va fi puternic ca să-l scape pe cel credincios. Oricine este credincios va fi mântuit. "El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbite răsunătoare si vor aduna pe alesii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă" (Matei 24,31).
În comparatie cu milioanele lumii, poporul lui Dumnezeu va fi, asa cum a fost totdeauna, o turmă mică; dar, dacă ei stau pentru adevăr, asa cum a fost el descoperit în Cuvântul Său, Dumnezeu va fi scăparea lor. Ei stau sub cuprinzătorul scut al Celui Atotputernic. Dumnezeu este totdeauna o majoritate. Când sunetul ultimei trâmbite va pătrunde temnita celui mort si cel neprihănit va iesi afară în triumf, exclamând: "Unde îti este biruinta, moarte? Unde îti este boldul, moarte?" (1 Cor. 15,55) - stând apoi împreună cu Dumnezeu, cu Hristos, cu îngerii si cu cei loiali si credinciosi din toate veacurile, copiii lui Dumnezeu vor fi o majoritate zdrobitoare.
Adevăratul ucenic al lui Hristos Îl urmează prin lupte aspre, îndurând lepădare de sine si trecând prin experienta unei dezamăgiri amare; dar aceasta îi învată vinovătia si blestemul păcatului si ei ajung să-l privească cu scârbă. Părtasi ai suferintelor lui Hristos, ei sunt rânduiti să fie părtasi ai slavei Sale. În viziune sfântă, profetul a văzut ultimul triumf al rămăsitei bisericii. El scrie:
"Si am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; si pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii" Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, si cântarea Mielului. Si ziceau: 'Mari si minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte si adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!" (Apoc. 15,2.3).
"Apoi m-am uitat si iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; si împreună cu El stăteau o sută patruzeci si patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său si numele Tatălui Său" (Apoc. 14,1). În lumea aceasta, mintea lor a fost consacrată lui Dumnezeu; ei I-au slujit cu mintea si cu inima lor; si acum El poate să pună Numele Său "pe fruntile lor". "Si vor împărăti în vecii vecilor" (Apoc. 22,5). Ei nu merg încoace si încolo, ca unii care cersesc un loc. Ei fac parte din numărul acelor oameni cărora Hristos le spune: "Veniti binecuvântatii Tatălui Meu de mosteniti împărătia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii". El le urează bun venit, ca unor copii ai Săi, zicând: 'Intră în bucuria Domnului'" (Matei 25,34.21).
"Acestia sunt cei care urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărati dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu si pentru Miel" (Apoc.14,4). Viziunea profetului îi descrie ca stând pe Muntele Sionului, încinsi pentru slujire sfântă, îmbrăcati în haina albă, care este neprihănirea sfintilor. Dar toti care Îl urmează pe Miel în ceruri trebuie ca mai întâi să-L fi urmat pe pământ nu posomorâti sau în mod nestatornic, ci încrezători, cu iubire, în ascultare din toată inima, asa cum turma urmează pe păstor.
"Si glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta, si cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie" Si nimeni nu putea să învete cântarea, afară de cei o sută patruzeci si patru de mii, care fuseseră răscumpărati de pe pământ" În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu" (vers. 2-5).
"Am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei" "Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare si înalt. Avea douăsprezece porti si la porti, doisprezece îngeri. Si pe ele erau scrise niste nume: numele celor douăsprezece semintii ale fiilor lui Israel". "Cele douăsprezece porti erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Ulita cetătii era de aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut nici un templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca si Mielul, sunt Templul ei" (Apoc. 21,2.11.12.21.22).
"Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea fata Lui si Numele Lui va fi pe fruntile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Si nu vor mai avea trebuintă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina" (Apoc. 22,3-5).
"Si mi-a arătat un râu cu apa vietii, limpede ca cristalul, care iesea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului. În mijlocul petiei cetătii, si pe cele două maluri ale râului era pomul vietii, rodind douăsprezece feluri de rod, si având rod în fiecare lună; si frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor". "Ferice de cei ce îsi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vietii si să intre pe porti în cetate" (vers. 1.2.14).
"Si am auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie si zicea:
'Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!
El va fi cu ei,
Si ei vor fi poporul Lui,
Si Dumnezeu Însusi va fi cu ei.
El va fi Dumnezeul lor'" (Apoc. 21,3).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
