In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 53
IOAN, APOSTOLUL IUBIT
Ioan este deosebit printre ceilalti apostoli prin aceea că era "ucenicul pe care-l iubea Isus" (Ioan 21,20). Se pare că el se bucurase de o deosebită prietenie din partea lui Hristos si a primit multe dovezi ale încrederii si iubirii Mântuitorului. El a fost unul din cei trei cărora li s-a îngăduit să fie martori ai slavei lui Hristos pe muntele schimbării la fată si a agoniei Sale din Ghetsemani si în grija lui a încredintat Domnul pe mama Sa în acele ultime ceasuri ale chinului Său.
Simpatiei Mântuitorului pentru ucenicul iubit acesta i-a răspuns cu toată tăria unei călduroase devotiuni. Ioan s-a agătat de Hristos asa cum se agată vita de vie de arac. Pentru Învătătorul său, el a înfruntat curajos primejdia sălii de judecată si a zăbovit lângă cruce; si, la vestea că Hristos a înviat, el s-a grăbit la mormânt, si în râvna sa l-a întrecut chiar si pe înflăcăratul Petru.
Iubirea plină de încredere si devotiunea neegoistă manifestate în viata si caracterul lui Ioan prezintă lectii de o nespusă valoare pentru biserica crestină. Ioan nu poseda din fire frumusetea de caracter pe care a dat-o pe fată în viata sa de mai târziu. Din fire, el a avut defecte serioase. El nu numai că era mândru, dornic de afirmare si ambitios după onoare, dar si impulsiv, plin de resentimente atunci când era nedreptătit. El si fratele său fuseseră numiti "fiii tunetului". O fire rea, dorintă după răzbunare, spirit de critică, toate acestea se aflau în ucenicul iubit. Dar, sub toate acestea, Învătătorul divin a văzut o inimă arzătoare, sinceră si iubitoare. Isus a mustrat lăcomia sa, i-a dezamăgit ambitiile si i-a pus la încercare credinta. Dar i-a descoperit cam ce dorea sufletul lui - frumusetea sfinteniei, puterea transformatoare a iubirii.
Defectele din caracterul lui Ioan au iesit cu putere la iveală în diferitele ocazii în timpul umblării sale împreună cu Mântuitorul. Odată, Hristos a trimis soli înaintea Sa într-un oras al samaritenilor, cerând din partea oamenilor să pregătească ceva de-ale mâncării pentru El si ucenicii Săi. Când Mântuitorul S-a apropiat de oras, El S-a făcut că ar vrea să meargă mai departe spre Ierusalim. Lucrul acesta a trezit invidia samaritenilor si, în loc să-L invite să mai zăbovească cu ei, s-au retinut să-I arate bunăvointă, asa cum ar fi făcut fată de un călător de rând. Niciodată, Isus nu a impus cuiva să rămână la El si samaritenii au pierdut binecuvântarea care le-ar fi fost dată, dacă ei L-ar fi rugat să le fie oaspete.
Ucenicii stiau că dorinta lui Hristos era să-i binecuvânteze pe samariteni prin prezenta Sa; răceala, gelozia si dispretul manifestate fată de Învătătorul lor i-a surprins si indignat. În mod deosebit, Iacov si Ioan s-au agitat. Ca Acela căruia ei Îi dădeau atâta cinste să fie tratat în felul acesta li se părea un rău prea mare pentru a putea fi trecut cu vederea, fără o pedepsire imediată. În râvna lor, ei au spus: "Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer si să-i mistuie, cum a făcut Ilie?" referindu-se la nimicirea ostasilor samariteni si a ostasilor ce erau cu ei, trimisi să-l prindă pe profetul Ilie. Ei au fost surprinsi să vadă că Isus Se mâhneste din pricina cuvintelor lor si s-au mirat si mai mult atunci când au auzit mustrarea: "Nu stiti de ce duh sunteti însufletiti! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască" (Luca 9,54-56).
Silirea oamenilor ca să-L primească nu face parte din misiunea lui Hristos. Satana si oamenii mânati de spiritul său sunt cei care caută să silească constiinta. Sub pretextul unei râvne după neprihănire, oamenii care sunt în legătură cu îngerii răi aduc uneori suferintă asupra semenilor lor, cu scopul de a-i converti la ideile lor despre religie; însă Hristos manifestă întotdeauna milă, căutând mereu să câstige prin descoperirea iubirii Sale. El nu poate îngădui nici un rival în suflet si nici nu primeste o slujire împărtită; ci El doreste numai o slujire de bunăvoie, o predare liber consimtită a inimii sub lucrarea constrângătoare a iubirii.
Cu altă ocazie, Iacov si Ioan au prezentat, prin mama lor, o rugăminte, cerând ca să le fie îngăduit să ocupe cele mai înalte si cele mai de cinste pozitii în Împărătia lui Hristos. Cu toate că Hristos a repetat de mai multe ori învătătura cu privire la natura Împărătiei Sale, acesti tineri ucenici mai nutreau încă nădejdea unui Mesia care avea să-Si ocupe tronul si să-Si exercite puterea regească potrivit dorintelor oamenilor. Mama, dorind pentru ei locul de cinste în această împărătie, a cerut: "Porunceste ca, în împărătia Ta, acesti doi fii ai mei să sadă unul la dreapta si altul la stânga Ta!"
Mântuitorul însă a răspuns: "Nu stiti ce cereti. Puteti voi să beti paharul pe care am să-l beau Eu si să fiti botezati cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?" Ei si-au amintit că aceste cuvinte tainice vorbeau despre cercare si suferintă, totusi au răspuns plini de încredere: "Putem!". Ei au socotit ca cea mai înaltă cinste a-si dovedi loialitatea lor prin împărtăsirea de tot ce avea să se întâmple Domnului.
"Este adevărat că veti bea paharul Meu si veti fi botezati cu botezul cu care am să fiu botezat Eu", a declarat Hristos - în fata Lui fiind o cruce în loc de un tron, doi tâlhari ca tovarăsi ai Săi la dreapta si la stânga Sa. Iacov si Ioan aveau să aibă parte, ca si Domnul, de suferintă - unul sortit la o moarte fulgerătoare prin sabie; celălalt având să urmeze, dintre toti apostolii, cel mai îndelung pe Învătătorul Său în muncă, ocară si prigoană. "Dar a sedea la dreapta si la stânga Mea", a continuat El, "nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu" (Matei 20,21-23).
Isus a înteles motivul care a inspirat cererea si a mustrat astfel mândria si ambitia celor doi ucenici: "Stiti că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, si mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie asa. Ci oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru; si oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească si să-Si dea viata ca răscumpărare pentru multi" (Matei 20,25-28).
În Împărătia lui Dumnezeu, locul nu este dobândit prin favoritism. Nu este câstigat si nici nu este primit printr-o împărtire arbitrară. El este rezultatul caracterului. Cununa si tronul sunt semnele atingerii unei anume stări - semne ale biruintei asupra ta însuti prin harul Domnului nostru Isus Hristos.
Mult timp după aceea, când Ioan ajunsese să-L iubească pe Hristos prin împărtăsirea cu suferintele Sale, Domnul Isus i-a descoperit care este conditia apropierii de Împărătia Sa. "Celui ce va birui", a spus Hristos, "îi voi da să sadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum si eu am biruit si am sezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie" (Apoc. 3,21). Cel care stă cel mai aproape de Hristos va fi acela care a băut mai din plin din spiritul Său de sacrificiu de sine plin de iubire - iubire care "nu se lasă, nu se umflă de mândrie" nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeste la rău" (1 Cor. 13,4.5) - iubirea aceasta a făcut pe ucenic cum a făcut si pe Domnul nostru să dea totul, să trăiască, să lucreze si să se sacrifice chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii.
Altădată, în primele lor lucrări evanghelistice, Iacov si Ioan au întâlnit pe cineva care, desi nu era recunoscut ca urmas al lui Hristos, scotea draci în Numele Său. Ucenicii l-au oprit pe acest bărbat să mai lucreze si au gândit că erau îndreptătiti să facă lucrul acesta. Dar, când au prezentat problema înaintea lui Hristos, El i-a mustrat, spunând: "Nu-l opriti, căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu si să Mă poată grăi de rău îndată după aceea" (Marcu 9,39). Nimeni care în vreun fel se arăta prietenos fată de Hristos nu trebuia respins. Ucenicii nu trebuia să nutrească un spirit îngust si exclusivist, ci trebuia să dea pe fată aceeasi simpatie mult cuprinzătoare pe care au văzut-o la Învătătorul lor. Iacov si Ioan au gândit că, oprind pe acest om, ei urmăreau onoarea Domnului; dar ei au început să vadă că, de fapt, erau gelosi pentru ei însisi. Ei si-au recunoscut greseala si au primit mustrarea. Învătăturile lui Hristos, care prezintă blândetea, umilinta si iubirea ca fiind esentiale cresterii în har si utile pentru lucrarea Sa, erau de cel mai mare pret pentru Ioan. El a strâns ca pe o comoară fiecare învătătură si a căutat continuu să-si aducă viata în armonie cu modelul divin. Ioan începuse să discearnă slava lui Dumnezeu - nu fala si puterea lumească pentru care fusese învătat să nădăjduiască, ci "o slavă întocmai cu slava singurului născut din Tatăl" plin de har si de adevăr" (Ioan 1,14).
Profunzimea si căldura iubirii lui Ioan fată de Învătătorul său nu alcătuiau motivul iubirii lui Hristos fată de el, ci efectul acestei iubiri. Ioan a dorit să ajungă asemenea lui Isus si, sub influenta transformatoare a iubirii lui Hristos, el a devenit blând si smerit. Eul era ascuns în Isus. Mai presus de oricare dintre tovarăsii săi, Ioan s-a supus puterii acelei vieti uimitoare. El spune: "Viata a fost arătată si noi am văzut-o". "Si noi toti am primit din plinătatea Lui si har după har" (1 Ioan 1,2; Ioan 1,16). Ioan cunostea pe Mântuitorul dintr-o experientă practică. Învătăturile Maestrului său erau săpate în sufletul lui. Când mărturisea despre harul Mântuitorului, vorbirea lui simplă era convingătoare datorită iubirii de care era pătrunsă întreaga lui fiintă.
Iubirea profundă a lui Ioan pentru Hristos era ceea ce îl făcea totdeauna să dorească să fie cât mai aproape de El. Mântuitorul îi iubea pe toti cei doisprezece, dar Ioan era spiritul cel mai primitor. El era mai tânăr decât ceilalti si, cu o încredere mult mai mare ca aceea a unui copil, si-a deschis inima lui Isus. În felul acesta, a ajuns să fie cel mai iubit de Hristos, si prin el au fost vestite oamenilor cele mai profunde învătături spirituale ale Mântuitorului.
Isus îi iubeste pe aceia care Îl reprezintă pe Tatăl, si Ioan putea vorbi despre iubirea Tatălui, asa cum nu o putea face nici unul dintre ceilalti apostoli. El a descoperit semenilor săi ceea ce simtea în propriul său suflet, reprezentând în caracterul său atributele lui Dumnezeu. Slava Domnului era arătată pe fata lui. De pe fata sa, frumusetea sfinteniei care îl transformase strălucea cu o strălucire asemănătoare celei a lui Hristos. În adorare si iubire, el L-a privit pe Mântuitorul până ce asemănarea cu Hristos si părtăsia cu El au devenit singura lui dorintă, iar în caracterul său s-a reflectat caracterul Învătătorului său.
"Vedeti", spunea el, "ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Prea iubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Si ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar stim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea asa cum este" (1 Ioan 3,1.2).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
