In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 54
UN MARTOR CREDINCIOS
După înăltarea lui Hristos, Ioan a stat ca un lucrător credincios si zelos pentru Domnul. Împreună cu ceilalti apostoli, s-a împărtăsit de revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii, si, cu un nou zel si cu putere, a continuat să spună oamenilor cuvintele vietii, căutând să îndrume gândurile lor către Cel Nevăzut. El a fost un predicator puternic, plin de căldură si cu o râvnă profundă. Într-un limbaj frumos si cu un glas melodios, el a relatat cuvintele si faptele lui Hristos, vorbind într-un mod care impresiona inimile celor care îl ascultau. Simplitatea cuvintelor sale, puterea măreată a adevărurilor pe care le rostea, cum si zelul si căldura ce caracterizau învătăturile sale l-au făcut să fie bine primit de toate clasele sociale.
Viata apostolului era în armonie cu învătăturile sale. Iubirea pentru Hristos, ce strălucea în inima sa, l-a condus să depună o muncă plină de zel si neobosită pentru semenii săi si îndeosebi pentru fratii săi din biserica crestină.
Hristos îi îndemnase pe primii ucenici să se iubească unii pe altii asa cum îi iubea El. În felul acesta, ei aveau să dea lumii mărturie despre faptul că Hristos era în ei, nădejdea slavei. "Vă dau o poruncă nouă", a spus El, "Să vă iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa să vă iubiti si voi unii pe altii" (Ioan 13,3.4). Atunci când fuseseră rostite aceste cuvinte, ucenicii nu le-au putut întelege; dar, după ce fuseseră martori la suferintele lui Hristos, după răstignirea, învierea si înăltarea Lui la cer si după coborârea Duhului Sfânt peste ei, în Ziua Cincizecimii, ei au avut o întelegere mai clară a iubirii lui Dumnezeu si a naturii acelei iubiri pe care ei trebuia să o aibă unul fată de altul. Atunci, Ioan a putut să spună conlucrătorilor săi apostoli:
"Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Si-a dat viata pentru noi; si noi deci trebuie să ne dăm viata pentru frati".
După coborârea Duhului Sfânt, când ucenicii au pornit să vestească un Mântuitor viu, singura lor dorintă era mântuirea sufletelor. Ei se bucurau de o dulce părtăsie cu sfintii. Ei erau blânzi, cu judecată, plini de abnegatie, gata să facă orice sacrificiu pentru cauza adevărului. În zilnica lor părtăsie unii cu altii, ei au dat pe fată iubirea pe care Hristos le-o recomandase. Prin cuvinte si fapte neegoiste, ei se străduiau să aprindă această iubire si în inimile altora.
Credinciosii urmau să cultive mereu o asemenea iubire. Ei aveau să păsească înainte, într-o ascultare din inimă fată de noua poruncă. Atât de strâns urma să fie uniti cu Hristos, încât să fie în stare să împlinească toate cerintele Lui. Viata lor trebuia să preamărească puterea unui Mântuitor care îi putea îndreptăti prin neprihănirea Sa.
Dar, în mod treptat, s-a produs o schimbare. Credinciosii au început să caute defecte în ceilalti. Stăruind asupra greselilor, dând loc unei critici răutăcioase, ei au pierdut din vedere pe Mântuitorul, precum si iubirea Sa. Ei au devenit mai stricti în ce priveste ceremoniile exterioare, mai scrupulosi în ce priveste teoria decât trăirea credintei. În râvna lor de a osândi pe altii, ei au trecut cu vederea propriile lor greseli. Ei au părăsit iubirea frătească la care îi îndemnase Hristos si, mai trist decât orice, ei nu si-au dat seama de pierderea lor. Ei nu-si dădeau seama că fericirea si bucuria părăseau viata lor si că, lăsând iubirea lui Dumnezeu în afara inimilor lor, în curând aveau să umble în întuneric.
Ioan, dându-si seama că iubirea frătească scădea în biserică, a stăruit pe lângă credinciosi cu privire la continua nevoie a acestei iubiri. Epistolele sale către biserică sunt pline de acest gând. "Prea iubitilor, să ne iubim unii pe altii", scria el, "căci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste, este născut din Dumnezeu, si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fată de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Si dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, si a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăsire pentru păcatele noastre. Prea iubitilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim si noi unii pe altii".
Despre sensul deosebit în care această iubire trebuie să fie manifestată de credinciosi, apostolul scria: "Vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât si cu privire la voi; căci întunericul se împrăstie si lumina adevărată răsare iar. Cine zice că este în lumină si urăste pe fratele său, este încă în întuneric până acum. Cine iubeste pe fratele său, rămâne în lumină, si în el nu este nici un prilej de poticnire. Dar cine urăste pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric, si nu stie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii". "Căci vestirea, pe care ati auzit-o de la început, este adevărată: să ne iubim unii pe altii". "Cine nu iubeste pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăste pe fratele său, este un ucigas; si stiti că nici un ucigas n-are viata vesnică, rămânând în el. Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Si-a dat viata pentru noi; si noi deci trebuie să ne dăm viata pentru frati".
Nu împotrivirea din partea lumii este aceea care pune cel mai mult în primejdie biserica lui Hristos. Răul nutrit în inimile credinciosilor este acela care lucrează cel mai cumplit dezastru si cea mai sigură întârziere a înaintării lucrării lui Dumnezeu. Nu există nici o altă cale mai sigură de a slăbi spiritualitatea decât nutrirea invidiei, suspiciunii, căutării de greseli si a bănuielilor rele. Pe de altă parte, cea mai puternică mărturie că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume este existenta armoniei si unitătii dintre oameni cu firi diferite si care alcătuiesc biserica Sa. Este privilegiul urmasilor lui Hristos să dea această mărturie. Dar, pentru a face aceasta, ei trebuie să se aseze sub conducerea lui Hristos. Caracterul lor trebuie să ajungă asemenea caracterului Său, iar vointa lor, asemenea vointei Lui.
"Vă dau o poruncă nouă", a spus Isus. "Să vă iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa să vă iubiti unii pe altii" (Ioan 13,34). Ce minunată declaratie; dar vai, cât de putin pusă în practică! Este dureros că, în biserica de astăzi a lui Dumnezeu, iubirea frătească lipseste. Multi dintre aceia care pretind că-L iubesc pe Mântuitorul nu se iubesc între ei. Necredinciosii sunt atenti să vadă dacă credinta celor ce se numesc crestini exercită o influentă sfintitoare asupra vietii lor; si ei sunt ageri în a găsi defecte în caracter si nestatornicie în actiuni. Fie ca să nu dea crestinii ocazie vrăjmasului să arate spre ei si să spună: "Iată cum oamenii acestia, stând sub stindardul lui Hristos, se urăsc unii pe altii." Crestinii sunt cu totii membri ai aceleiasi familii, toti copii ai aceluiasi Părinte ceresc, având aceeasi binecuvântată nădejde a nemuririi. Legătura ce-i tine laolaltă ar trebui să fie foarte strânsă si duioasă.
Iubirea divină face cele mai miscătoare apeluri la inimă atunci când ne cheamă să dăm pe fată aceeasi milă duioasă pe care a manifestat-o Hristos. Numai acela care are o iubire neegoistă fată de fratele său are adevărata iubire a lui Dumnezeu. Adevăratul crestin nu va îngădui cu bună stiintă ca sufletul care se află în primejdie si nevoie să treacă neavertizat si fără a se fi îngrijit de el. El nu se va tine departe de cel rătăcit, lăsându-l să se afunde mai departe în nefericire si descurajare sau să cadă pe câmpul de luptă al lui Satana.
Cei care niciodată nu au experimentat iubirea duioasă si cuceritoare a lui Hristos nu pot conduce pe altii la izvorul vietii. Iubirea Lui în inimă alcătuieste o putere constrângătoare care-i face pe oameni să-L descopere în vorbire, într-un spirit blând si milos, în înăltarea vietii acelora cu care ei sunt în legătură. Lucrătorii crestini care izbândesc în strădaniile lor trebuie să-L cunoască pe Hristos; si, pentru a-L cunoaste, ei trebuie să cunoască iubirea Lui. În ceruri, destoinicia lor ca lucrători este măsurată după capacitatea lor de a iubi asa cum a iubit Hristos si a lucra cum a lucrat El.
"Să nu iubim cu vorba", scrie apostolul, "ci cu fapta si cu adevărul". Desăvârsirea caracterului crestin este obtinută atunci când îndemnul de a ajuta si a fi o binecuvântare pentru altii izvorăste continuu dinăuntru. Atmosfera acestei iubiri care învăluie sufletul credinciosului este aceea care face din el un miros de viată spre viată si îngăduie lui Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea lui.
Iubirea supremă fată de Dumnezeu si iubirea neegoistă unul fată de celălalt - acesta este darul cel mai bun pe care îl poate revărsa Părintele nostru ceresc. Iubirea aceasta nu este un impuls, ci un principiu divin, o putere permanentă. Inima neconsacrată nu o poate genera sau produce. Iubirea aceasta se găseste numai în inima unde domneste Isus. "Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi". În inima renăscută prin harul divin, iubirea este principiul conducător al actiunii. Ea schimbă caracterul, stăpâneste impulsiunile, controlează pasiunile si înnobilează simtămintele inimii. Această iubire nutrită în suflet îndulceste viata si răspândeste în jur o influentă purificatoare.
Ioan s-a străduit să-i facă pe credinciosi să înteleagă înaltele privilegii ce vor fi partea lor prin punerea în practică a spiritului iubirii. Această putere răscumpărătoare, umplând inima, va controla orice alt motiv si va ridica pe cel care o posedă mai presus de influentele stricăcioase ale lumii. Si când acestei iubiri i se va îngădui să aibă deplină stăpânire si va deveni forta îndrumătoare în viată, atunci credinta si încrederea lor în Dumnezeu si purtarea Lui cu ei va fi desăvârsită. Atunci ei pot veni la El cu credintă deplină, stiind că vor primi de la El tot ce le este necesar pentru binele prezent si vesnic. "Astfel se face că dragostea este desăvârsită în noi", scria el, "pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecătii. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârsită izgoneste frica". "Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă" Si dacă stim că ne ascultă, " stim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut".
"Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăsire pentru păcatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi". "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios si drept ca să ne ierte păcatele si să ne curătească de orice nelegiuire". Conditiile pentru a dobândi îndurare de la Dumnezeu sunt simple si drepte. Domnul nu cere din partea noastră să facem unele lucruri dureros de grele pentru a dobândi iertarea. Nu este nevoie să facem lungi si obositoare pelerinaje sau să împlinim penitente chinuitoare pentru a recomanda sufletele noastre Dumnezeului cerului sau pentru ispăsirea nelegiuirilor noastre. Cine "mărturiseste si se lasă" de păcatul său, "capătă îndurare" (Prov. 28,13).
În curtile de sus, Hristos mijloceste pentru biserica Sa, pentru aceia pentru care El a plătit cu sângele Său pretul răscumpărării. Secolele, veacurile nu pot niciodată scădea nimic din puterea jertfei Lui de ispăsire. Nici viata si nici moartea, nici înăltimea si nici adâncimea nu pot să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus; nu fiindcă noi Îl tinem pe El asa de tare, ci fiindcă El ne tine pe noi asa de strâns. Dacă mântuirea noastră ar depinde de strădaniile noastre, atunci nu am putea fi mântuiti; dar ea depinde de Acela care Se află înapoia tuturor făgăduintelor. Prinderea noastră de El se poate să fie slabă, dar iubirea Lui este aceea a unui frate mai mare; atâta timp cât mentinem legătura cu El, nimeni nu ne poate smulge din mâna Sa.
Cu cât anii treceau si numărul credinciosilor crestea, cu atât Ioan lucra cu o si mai mare credinciosie si râvnă pentru fratii săi. Vremurile erau pline de primejdii pentru biserică. Amăgiri satanice se găseau pretutindeni. Printr-o reprezentare gresită si prin minciună, uneltele lui Satana căutau să stârnească împotrivire fată de învătăturile lui Hristos; si, ca urmare, biserica era amenintată de dezbinări si rătăciri. Unii care Îl mărturiseau pe Hristos pretindeau că iubirea Lui i-a eliberat de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, multi învătau că este necesar să păzească obiceiurile si ceremoniile iudaice; si că simpla păzire a Legii, fără credinta în sângele lui Hristos, era îndestulătoare pentru mântuire. Unii, sustineau că Hristos a fost un om bun, dar Îi tăgăduiau divinitatea. Unii care pretindeau a fi credinciosi cauzei lui Hristos, erau niste amăgitori, căci în practică ei tăgăduiau atât pe Hristos, cât si Evanghelia Sa. Ei însisi, trăind în nelegiuire, aduceau rătăcirea în biserică. În felul acesta, multi erau împinsi în păienjenisul scepticismului si al îndoielii.
Ioan s-a umplut de tristete când a văzut cum aceste rătăciri otrăvitoare se furisau în biserică. El a văzut primejdiile la care era expusă biserica si a întâmpinat situatia grea cu promptitudine si hotărâre. Epistolele lui Ioan aduc un suflu al spiritului iubirii. Pare ca si cum ar fi scris cu o pană muiată în iubire. Dar, când venea în legătură cu aceia care călcau Legea lui Dumnezeu si totusi pretindeau că trăiesc fără păcat, el nu ezita să-i avertizeze pentru îngrozitoarea lor amăgire.
Scriind unei ajutoare în lucrarea Evangheliei, o femeie cu o bună reputatie si cu o mare influentă, el spunea: "În lume s-au răspândit multi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Păziti-vă bine să nu pierdeti rodul muncii voastre, ci să primiti o răsplată deplină. Oricine o ia înainte si nu rămâne în învătătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învătătura aceasta are pe Tatăl si pe Fiul. Dacă vine cineva la voi si nu vă aduce învătătura aceasta, să nu-l primiti si să nu-i ziceti: 'Bun venit!' Căci cine-i zice: 'Bun venit!' se face părtas faptelor lui rele".
Noi suntem autorizati să avem aceeasi atitudine si consideratie ca si ucenicul iubit fată de aceia care pretind că sunt în Hristos, dar trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. În aceste zile de pe urmă, există rele asemănătoare cu cele care amenintau prosperitatea primei biserici; si ar trebui să luăm cu multă atentie seama la învătăturile apostolului Ioan cu privire la aceste puncte. "Trebuie să aveti iubire fată de altii", este strigătul ce se aude pretutindeni, îndeosebi din partea acelora care se pretind sfinti. Dar adevărata iubire este prea curată spre a acoperi un păcat nemărturisit. În timp ce trebuie să iubim sufletele pentru care a murit Hristos, nu trebuie să facem nici un compromis cu răul. Nu trebuie să ne unim cu cel răzvrătit si să numim aceasta iubire. Dumnezeu cere din partea poporului Său din acest veac să stea pentru adevăr tot atât de neclintit cum a stat si Ioan, împotrivindu-se rătăcirilor distrugătoare de suflet.
Apostolul învată că, în timp ce suntem datori să dăm pe fată amabilitate crestină, suntem autorizati să luăm o atitudine cât se poate de hotărâtă fată de păcat si păcătosi; căci aceasta nu este în contradictie cu adevărata iubire. "Oricine face păcat", scrie el, "face si fărădelege; si păcatul este fărădelege. Si stiti că El S-a arătat ca să ia păcatele; si în El nu este păcat. Oricine rămâne în El, nu păcătuieste; oricine păcătuieste nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut".
Ca martor pentru Hristos, Ioan nu a intrat în nici o discutie contradictorie, nu s-a implicat în nici o dezbatere istovitoare. El a declarat ceea ce stia, ce văzuse si auzise. El fusese într-o intimă părtăsie cu Hristos, auzise învătăturile Sale si fusese martor al minunilor Lui puternice. Putini au putut vedea frumusetea caracterului lui Hristos asa cum a văzut-o Ioan. Pentru el, întunericul se risipise; pentru el strălucea adevărata lumină. El vorbea din prea plinul unei inimi care prisosea de iubire fată de Mântuitorul; si nici o putere nu putea să stea împotriva cuvintelor sale.
"Ce era de la început", declară el, "ce am auzit, ce am văzut cu ochii nostri, ce am privit si ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vietii" ce am văzut si am auzit, aceea vă vestim si vouă, ca si voi să aveti părtăsie cu noi. Si părtăsia noastră este cu Tatăl si cu Fiul Său, Isus Hristos."
Astfel, fiecare adevărat credincios poate fi în stare, prin propria sa experientă, să adeverească faptul că "Dumnezeu spune adevărul" (Ioan 3,33). El poate să dea mărturie despre ce a văzut, a auzit si a simtit el în ceea ce priveste puterea lui Hristos.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
