In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 43
ÎN ROMA
Odată cu deschiderea navigatiei, sutasul si întemnitatii lui au pornit în călătoria lor mai departe spre Roma. O corabie alexandrină, cu numele "Castor si Polux" iernase în Malta, în drumul ei spre apus, si pe aceasta s-au îmbarcat călătorii. Desi a fost oarecum întârziată de vânturile potrivnice, călătoria s-a terminat totusi cu bine si corabia a aruncat ancora în frumosul port Puzole, de pe coasta Italiei.
În locul acesta erau câtiva crestini si ei au stăruit de apostol să rămână cu ei sapte zile, privilegiu acordat cu bucurie de către sutas. De când primiseră epistola lui Pavel către cei din Roma, crestinii din Italia au asteptat cu dor o vizită din partea apostolului. Ei nu s-au asteptat însă să-l vadă venind ca întemnitat, însă suferintele lui n-au făcut decât ca el să le fie si mai drag. Distanta de la Puzole la Roma fiind doar de o sută saptezeci de kilometri si portul fiind în continuă legătură cu metropola, crestinii din Roma au fost informati de apropierea lui Pavel si unii dintre ei au pornit să-i iasă în întâmpinare si să-i spună bun venit.
În a opta zi de la debarcare, sutasul si întemnitatii lui au pornit spre Roma. Plin de bunăvointă, Iuliu a acordat apostolului orice favoare ce stătea în puterea lui s-o facă; însă el nu-i putea schimba starea lui de întemnitat sau să-l libereze de lantul ce-l lega de ostasul ce-l păzea. Pavel păsea cu o inimă grea către mult asteptata vizită în metropola lumii. Cât de deosebite erau împrejurările de acelea pe care le anticipase el! Oare cum avea el să vestească Evanghelia fiind în lanturi si stigmatizat? Speranta lui de a câstiga multe suflete la adevăr în Roma părea sortită dezamăgirii.
În cele din urmă, călătorii au ajuns la Forul lui Apiu, la sasezeci de kilometri de Roma. Făcându-si loc prin multimile care se îmbulzeau în acest important loc de comunicatie, bătrânul cu părul încăruntit, legat în lanturi împreună cu criminali cu privirea fioroasă, a fost obiectul multor priviri dispretuitoare si subiectul multor glume josnice si batjocoritoare.
Deodată, s-a auzit un strigăt de bucurie si un bărbat s-a desprins din multime, căzând pe grumazul întemnitatului, îmbrătisându-l cu lacrimi si plin de bucurie, cum ar fi salutat un fiu pe un tată ce lipsise vreme îndelungată. Iarăsi si iarăsi scena s-a repetat pe măsură ce, cu ochii strălucind de o iubitoare asteptare, multi descopereau în întemnitatul în lanturi pe acela care la Corint, la Filipi, la Efes, le adresase cuvintele vietii.
Cum ucenicii cu multă dragoste se înghesuiau călduros în jurul tatălui lor în Evanghelie, întreaga grupă a ajuns să nu se mai poată misca. Ostasii devin nerăbdători din pricina întârzierii, totusi ei nu au inima aceea ca să întrerupă această fericită întâlnire; căci si ei învătaseră, de asemenea, să-l respecte si să-l stimeze pe întemnitatul lor. Pe această fată obosită si chinuită de dureri, ucenicii au văzut oglindindu-se chipul lui Hristos. Ei l-au asigurat pe Pavel că nu l-au uitat si nici n-au încetat să-l iubească; si că ei îi sunt îndatorati pentru fericita nădejde care le-a însufletit viata si le-a adus împăcarea cu Dumnezeu. În zelul iubirii lor, ei l-ar fi purtat pe umeri tot drumul până în cetate; dacă li s-ar fi îngăduit să aibă acest privilegiu.
Putini îsi dau seama de însemnătatea acestor cuvinte ale lui Luca, anume că atunci când Pavel i-a văzut pe fratii săi "a multumit lui Dumnezeu si s-a îmbărbătat". În mijlocul grupei de credinciosi care plângeau si-si dovedeau iubirea si care nu se rusinau de lanturile lui, apostolul L-a lăudat pe Dumnezeu cu glas tare. Norul de întristare care se lăsase asupra spiritului său dispăruse. Viata lui de crestin fusese o succesiune de încercări, suferinte si dezamăgiri, dar în ceasul acesta el se simtea răsplătit din belsug. Cu pas sigur si cu inima plină de bucurie, el si-a continuat drumul. El nu avea să se plângă de trecut si nici să se teamă de viitor. Stia că-l asteaptă lanturi si întristări; dar stia, de asemenea, că-i fusese rânduit lui să elibereze suflete de niste lanturi cu mult mai grozave si el s-a bucurat de suferintele sale pentru cauza lui Hristos.
La Roma, sutasul Iuliu i-a predat pe întemnitatii săi căpitanului gărzii palatului. Raportul cel bun pe care el l-a dat despre Pavel împreună cu scrisoarea din partea lui Festus au făcut ca apostolul să fie privit cu bunăvointă de căpitan si, în loc să fie aruncat în închisoare, i s-a îngăduit să locuiască într-o casă aparte, închiriată de el. Desi chiar si acolo era legat cu lanturi de un ostas, el avea libertatea să-si primească prieteni si să lucreze pentru înaintarea Împărătiei lui Hristos.
Multor iudei care, cu ani mai înainte, fuseseră alungati din Roma, li s-a îngăduit să se întoarcă, asa că acum se găsea acolo un mare număr dintre ei. Acestora, mai înainte de toate, s-a hotărât Pavel să le prezinte faptele cu privire la el si la lucrarea sa, mai înainte ca vrăjmasii lui să fi avut ocazia să-i învenineze împotriva lui. Deci, la trei zile după sosirea lui în Roma, el a chemat laolaltă pe fruntasii lor si, într-un chip simplu si direct, le-a arătat de ce venise el la Roma ca întemnitat.
"Fratilor", a zis el, "fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părintilor nostri, am fost băgat la închisoare în Ierusalim, si de acolo am fost dat în mâinile romanilor. După ce m-au supus la cercetare, ei aveau de gând să-mi dea drumul, pentru că nu era în mine nici o vină vrednică de moarte. Dar Iudeii s-au împotrivit si am fost silit să cer să fiu judecat de Cezar, fără să am de altfel nici un gând să pârăsc neamul meu. De aceea, v-am chemat să vă văd, si să vorbesc cu voi; căci din pricina nădejdii lui Israel port eu acest lant".
El nu a spus nimic despre suferintele pe care le îndurase din partea iudeilor si nici despre repetatele uneltiri de a-l ucide. Cuvintele lui erau marcate de prudentă si bunătate. El nu a căutat să câstige de partea sa atentia si simpatia acestora, ci să apere adevărul si să sustină onoarea Evangheliei.
Drept răspuns, ascultătorii lui au declarat că ei nu primiseră nici o învinuire împotriva lui, prin scrisori publice sau particulare, si că nici unul dintre iudeii care veniseră la Roma nu-l învinuiseră de vreo nelegiuire. De asemenea, ei si-au exprimat o puternică dorintă, aceea de a afla motivele credintei în Hristos. Ei au spus: "Stim că partida aceasta pretutindeni stârneste împotrivire".
Fiindcă ei însisi doreau lucrul acesta, Pavel le-a cerut să stabilească o zi când el să le prezinte adevărurile Evangheliei. La timpul hotărât au venit multi. "Pavel le-a vestit Împărătia lui Dumnezeu, le-a adus dovezi, si a căutat să-i încredinteze, prin legea lui Moise si prin Prooroci despre lucrurile privitoare la Isus. Vorbirea tinea de dimineată până seara". El si-a istorisit propria sa experientă si a prezentat argumente din Scripturile Vechiului Testament cu simplitate, sinceritate si putere.
Apostolul a arătat că religia nu constă din ritualuri si ceremonii, crezuri si teorii. Dacă ar fi asa, atunci omul firesc ar putea să o priceapă prin cercetare, asa cum întelege lucrurile pământesti. Pavel a învătat însă că religia este o fortă practică si mântuitoare, un principiu venind în totul de la Dumnezeu, o personală experientă a puterii reînnoitoare a lui Dumnezeu asupra sufletului.
El a arătat cum Moise îndreptase atentia lui Israel asupra lui Hristos, ca fiind Profetul de care aveau să asculte; cum toti profetii au mărturisit despre El, ca fiind marele remediu hotărât de Dumnezeu pentru păcat, Cel nevinovat care avea să poarte păcatele celui vinovat. El nu le-a găsit vină în păzirea de către ei a formelor si ceremoniilor, ci le-a arătat că, în timp ce tineau serviciul ritual cu mare exactitate, ei lepădau pe Acela care era antitipul întregului sistem.
Pavel a declarat că, în starea lui neconvertită, el Îl cunoscuse pe Hristos nu printr-o legătură personală, ci numai din ideea pe care el, împreună cu altii, si-au făcut-o cu privire la caracterul si lucrarea lui Mesia ce avea să vină. El Îl lepădase pe Isus din Nazaret ca fiind un înselător, deoarece el nu se potrivea cu ideea pe ca o avea despre El. Dar acum, vederile lui Pavel despre Hristos si lucrarea Lui erau mult mai spirituale si mai înalte; pentru că el fusese convertit. Apostolul i-a asigurat că el nu li-l prezintă pe Hristos după trup. Irod Îl văzuse pe Hristos cât Acesta fusese în trupul naturii umane; Anania Îl văzuse; Pilat, preotii si mai marii norodului Îl văzuseră; ostasii romani Îl văzuseră. Dar ei nu L-au văzut ca Răscumpărătorul proslăvit. Pentru a întelege pe Hristos prin credintă, pentru a avea o cunostintă spirituală despre El, era mult mai de dorit să-L cunosti personal asa cum a fost El pe pământ. Comuniunea cu Hristos de care se bucura acuma Pavel era mult mai apropiată, mult mai dăinuitoare decât o simplă tovărăsie pământească si omenească.
Când Pavel a vorbit despre ceea ce stia si mărturisea despre ceea ce el văzuse cu privire la Isus din Nazaret, ca nădejdea lui Israel, cei care căutau cu sinceritate adevărul, se convingeau. Însă asupra unor minti, cuvintele sale au făcut o impresie care nu avea să se steargă niciodată. Altii însă au refuzat cu încăpătânare să primească mărturia clară a Scripturilor, chiar când ea le era prezentată de unul care avea iluminarea deosebită a Duhului Sfânt. Ei nu puteau să-i combată argumentele, dar au refuzat să primească concluziile lui.
Au trecut multe luni de la sosirea lui Pavel la Roma până ce iudeii din Ierusalim au apărut în persoană să-si prezinte învinuirile împotriva întemnitatului. În repetate rânduri, ei fuseseră zădărniciti în planurile lor; si acum că Pavel avea să fie judecat înaintea celui mai înalt tribunal al Imperiului Roman, ei nu doreau să riste o altă înfrângere. Lisias, Felix, Festus si Agripa declaraseră cu totii că sunt convinsi de nevinovătia lui. Vrăjmasii lui Pavel puteau spera să aibă vreun câstig de cauză, căutând ca prin intrigă să-l influenteze pe împărat în favoarea lor. Zăbovirea avea menirea să ajute scopului lor si, în acelasi timp, le-ar fi dat răgaz să desăvârsească si să-si execute planurile; de aceea, ei au asteptat să treacă o vreme mai înainte de a-si aduce în persoană învinuirile împotriva apostolului.
În providenta lui Dumnezeu, această întârziere a avut ca rezultat înaintarea Evangheliei. Prin bunăvointa acelora care-l aveau în grijă pe Pavel, i se îngăduise să locuiască într-o casă spatioasă unde putea să se întâlnească liber cu prietenii lui si unde, de asemenea, putea prezenta zilnic adevărul acelora care veneau să audă. Astfel, timp de doi ani, el a continuat lucrarea, "propovăduind Împărătia lui Dumnezeu si învăta pe oameni cu toată îndrăzneala si fără nici o piedică, cele privitoare la Domnul Isus Hristos".
În acest timp, bisericile pe care el le întemeiase în multe tări nu fuseseră uitate. Dându-si seama de primejdiile care îi amenintau pe convertitii la noua credintă, apostolul a căutat ca, pe cât îi era cu putintă, să le împlinească nevoile prin scrisori de avertizare si sfaturi practice. Si, din Roma, el a trimis slujitori consacrati să lucreze nu numai pentru aceste biserici, ci si în câmpuri pe care el nu le vizitase. Acesti lucrători, ca păstori întelepti, au întărit lucrarea asa de bine începută de Pavel; si apostolul, fiind mereu informat, prin continua legătură cu ei, despre mersul lucrurilor ca si despre primejdiile ce amenintau bisericile, putea să aibă o înteleaptă supraveghere peste tot.
Astfel, desi în mod vădit era împiedicat de la lucrarea activă, Pavel exercita o mai întinsă si mai dăinuitoare influentă decât dacă ar fi fost liber să călătorească prin biserici ca în anii de mai înainte. Ca întemnitat al Domnului, el a avut o mai trainică influentă asupra iubirii fratilor lui; si cuvintele sale, scrise de unul care se găsea în lanturi pentru Hristos, impuneau o mai mare atentie si un mai mare respect decât au avut atunci când el se găsea personal printre ei. Numai după ce Pavel a fost luat dintre ei, numai atunci necredinciosii si-au dat seama cât de grele au fost poverile pe care el le purtase pentru ei. Până aici, ei se dăduseră în mare măsură înapoi de la purtarea de răspunderi si sarcini, scuzându-se că le lipseste întelepciunea, tactul si energia lui neînfrântă; acum însă, lăsati în neexperienta lor să învete lectiile de care se feriseră, ei au pretuit avertizările, sfaturile si îndrumările lui, desi nu pretuiseră lucrarea lui personală. Si, aflând despre curajul si credinta lui în timpul îndelungatei sale întemnitări, ei au fost treziti la o mare credinciosie si la un mai mare zel pentru lucrarea lui Hristos.
Printre ajutoarele lui Pavel la Roma erau multi dintre primii lui tovarăsi si conlucrători. Luca, "doctorul prea iubit", care îl însotise în călătoria sa la Ierusalim, în timpul celor doi ani de întemnitare la Cezarea, cum si în tot timpul primejdioasei călătorii la Roma, era încă si acum cu el. Timotei slujea, de asemenea, spre mângâierea si ajutarea lui. Tihic, "fratele prea iubit si slujitorul credincios, tovarăsul meu de slujbă în Domnul", a stat în chip nobil alături de apostol. Dima si Marcu erau, de asemenea, cu el. Aristarh si Epafra erau tovarăsii lui de temnită (Col. 4,7-14).
De la primii ani ai vietii sale de credintă si până acum, experienta crestină a lui Marcu a devenit mai profundă. Studiind mai de aproape viata si moartea lui Hristos, el dobândise vederi mai clare despre lucrarea Mântuitorului, despre truda si luptele ei. Citind în rănile din mâinile si picioarele lui Hristos semnele slujirii Sale pentru omenire si până unde a trebuit să meargă lepădarea Sa de Sine pentru a salva pe cel pierdut si pieritor, Marcu era gata să-L urmeze pe Maestru pe calea sacrificiului de sine. Acum, împărtăsind soarta lui Pavel întemnitatul, el a înteles mai bine decât oricând mai înainte că este un câstig nespus de mare a-L câstiga pe Hristos si este o pierdere de nedescris a câstiga lumea, dar a pierde sufletul pentru a cărui mântuire a fost vărsat sângele lui Hristos. În fata încercărilor si a împotrivirilor grele, Marcu a continuat să rămână statornic, un întelept si iubit ajutor al apostolului.
Dima, statornic pentru o vreme, a părăsit după un timp lucrarea lui Hristos. Referindu-se la aceasta, Pavel a scris: "Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit" (2 Tim. 4,10). Pentru un câstig lumesc, Dima a dat în schimb orice înaltă si nobilă consideratie. Ce schimb miop! Având numai bogătia sau cinstea lumească, Dima era cu adevărat sărac, ori cu cât s-ar fi putut lăuda el că i-ar apartine; în timp ce Marcu, alegând să sufere de dragul lui Hristos, poseda bogătiile vesnice, fiind socotit în ceruri ca mostenitor al lui Dumnezeu si un împreună mostenitor cu Fiul Său.
Printre cei care îsi predaseră inimile lui Dumnezeu în urma lucrării lui Pavel în Roma era si Onisim, un sclav păgân care păgubise pe stăpânul său, Filimon, un credincios crestin din Colose, si fugise la Roma. În bunătatea inimii sale, Pavel a căutat să usureze sărăcia si nenorocirea sărmanului fugar si apoi s-a străduit să facă să strălucească lumina adevărului în mintea lui întunecată. Onisim a ascultat cuvintele vietii, si-a mărturisit păcatele si a fost convertit la credinta lui Hristos.
Onisim s-a făcut iubit de Pavel prin piosia si sinceritatea sa si nu mai putin prin grija iubitoare fată de tot ce avea nevoie apostolul, cât si prin râvna lui în înaintarea lucrării Evangheliei. Pavel a văzut în el trăsături de caracter care aveau să facă din el un bun ajutor în lucrarea misionară, si l-a sfătuit să se întoarcă fără întârziere la Filimon, să-i ceară iertare si să facă planuri pentru viitor. Apostolul a făgăduit că va răspunde el pentru suma de bani de care fusese păgubit Filimon. Fiind aproape să-l trimită pe Tihic cu scrisori către diferitele biserici din Asia Mică, el a trimis si pe Onisim cu el. Era o cercare foarte grea pentru acest serv, ca să se dea singur în mâna stăpânului pe care-l păgubise, însă el fusese convertit pe deplin si nu s-a dat în lături de la datoria sa.
Pavel i-a încredintat lui Onisim o scrisoare către Filimon, în care, cu tactul si bunătatea lui obisnuită, apostolul a intervenit, pledând cauza sclavului pocăit, si si-a exprimat dorinta de a se mai folosi de serviciile lui si pe viitor. Scrisoarea a început cu o salutare plină de iubire adresată lui Filimon ca prieten si împreună lucrător.
"Har si pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, si de la Domnul nostru Isus Hristos! Multumesc totdeauna Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credinta pe care o ai în Domnul Isus si dragostea fată de toti sfintii. Îl rog ca această părtăsie a ta la credintă să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Hristos". Apostolul i-a reamintit lui Filimon că fiecare gând bun si fiecare trăsătură de caracter pe care o avea se datora harului lui Hristos; numai aceasta îl făcea să se deosebească de cel stricat si păcătos. Acelasi har poate face dintr-un criminal decăzut un copil al lui Dumnezeu si un folositor lucrător al Evangheliei.
Pavel ar fi putut insista fată de Filimon asupra datoriei lui de crestin; însă el a ales mai bine limbajul rugămintii: "Asa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemnitat pentru Hristos Isus. Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanturile mele: pentru Onisim, care altădată ti-a fost nefolositor, dar care acum îti va fi folositor si tie si mie".
Apostolul îi cerea lui Filimon ca, având în vedere convertirea lui Onisim, să primească pe sclavul pocăit ca pe propriul său copil, dovedindu-i o asemenea iubire, încât acesta să aleagă să locuiască împreună cu stăpânul lui de mai înainte, "nu ca pe un rob, ci mult mai pe sus decât un rob: ca pe un frate prea iubit". El si-a exprimat dorinta de a-l retine pe Onisim, deoarece era unul care îl putea ajuta în lanturile sale, după cum ar fi făcut chiar si Filimon, totusi, el nu-i dorea serviciile decât numai dacă Filimon, din propria lui vointă, l-ar fi eliberat pe sclav.
Apostolul stia bine asprimea cu care stăpânii se purtau fată de sclavii lor, si mai stia, de asemenea, că Filimon era foarte mânios din pricina purtării servului său. El îi scrisese într-un fel ca să-i trezească cele mai adânci si mai calde simtăminte de crestin. Convertirea lui Onisim făcuse din el un frate de credintă, si orice pedeapsă aplicată acestui nou convertit avea să fie privită de Pavel ca si cum i s-ar fi aplicat lui.
Pavel a propus, de bunăvoie, ca să plătească el datoria lui Onisim pentru ca cel vinovat să fie crutat de rusinea pedepsirii si iarăsi să se poată bucura de privilegiile pe care le pierduse. "Dacă mă socotesti dar ca prieten al tău", scrie el lui Filimon, "primeste-l ca pe mine însumi. Si, dacă ti-a adus vreo vătămare sau îti este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, 'voi plăti' - scriu cu mâna mea".
Ce potrivită ilustrare a iubirii lui Hristos fată de păcătosul pocăit! Servul care îsi jefuise stăpânul nu avea nimic cu care să despăgubească. Păcătosul care jefuise pe Dumnezeu de ani de slujire nu avea cu ce să-si achite datoria. Isus S-a asezat între păcătos si Dumnezeu, spunând: Eu voi plăti datoria. Păcătosul să fie crutat. Voi suferi Eu în locul lui.
După ce s-a oferit să ia asupra sa datoria lui Onisim, Pavel i-a amintit lui Filimon cât de mult îi datora el însusi apostolului. El îi datora fiinta sa, pe sine însusi, deoarece Dumnezeu îl făcuse pe Pavel instrumentul convertirii lui. Apoi, printr-un apel plin de iubire si căldură, apostolul l-a rugat fierbinte pe Filimon ca, asa după cum prin facerile lui de bine înviorase pe sfinti, tot la fel el să învioreze spiritul apostolului prin împlinirea acestei pricini de bucurie. "Bizuit pe ascultarea ta", adaugă el, "stiu că vei face chiar mai mult decât îti zic".
Scrisoarea lui Pavel către Filimon arată influenta Evangheliei asupra legăturilor dintre stăpân si serv. Sclavia era o institutie statornicită în întreg Imperiul Roman si în multe din bisericile pentru care lucrase Pavel se găseau atât stăpâni, cât si sclavi. În orase, unde sclavii deseori întreceau cu mult numărul populatiei libere, legi grozav de aspre erau socotite ca necesare pentru a-i tine în supunere. Câte un roman bogat era, deseori, stăpânul a sute de sclavi, de diferite ranguri si cu educatie si talente diferite. Având deplină putere asupra sufletelor si trupurilor acestor neputincioase fiinte, el putea să le aplice orice suferintă pe care o alegea. Dacă unul dintre ei, din răzbunare sau voind să se apere, îndrăznea să ridice o mână împotriva stăpânului său, întreaga familie a vinovatului putea să fie sacrificată în chip nemilos. Cea mai neînsemnată greseală, vină sau nebăgare de seamă era deseori pedepsită fără îndurare.
Unii stăpâni, mai omenosi decât altii, erau mai îngăduitori fată de servii lor; însă marea majoritate a bogatilor si nobililor, dedati fără frâu satisfacerii plăcerilor desfrânate, pasiunilor si mâncării, făceau din sclavii lor victimele nenorocite ale capriciului si tiraniei. Tendinta întregului sistem era deznădăjduit de degradatoare.
Nu era lucrarea apostolului aceea de a răsturna în chip nejudecat sau dintr-o dată ordinea statornicită a societătii. A fi încercat aceasta ar fi însemnat să împiedice succesul Evangheliei. Însă el a învătat anumite principii care loveau chiar la temelia sclaviei si care, dacă ar fi fost puse în practică, cu sigurantă că ar fi subminat întreg sistemul. "Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia" (2 Cor. 3,17), a declarat el. Odată convertit, sclavul devine un membru al trupului lui Hristos si deci avea să fie iubit si tratat ca un frate, un împreună mostenitor cu stăpânul său al binecuvântărilor lui Dumnezeu si al privilegiilor Evangheliei. Pe de altă parte, servilor le era dat sfatul să-si împlinească datoriile "nu numai când sunteti sub ochii lor, ca si cum ati vrea să plăceti oamenilor, ci ca niste robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu" (Ef. 6,6).
Crestinismul face o legătură de strânsă unire între stăpân si sclav, împărat si supus, slujitor al Evangheliei si păcătos decăzut care a găsit în Hristos curătirea de păcat. Ei au fost spălati în acelasi sânge, înviorati de acelasi Duh si ei sunt făcuti una cu Isus Hristos.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
