In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 56
PATMOS
Trecuse mai mult de o jumătate de secol de la organizarea bisericii crestine. În tot acest timp, solia Evangheliei avusese continuu de întâmpinat împotrivire. Vrăjmasii ei nu-si potoliseră niciodată sfortările si, în cele din urmă, au izbutit să implice si puterea împăratului roman împotriva crestinilor.
În groaznica prigoană care a urmat, apostolul Ioan a făcut foarte mult spre a întări si consolida credinta credinciosilor. El a dat o mărturie pe care adversarii lui nu au putut-o tăgădui si care a ajutat fratilor săi să întâmpine cu curaj si credinciosie cercările ce aveau să vină asupra ei. Când credinta crestinilor părea că se clatină sub violenta împotrivire cu care ei erau siliti să dea piept, bătrânul si încercatul slujitor al lui Isus avea să repete cu putere si elocventă istoria Mântuitorului răstignit si înviat. Neclintit, el si-a mentinut credinta si de pe buzele sale a venit mereu aceeasi solie fericită: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii nostri, ce am privit si ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la cuvântul vietii, " ce am văzut si am auzit, aceea vă vestim si vouă" (1 Ioan 1,1-3).
Ioan a trăit până la adânci bătrâneti. El a fost martor al nimicirii Ierusalimului si al ruinării măretului templu. Fiind ultimul supravietuitor dintre ucenicii care fuseseră în strânsă legătură cu Mântuitorul, solia sa a avut o mare influentă în a stabili faptul că Isus era Mesia, Răscumpărătorul lumii. Nimeni nu putea pune la îndoială sinceritatea lui, iar, prin învătăturile sale, multi au fost determinati să se întoarcă de la necredintă.
Conducătorii iudeilor erau plini de o ură amară împotriva lui Ioan din cauza nesovăitoarei sale credinciosii fată de cauza lui Hristos. Ei au declarat că strădaniile lor împotriva crestinilor nu vor avea nici un rezultat atâta timp cât mărturia lui Ioan mai răsună încă în urechile oamenilor. Pentru ca minunile si învătăturile lui Isus să poată fi uitate, glasul îndrăznetului martor trebuia să fie adus la tăcere.
Prin urmare, Ioan a fost somat să se prezinte la Roma spre a fi judecat pentru credinta sa. Aici, înaintea autoritătilor, învătătura apostolului a fost prezentată într-un chip cu totul neadevărat. Martori mincinosi l-au învinuit că învată niste rătăciri răzvrătitoare. Prin aceste învinuiri, vrăjmasii lui nădăjduiau să obtină moartea ucenicului.
Ioan s-a apărat într-un mod clar si convingător si cu o asa simplitate si sinceritate, încât cuvintele lui au avut un efect puternic. Ascultătorii lui au rămas surprinsi de întelepciunea si iscusinta vorbirii sale. Dar, cu cât era mai convingătoare mărturia lui, cu atât mai profundă era ura potrivnicilor săi. Împăratul Domitian era plin de furie. El nu era în stare să pună în discutie argumentarea credinciosului apărător al lui Hristos si nici să se opună puterii care însotea rostirea de către acesta a adevărului; totusi, el s-a hotărât să aducă la tăcere această voce.
Ioan a fost aruncat într-un cazan cu ulei în clocot; însă Domnul a ocrotit viata credinciosului Său slujitor, asa după cum i-a ocrotit pe cei trei tineri evrei în cuptorul încins. Când au fost spuse cuvintele: "Astfel pier toti aceia care cred în acest înselător, Isus Hristos din Nazaret", Ioan a declarat: "Domnul meu S-a supus plin de răbdare la tot ce Satana si îngerii săi au putut născoci spre a-L umili si chinui. El Si-a dat viata pentru salvarea lumii. Mă simt onorat îngăduindu-mi-se să sufăr pentru El. Eu sunt un om slab si păcătos. Hristos a fost sfânt, nevinovat, nepătat. El nu a păcătuit si în gura Lui nu s-a găsit viclesug."
Aceste cuvinte au avut influenta lor si Ioan a fost scos din cazan chiar de aceia care îl aruncaseră în el.
Din nou mâna prigoanei s-a lăsat greu asupra apostolului. Printr-un decret al împăratului, Ioan a fost exilat pe insula Patmos, osândit "din pricina Cuvântului lui Dumnezeu si din pricina mărturiei lui Isus Hristos" (Apoc. 1,9). De aici, gândeau vrăjmasii lui, influenta lui nu avea să mai fie simtită si, în cele din urmă, el va muri de mâhnire si întristare.
Patmos, o insulă stearpă si stâncoasă în Marea Egee, fusese aleasă de cârmuirea romană ca loc pentru exilarea criminalilor; dar, pentru slujitorul lui Dumnezeu, acest loc trist a devenit poarta cerului. Aici, departe de scenele agitate ale vietii, cum si de lucrarea plină de sârguintă a anilor de mai înainte, el a avut părtăsia lui Dumnezeu, a lui Hristos si a îngerilor cerului si de la ei a primit îndrumare pentru biserica din toate vremurile viitoare. Evenimentele care urmau să aibă loc în ultimele scene ale istoriei acestui pământ au fost prezentate înaintea lui; si aici a asternut pe hârtie viziunile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Când glasul lui avea să nu-L mai poată mărturisi pe Acela pe care el L-a iubit si L-a slujit, soliile date lui pe această coastă stearpă aveau să pornească asemenea unei torte arzânde, vestind planul cel sigur al Domnului cu privire la fiecare natiune de pe acest pământ.
Printre râpele si stâncile de pe Patmos, Ioan a păstrat comuniunea cu Făcătorul său. El si-a revăzut viata din trecut si, la gândul binecuvântărilor pe care le-a primit, pacea i-a umplut inima. El trăise viata unui crestin si putea spune în credintă: "Noi stim că am trecut din moarte la viată" (1 Ioan 3,14). Nu tot la fel putea spune si împăratul care-l exilase. El putea privi înapoi numai la câmpuri de război si măcel, la case pustiite, la văduve si orfani plângând, la rodul dorintei sale ambitioase de întâietate.
În locuinta sa retrasă, Ioan a putut să cerceteze mai îndeaproape decât oricând înainte manifestările puterii divine, asa cum erau redate în cartea naturii si pe paginile inspiratiei. Pentru el, era o plăcere să mediteze asupra lucrării creatiunii si să-L adore pe divinul Arhitect. În anii dinainte, ochii lui fuseseră desfătati de privelistea dealurilor acoperite cu păduri, de văi înverzite si câmpii mănoase; si, în frumusetea naturii, el găsise totdeauna plăcere să vadă întelepciunea si iscusinta Creatorului. Acum, era înconjurat de scene care pentru multi ar fi părut triste si lipsite de interes; dar pentru Ioan era cu totul altfel. Desi tot ce-l înconjura părea a fi pustiu si uscat, cerul albastru, care se boltea deasupra lui, era tot atât de strălucitor si de frumos, ca si cerul de deasupra iubitului său Ierusalim. În stâncile sălbatice si aspre, în tainele adâncului, în slăvile firmamentului, el citea lectii importante. Toate purtau solia puterii si slavei lui Dumnezeu.
De jur împrejurul său, apostolul privea mărturia potopului care pustiise pământul din cauză că locuitorii lui cutezaseră să calce Legea lui Dumnezeu. Stâncile scoase la suprafată din marele adânc si din pământ, prin furia apelor, i-au adus în mod viu în minte grozăviile înspăimântătoarei revărsări a mâniei lui Dumnezeu. În glas de multe ape - adâncul chemând adâncul - profetul a auzit glasul Creatorului. Marea, biciuită cu furie de vânturile nemiloase, reprezenta pentru el mânia unui Dumnezeu ofensat. Valurile cele puternice, în grozava lor răzvrătire, restrânse în limitele statornicite de o mână nevăzută, vorbeau despre controlul unei Puteri nemărginite. Si, prin contrast, el a înteles slăbiciunea si nebunia oamenilor muritori, care, desi nu erau decât viermi ai tărânii, se lăudau cu pretinsa lor întelepciune si tărie si îsi ridicau inimile împotriva Conducătorului universului, ca si cum Dumnezeu ar fi fost ca unul dintre ei. Stâncile îi aminteau despre Hristos, Stânca tăriei lui, sub al cărei adăpost el se putea ascunde fără teamă. Din partea apostolului exilat pe insula stâncoasă a Patmosului se ridica cea mai arzătoare dorintă a sufletului după Dumnezeu, rugăciunile cele mai fierbinti.
Istoria lui Ioan oferă o izbitoare ilustrare a modului în care Dumnezeu îi poate folosi pe lucrătorii în vârstă. Când Ioan a fost exilat pe insula Patmos, multi gândeau că el era trecut de vârsta când mai putea sluji - o trestie veche si frântă, gata să cadă în orice clipă. Dar Domnul a găsit cu cale bine să-l folosească si mai departe. Desi izgonit din locul unde lucrase mai înainte, el nu a încetat să dea mărturie pentru adevăr. Chiar si pe Patmos Ioan câstigă prieteni si convertiti. Solia lui era o solie de bucurie, vestind un Mântuitor înviat care, din înăltime, mijlocea pentru poporul Său, până ce avea să revină să-i ia la Sine. Si, după ce a îmbătrânit în slujirea Domnului, Ioan a primit mai multe comunicări din cer decât primise în toti anii vietii sale de mai înainte.
Cea mai duioasă atentie ar trebui nutrită fată de aceia al căror scop al vietii a fost legat de lucrarea lui Dumnezeu. Acesti lucrători în vârstă au stat cu credinciosie în mijlocul furtunii si al încercărilor. Ei poate că au slăbiciuni în trup, dar mai posedă încă talente care îi califică să rămână în locurile lor în lucrarea lui Dumnezeu. Desi istoviti si neînstare să poarte sarcini mai grele, pe care pot si trebuie să le poarte cei mai tineri, sfatul pe care ei îl pot da este de cea mai mare valoare.
Se poate ca ei să fi făcut greseli, însă din greselile lor au învătat să se ferească de greseli si de primejdii, si oare nu sunt ei în măsură să dea sfaturi întelepte? Ei au trecut prin încercări si probe si, cu toate că si-au pierdut ceva din vigoarea lor, Domnul nu-i înlătură. El le dă har si o deosebită întelepciune.
Cei care au slujit Maestrului lor atunci când lucrarea mergea greu, care au îndurat sărăcia si au rămas credinciosi atunci când erau putini care să stea pentru adevăr, trebuie să fie onorati si respectati. Domnul doreste ca lucrătorii mai tineri să câstige întelepciune, putere si maturitate prin conlucrarea cu acesti bărbati credinciosi. Cei mai tineri trebuie să înteleagă că ei sunt foarte mult favorizati, putând să aibă printre ei asemenea lucrători. În comitetele lor, să li se dea un loc de cinste.
Când cei care si-au petrecut viata în slujirea lui Hristos se vor apropia de încheierea lucrării lor pământesti, ei vor fi inspirati de Duhul Sfânt să povestească experientele avute în lucrarea lui Dumnezeu. Raportul despre minunata Sa purtare cu poporul Său, despre marea Sa bunătate în scăparea lor din încercări ar trebui să fie repetat celor noi veniti la credintă. Dumnezeu doreste ca lucrătorii în vârstă si încercati să rămână la locurile lor, făcându-si partea, ferindu-i pe bărbati si femei de a fi trasi la fund de puternicul curent al răului. Dumnezeu doreste ca ei să poarte armura până ce El le va cere să o pună jos.
În experienta apostolului Ioan, din timpul prigoanei, avem o lectie minunată de tărie si mângâiere pentru crestin. Dumnezeu nu împiedică uneltirile oamenilor răi, însă El face ca planurile lor să lucreze spre binele celor care, în încercări si lupte, si-au păstrat credinta si loialitatea lor. Deseori, slujitorii Evangheliei îsi fac lucrarea în mijlocul furtunilor si prigoanei, al cruntei împotriviri si al ocărilor nedrepte. În asemenea vremuri, ei trebuie să-si amintească de faptul că experienta câstigată în cuptorul încins al încercărilor si necazurilor este pe măsura a ce i-a costat. În felul acesta, Dumnezeu îi aduce pe copiii Săi aproape de Sine, pentru ca ei să vadă slăbiciunea lor si puterea Lui. Dumnezeu îi învată să se sprijine pe El. Astfel, îi pregăteste să întâmpine întâmplările neasteptate, să ocupe pozitii de încredere si să îndeplinească lucruri mari pentru care le-au fost date suficiente puteri. În toate veacurile, martori alesi de Dumnezeu au făcut obiectul ocării si prigoanei din pricina adevărului. Iosif a fost vorbit de rău si persecutat, din cauză că si-a păstrat virtutea si integritatea. David, solul ales al lui Dumnezeu, era vânat de vrăjmasii lui ca o fiară de pradă. Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei, fiindcă era credincios supunerii sale fată de cer. Iov a rămas fără bunuri pământesti, iar trupul său a fost atât de lovit de boală, încât rudelor si prietenilor lui le era scârbă de el; totusi, el si-a păstrat integritatea. Ieremia nu a putut fi împiedicat să rostească cuvintele pe care Dumnezeu i le-a dat să le spună; si mărturia lui a înfuriat atât de tare pe împărat si pe căpetenii, încât el a fost aruncat într-o groapă dezgustătoare. Stefan a fost împroscat cu pietre pentru că a predicat pe Hristos si pe El răstignit. Pavel a fost întemnitat, bătut cu nuiele, împroscat cu pietre si, în cele din urmă, dat mortii pentru că era un sol credincios al lui Dumnezeu pentru Neamuri. Si Ioan a fost exilat pe insula Patmos "din pricina Cuvântului lui Dumnezeu si din pricina mărturiei lui Isus Hristos".
Aceste exemple de statornicie omenească dau mărturie despre credinciosia făgăduintelor lui Dumnezeu - despre dăinuitoarea Sa prezentă si despre harul Său sustinător. Ele dau mărturie despre puterea credintei de a se împotrivi puterilor lumii. Lucrarea credintei este aceea de a te sprijini pe Dumnezeu în clipa cea mai întunecoasă, de a simti, oricât de dureros încercat si azvârlit încoace si încolo de furtună, că Tatăl nostru este la cârmă. Numai ochiul credintei poate privi dincolo de lucrurile vremelnice pentru a pretui cum se cuvine valoarea bogătiilor vesnice.
Isus nu a prezentat urmasilor Lui dobândirea gloriei si bogătiilor pământesti, a trăirii unei vieti lipsite de cercări. Dimpotrivă, El îi cheamă să-L urmeze pe calea lepădării de sine si a ocării. Cel care a venit să răscumpere lumea a întâmpinat împotrivirea fortelor unite ale răului. Într-o aliantă plină de cruzime, oamenii si îngerii cei răi s-au pregătit de luptă împotriva Printului Păcii. Fiecare cuvânt si faptă a Sa au dat pe fată milă divină, iar neasemănarea Sa cu lumea a dat loc la împotrivirea cea mai aprigă.
La fel va fi cu cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus. Prigoana si ocara îi asteaptă pe toti aceia care sunt plini de Duhul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă o dată cu vremurile, dar principiul - spiritul care o sustine - este la fel cu acela care i-a ucis pe alesii Domnului, dintotdeauna, începând din zilele lui Abel.
În toate veacurile, Satana a prigonit pe poporul lui Dumnezeu. El i-a torturat si i-a dat mortii, dar, murind, ei au devenit biruitori. Acestia au dat mărturie despre Cineva mai puternic decât Satana. Oamenii răi pot chinui si omorî trupul, dar ei nu se pot atinge de viata care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei pot încarcera pe bărbati si femei între zidurile închisorilor, însă nu le pot lega spiritul.
Prin încercări si prigoană, gloria - caracterul - lui Dumnezeu este descoperită în alesii săi. Credinciosii în Hristos, urâti si prigoniti de lume, sunt educati si formati în scoala lui Hristos. Pe pământ, ei merg pe cărări strâmte, sunt curătiti în cuptorul durerii. Ei Îl urmează pe Hristos prin lupte aspre; îndură lepădare de sine si trec prin dezamăgiri amare; dar, în felul acesta, ei învată, fac cunostintă cu blestemul păcatului si privesc cu scârbă asupra lui. Fiind părtasi ai suferintelor lui Hristos, ei pot să privească dincolo de negură, către slavă, si să spună "eu socotesc că suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită fată de noi" (Romani 8, 18).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
