In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 44
CASA CEZARULUI
Evanghelia a atins totdeauna cea mai mare biruintă a ei în rândurile claselor celor mai umile. "Care ati fost chemati: printre voi nu sunt multi întelepti în felul lumii, nici multi puternici, nici multi de neam ales" (1 Cor.1,26). Nu ar fi fost de asteptat ca Pavel, un întemnitat sărman si lipsit de prieteni, să fie în stare a câstiga atentia claselor bogate si de rang mare dintre cetătenii romani. Pentru acestia, viciul prezenta toate momelile strălucitoare si le robea vointa. Însă dintre truditele si lipsitele victime ale împilării lor, chiar dintre sărmanii sclavi, multi au ascultat cu bucurie cuvintele lui Pavel, si, în credinta lui Hristos, au găsit o nădejde si o pace care i-a înviorat sub povara soartei lor.
Cu toate că lucrarea apostolului a început cu cei umili si de jos, influenta sa s-a extins până când a ajuns chiar si la palatul împăratului.
În vremea aceea, Roma era metropola lumii. Mândrii cezari dădeau legi aproape pentru toate neamurile de pe pământ. Împărat si curtean erau sau necunoscători ai umilului Nazarinean, sau Îl priveau cu ură si derâdere. Si totusi, în mai putin de doi ani, Evanghelia si-a făcut drum de la casa umilă a întemnitatului până la saloanele imperiale. Pavel este tinut în lanturi ca un făptuitor de rele; "dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat" (2 Tim. 2,9).
În anii dinainte, apostolul vestise în public credinta lui Hristos cu o putere câstigătoare; si, prin semne si minuni, el dăduse o dovadă de netăgăduit despre caracterul ei divin. Cu o fermitate plină de noblete, el se ridicase înaintea înteleptilor Greciei si, prin cunostinta si întelepciunea vorbirii sale, zdrobise argumentele mândrei filozofii. Cu un curaj îndrăznet, el a stat înaintea regilor si guvernatorilor si le-a vorbit despre neprihănire, cumpătare si judecata ce avea să vină, până acolo încât mândrii cârmuitori s-au cutremurat, ca si cum ar fi privit grozăviile zilei lui Dumnezeu.
Nu tot asemenea ocazii îi erau date acum apostolului, care era mărginit la locuinta sa, putând să vestească adevărul numai la aceia care îl căutau acolo. El nu a avut, asemenea lui Moise si lui Aaron, o poruncă divină de a merge înaintea desfrânatului împărat si, în numele marelui EU SUNT, să mustre cruzimea si împilarea lui. Totusi, chiar în vremea când principalul lui apărător era în mod clar izolat, rupt de orice lucrare publică, a fost câstigată pentru Evanghelie o mare biruintă; căci, chiar din casa împăratului, au fost adăugati bisericii noi membri.
Nicăieri nu putea să existe o atmosferă mai nepotrivită pentru crestinism ca la curtea Romei. Nero părea să fi sters din sufletul său si ultima urmă de divinitate, ba chiar de simtământ omenesc, pentru a purta asupra-si însemnele lui Satana. Sfetnicii si curtenii lui, în genere, aveau acelasi caracter ca al lui - cruzi, decăzuti si stricati. După toate aparentele, era cu neputintă pătrunderea crestinismului în curtea si în palatul lui Nero.
Si totusi, în cazul acesta, ca si în multe altele, s-a adeverit ca fiind adevărată sustinerea lui Pavel că armele cu care lupta el erau "întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile" (2 Cor. 10,4). Chiar si în casa lui Nero au fost câstigate trofee ale crucii. Dintre ticălosii care înconjurau un împărat ticălos au fost câstigati convertiti care au devenit fii ai lui Dumnezeu. Acestia nu erau crestini în ascuns, ci pe fată. Ei nu se rusinau de credinta lor.
Si prin ce mijloace s-a realizat o intrare si o bază temeinică a crestinismului acolo unde primirea lui părea chiar cu neputintă? În Epistola sa către Filipeni, Pavel atribuie succesul său în câstigarea de convertiti din casa lui Nero la credintă propriei sale întemnitări. Temându-se ca nu cumva să se creadă că întristările sale împiedicaseră înaintarea Evangheliei, el îi asigura: "Vreau să stiti, fratilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei" (Filip. 1,12).
Când au aflat pentru prima dată că Pavel avea să viziteze Roma, bisericile crestine nădăjduiau la un triumf măret al Evangheliei în această cetate. Pavel dusese adevărul în multe tări; el îl vestise în cetăti mari. Oare nu putea acest apărător al credintei să aibă succes în câstigarea de suflete la Hristos chiar si în metropola lumii? Dar nădejdile lor au fost sfărâmate la vestea că Pavel plecase la Roma ca întemnitat. Ei au sperat plini de încredere să vadă că Evanghelia, odată statornicită în acest mare centru, se va întinde cu repeziciune la toate neamurile si va deveni o putere biruitoare pe pământ. Cât de mare le era dezamăgirea! Asteptările omenesti dăduseră gres, însă nu si planurile lui Dumnezeu.
Nu prin predicile lui Pavel, ci prin lanturile sale a fost atrasă atentia curtii asupra crestinismului. Ca întemnitat, el a sfărâmat din sufletele multora lanturile care-i tinea în robia păcatului. Si aceasta nu era totul. El declară: "Cei mai multi din frati, îmbărbătati de lanturile mele, au si mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu" (Filip. 1, 14).
Răbdarea si vointa lui Pavel din timpul îndelungatei si nedreptei lui întemnitări, curajul si credinta lui erau o continuă predică. Spiritul lui, atât de deosebit de spiritul lumii, dădea mărturie că o putere mai mare decât aceea a pământului era prezentă cu el. Si, prin exemplul său, crestinii erau îndemnati la o si mai mare râvnă ca apărători ai lucrării, din a cărei activitate publică Pavel fusese scos. În felul acesta, lanturile lui Pavel aveau influentă, asa că atunci când puterea si utilitatea lui păreau înlăturate si când, după toate aparentele, el putea face cel mai putin, atunci el a strâns snopi pentru Hristos din câmpuri din care se părea că era cu totul înlăturat.
Înainte de încheierea acestor doi ani de întemnitare, Pavel a fost în stare să spună: "În toată curtea împărătească, si pretutindeni aiurea, toti stiu că sunt pus în lanturi din pricina lui Isus Hristos"; si printre cei care trimiteau salutări filipenilor, el aminteste în mod deosebit, pe "cei din casa Cezarului" (Fil. 1,13; 4, 22).
Atât răbdarea, cât si curajul îsi au biruintele lor. Prin smerenie în încercări, nu mai putin prin îndrăzneală în actiune, suflete pot fi câstigate la Hristos. Crestinul care dovedeste răbdare si voiosie în lipsuri si suferintă, care întâmpină chiar moartea cu pacea si linistea unei credinte nesovăielnice, poate săvârsi pentru Evanghelie mult mai mult decât ar fi putut săvârsi printr-o viată lungă de credincioasă lucrare. Deseori, când slujitorul lui Dumnezeu este scos din împlinirea activă a datoriei, măsură tainică pe care vederea noastră mioapă ar deplânge-o, este hotărâtă de Dumnezeu pentru împlinirea unei lucrări ce altfel nu ar fi fost făcută niciodată.
Urmasul lui Hristos să nu gândească că, atunci când nu mai este în stare să lucreze în mod public si activ pentru Dumnezeu si adevărul său, nu mai are de făcut nici o lucrare si că nu mai poate dobândi nici o răsplată. Adevăratii martori ai lui Hristos nu sunt niciodată dati la o parte. Atunci când sunt sănătosi si când sunt bolnavi, când sunt în viată, cât si atunci când sunt morti, Dumnezeu îi foloseste încă. Când, datorită răutătii lui Satana servii lui Hristos au fost prigoniti, iar lucrarea lor neobosită, împiedicată, când au fost aruncati în închisoare sau târâti la esafod sau la rug, aceasta s-a întâmplat pentru ca adevărul să dobândească o si mai mare biruintă. Când acesti credinciosi au sigilat mărturia vietii cu sângele lor, suflete care până atunci stăteau la îndoială si în nesigurantă au fost convinse despre credinta lui Hristos si, pline de curaj, au luat pozitie pentru El. Din cenusa martirilor a răsărit un îmbelsugat seceris pentru Dumnezeu.
Râvna si credinciosia lui Pavel, cât si a conlucrătorilor săi, nu mai putin decât credinta si ascultarea acestor convertiti la crestinism, în împrejurări atât de potrivnice, alcătuiesc o mustrare fată de trândăvia si lipsa de credintă în lucrarea de slujire a lui Hristos. Apostolul si conlucrătorii săi ar fi putut argumenta că ar fi fost un lucru zadarnic să cheme la pocăintă si la credinta în Hristos pe slujitorii lui Nero, supusi, asa cum erau, ispitelor celor mai crunte, înconjurati de piedici grozav de mari si expusi unei împotriviri nemiloase. Chiar dacă ar fi fost convinsi în privinta adevărului, cum ar fi putut ei să-i dea ascultare? Dar Pavel nu a judecat în felul acesta; în credintă, el a prezentat acestor suflete Evanghelia; si printre aceia care au auzit au fost unii care s-au hotărât să asculte de ea cu orice pret. Netinând seama de piedici si primejdii, ei erau gata să primească lumina si să se încreadă în Dumnezeu, care să-i ajute ca lumina lor să lumineze si pe altii.
Nu numai că au fost câstigati la adevăr, convertiti chiar din casa Cezarului, dar, după convertirea lor, ei au rămas în acea casă. Ei nu se simteau liberi să-si părăsească posturile datoriei lor, pentru că situatiile din jurul lor nu mai le erau potrivite. Adevărul îi găsise acolo si ei au rămas acolo, pentru ca, prin viata si caracterul lor schimbat, să dea mărturie despre puterea transformatoare a noii credinte.
Este cineva ispitit să facă din împrejurările în care se găseste o scuză de a nu mărturisi pe Hristos? Să cugete la situatia ucenicilor din casa Cezarului - decăderea morală a împăratului, desfrâul de la curte. Cu greu ne putem închipui împrejurări mai nefavorabile unei vieti religioase si care să atragă după sine un sacrificiu sau împotriviri mai mari decât acelea în care s-au găsit acesti convertiti. Si, cu toate acestea, în mijlocul greutătilor si primejdiilor, ei si-au păstrat credinciosia lor. Din pricina piedicilor care par de netrecut, crestinul poate căuta să se scuze de a asculta adevărul asa cum este el în Isus; dar el nu poate aduce nici o scuză care să reziste cercetării. Dacă el ar putea face aceasta, atunci ar dovedi că Dumnezeu este nedrept în aceea că El a stabilit pentru copiii Săi niste conditii de mântuire, pe care ei nu le pot împlini.
Cel care este hotărât în inima sa să-I slujească lui Dumnezeu va găsi ocazia de a da mărturie pentru El. Greutătile nu vor avea putere să împiedice pe acela care este hotărât să caute mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si neprihănirea Sa. În puterea câstigată prin rugăciune si cercetarea Cuvântului, ei vor umbla după virtute si vor lepăda viciul. Privind la Isus, Începătorul si Desăvârsitorul credintei, care a îndurat împotrivirea păcătosilor fată de Sine, credinciosul va întâmpina curajos defaima si derâderea. Si ajutor si har îndestulător pentru orice împrejurare sunt făgăduite de Acela al cărui cuvânt este adevăr. Bratele Sale vesnice cuprind sufletul care se îndreaptă spre El după ajutor. Ne putem încrede cu toată siguranta în grija Sa, spunând: "Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine" (Ps. 56,3). Dumnezeu Îsi va împlini făgăduintele fată de toti aceia care îsi pun încrederea în El.
Prin propriul Său exemplu, Mântuitorul a arătat că urmasii Săi pot fi în lume si totusi nu din lume. El a venit nu pentru a Se împărtăsi de plăcerile ei amăgitoare, spre a fi stăpânit de obiceiurile ei si a urma practicile ei, ci de a face voia Tatălui Său, să caute si să mântuiască ce era pierdut. Cu această tintă înaintea sa, crestinul poate rămâne nemolipsit în orice împrejurare. Oricare ar fi situatia sau împrejurările, mai înalte sau mai umile, el va da pe fată puterea adevăratei religii printr-o credincioasă îndeplinire a datoriei.
Nu scutit de încercare, ci în mijlocul ei se dezvoltă caracterul crestin. Dând piept cu refuzul si împotrivirea, urmasul lui Hristos ajunge la o mai mare veghere si la o mai serioasă rugăciune către Ajutorul cel puternic. Cercările cele aspre, îndurate prin harul lui Dumnezeu, dezvoltă răbdare, vigilentă, putere morală, cum si o profundă si dăinuitoare încredere în Dumnezeu. Triumful credintei este ceea ce-l face în stare pe cel care o trăieste să sufere si să fie tare; să se supună si astfel să biruiască; să fie dat mortii toată ziua si totusi să trăiască; să poarte crucea si astfel să câstige cununa slavei.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
