In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 42
CĂLĂTORIA SI NAUFRAGIUL
În cele din urmă, Pavel se afla în drumul său spre Roma. "După ce s-a hotărât să plecăm cu corabia în Italia", scrie Luca, "pe Pavel si pe alti câtiva întemnitati i-au dat pe mâna unui sutas al cetei de ostasi, Augusta, numit Iuliu. Ne-am suit într-o corabie de la Adramit, care avea să meargă pe coasta Asiei, si am pornit. Aveam cu noi pe Aristarh Macedoneanul din Tesalonic".
În primul secol al erei crestine, călătoria pe mare era însotită de greutăti si primejdii deosebite. Marinarii navigau în mare parte conducându-se după pozitia soarelui si a stelelor; si, când acestea nu apăreau si erau semne de furtună, proprietarii corăbiilor se temeau să se avânte în largul mării. Într-o anumită perioadă a anului, era aproape cu neputintă să se navigheze în sigurantă.
Apostolul Pavel era acum chemat să îndure experientele pline de încercări care aveau să fie partea lui ca întemnitat în lanturi în timpul acestei lungi si obositoare călătorii spre Italia. Un lucru a usurat foarte mult povara soartei sale - i s-a îngăduit să fie însotit de Luca si Aristarh. Mai târziu, în epistola sa către Coloseni, el se referea la acesta din urmă numindu-L "tovarăsul meu de temnită" (Col. 4,10); Aristarh a ales să se împărtăsească de întemnitarea lui Pavel, pentru ca astfel să-i poată fi de ajutor în suferintele lui.
Călătoria a început foarte bine. În ziua următoare, ei au aruncat ancora în portul Sidon. Aici, sutasul Iuliu "care se purta omenos cu Pavel", fiind informat că în locul acela erau crestini, "i-a dat voie să meargă pe la prietenii săi, si să fie îngrijit de ei". Această îngăduintă a fost foarte mult apreciată de apostol, a cărui sănătate lăsa de dorit.
Părăsind Sidonul, corabia a întâmpinat vânturi potrivnice; si fiind abătută din drumul ei, înaintarea se făcea încet. La Mira, în provincia Licia, sutasul a găsit o mare corabie alexandrină, ce avea ca destinatie coasta Italiei, si si-a mutat de îndată întemnitatii pe ea. Însă vânturile erau încă potrivnice si înaintarea corăbiei se făcea cu greu. Luca scria: "Timp de mai multe zile, am mers încet cu corabia, si nu fără greutate am atins înăltimea Cnid, unde nu ne-a lăsat vântul să ne oprim. Am trecut pe la capătul Cretei, alături de Salmona. De-abia am mers cu corabia la marginea insulei, si am ajuns într-un loc numit Limanuri bune".
În portul Limanuri bune ei au fost siliti să rămână mai multă vreme, asteptând vânturi prielnice. Iarna se apropia cu grăbire, "călătoria pe mare se făcea primejdioasă"; si cei care aveau conducerea corăbiei a trebuit să renunte la nădejdea de a ajunge la destinatie mai înainte ca sezonul de călătorit pe mare să se fi închis pentru anul acela. Singura problemă asupra căreia trebuia să hotărască acum era aceea dacă să rămână la Limanuri bune sau să încerce a atinge un port mai prielnic în care să ierneze.
Problema aceasta a fost discutată cu multă seriozitate si, în cele din urmă, a fost adusă de sutas înaintea lui Pavel, care câstigase respectul atât al marinarilor, cât si al ostasilor. Fără nici o ezitare, apostolul i-a sfătuit să rămână acolo unde erau. "Oamenilor", le-a zis el, "călătoria văd că nu se va face fără primejdie si fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură si pentru corabie, dar chiar si pentru vietile noastre". Însă "cârmaciul si stăpânul corăbiei", cum si majoritatea dintre călători si echipaj n-au vrut să primească sfatul. Fiindcă portul în care ancorase "nu era bun de iernat, cei mai multi au fost de părere să plece cu corabia de acolo, ca să încerce să ajungă la Fenix, liman din Creta, asezat spre miazăzi-apus si spre miazănoapte-apus, ca să ierneze acolo".
Sutasul a hotărât să urmeze părerea majoritătii. Prin urmare, când "începuse să sufle un vânt usor de la miazăzi", au pornit cu corabia din Limanuri bune, în nădejdea că în curând aveau să ajungă în portul dorit. "Dar, nu după multă vreme, s-a dezlăntuit" un vânt furtunos; corabia a fost luată de el, fără să poată lupta împotriva vântului".
Zvârlită de furtună, corabia a trecut pe lângă mica insulă Clauda, si, la adăpostul ei, marinarii s-au pregătit pentru ceva mai rău. Barca de salvare, singurul mijloc de scăpare în caz că corabia s-ar scufunda, era pe apă, legată de un odgon si în primejdie de a fi în fiece clipă sfărâmată în bucăti. Prima lor lucrare a fost să ridice barca la bord. S-au luat apoi toate măsurile pentru a întări corabia si a o pregăti să înfrunte furtuna. Scurta ocrotire oferită lor de mica insulă nu le-a folosit prea mult, căci au ajuns din nou pradă deplinei furii a furtunii.
Toată noaptea a urlat furtuna si, cu toate măsurile ce fuseseră luate, corabia a început să ia apă printr-o spărtură. "A doua zi au început să arunce în mare încărcătură din corabie". Noaptea a venit din nou, însă vântul n-a încetat. Corabia bătută de vânt, cu catargul rupt si cu pânzele sfâsiate, era azvârlită încoace si încolo de furia vântului. În fiecare minut, se părea că scândurile corăbiei ce trosneau aveau să cedeze din cauza clătinării si smuciturilor la care erau supuse din pricina furtunii. Spărtura crestea repede si atât călătorii, cât si echipajul lucrau continuu la pompe. Nu era nici o clipă de odihnă pentru nimeni de pe bord. "A treia zi", scrie Luca, "noi, cu mâinile noastre, am lepădat uneltele corăbiei. Soarele si stelele nu s-au văzut mai multe zile si furtuna era atât de puternică, încât la urmă pierdusem orice nădejde de scăpare".
Timp de paisprezece zile, ei au fost împinsi de valuri sub un cer fără soare si fără stele. Apostolul, el însusi suferind din punct de vedere fizic, avea cuvinte de nădejde pentru cea mai întunecoasă oră, cum si o mână de ajutor în orice situatie. Prin credintă, el a prins cu tărie bratul Puterii Infinite si inima lui s-a încrezut în Dumnezeu. Cât despre sine, nu avea nici o teamă; el stia că Dumnezeu avea să-l crute pentru a da mărturie la Roma despre adevărul lui Hristos. Însă inima lui suspina plină de milă pentru sufletele sărmane din jurul lui, păcătoase, decăzute si nepregătite să moară. În timp ce se ruga cu multă căldură lui Dumnezeu, ca vietile lor să le fie crutate, i s-a descoperit că rugăciunea i-a fost ascultată.
Folosind un moment de potolire a furtunii, Pavel s-a suit pe covertă si, ridicându-si glasul, a zis: "Oamenilor, trebuia să mă fi ascultat si să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie si de această pagubă. Acum vă sfătuiesc să fiti cu voie bună; pentru că nici unul din voi nu va pieri; si nu va fi altă pierdere decât a corăbiei. Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu, si căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte, si mi-a zis: 'Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; si iată că Dumnezeu ti-a dăruit pe toti cei ce merg cu corabia împreună cu tine'. De aceea, oamenilor, linistiti-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla asa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov."
La auzul acestor cuvinte, speranta a reînviat. Atât călătorii, cât si echipajul s-au trezit din apatia lor. Mai era încă mult de făcut si orice lucrare ce le sta în putere să o facă trebuia împlinită pentru a evita distrugerea.
În a paisprezecea noapte de zbucium pe valurile negre si învolburate, "pe la miezul noptii", marinarii, auzind trosnituri de scânduri rupte, "au bănuit că se apropie de pământ. Au măsurat adâncimea apei si au găsit douăzeci de stânjeni; au mers putin mai departe, au măsurat-o din nou, si au găsit cincisprezece stânjeni. De teamă să nu se lovească de stânci", scrie Luca, "au aruncat patru ancore înspre cârma corăbiei, si doreau să se facă ziuă".
La revărsatul zorilor, au întrezărit slab conturul unei coaste învăluite de furtună, însă nu putea fi văzut nici un semn terestru cunoscut. Atât de întunecos părea viitorul, încât marinarii păgâni, pierzând orice curaj, "căutau să fugă din corabie" si, prefăcându-se că fac pregătiri să arunce "ancorele înspre partea dinainte a corăbiei", ei îsi coborâseră deja barca de salvare, când Pavel, întelegând planul lor josnic, a spus sutasului si ostasilor: "Dacă oamenii acestia nu vor rămânea în corabie, nu puteti fi scăpati". De îndată "ostasii au tăiat funiile bărcii si au lăsat-o să cadă jos", în apă.
Momentul cel mai critic le stătea încă înainte. Din nou apostolul le-a adresat cuvinte de încurajare si i-a îndemnat pe toti, atât pe marinari, cât si pe călători să ia si să mănânce, zicând: "Astăzi sunt patrusprezece zile, de când stati mereu de veghe, si n-ati luat nimic de mâncare în gură. De aceea vă rog să mâncati, căci lucrul acesta este pentru scăparea voastră; si nu vi se va pierde nici un fir de păr din cap".
"După ce a spus aceste vorbe, a luat pâine, a multumit lui Dumnezeu, înaintea tuturor, a frânt-o, si a început să mănânce". Atunci, obosita si descurajata grupă de două sute saptezeci si cinci de suflete, care, dacă nu ar fi fost Pavel, ar fi ajuns la disperare, s-a alăturat apostolului, începând să mănânce. "După ce s-au săturat, au usurat corabia, aruncând grâul în mare".
De acum, lumina zilei se arătase deplin, dar ei nu puteau vedea nimic după care să-si dea seama unde se află. Totusi, "au văzut de departe un golf, care avea maluri nisipoase, si au hotărât să împingă corabia într-acolo, dacă va fi cu putintă. Au tăiat ancorele, ca să le sloboade în mare, si au slăbit în acelasi timp funiile cârmelor; apoi au ridicat ventrila cea mică după suflarea vântului, si s-au îndreptat spre mal. Dar au dat peste o limbă de pământ, unde s-a înfipt corabia; si partea dinainte a corăbiei s-a împlântat si stătea neclintită, pe când partea dinapoi a început să se rupă de izbitura valurilor".
Pavel si ceilalti întemnitati erau acum amenintati de o soartă mult mai de temut decât naufragiul. Ostasii si-au dat seama că, în timp ce vor căuta să ajungă la tărm, le va fi cu neputintă să-i păzească pe întemnitatii care le fuseseră dati în grijă. Fiecare persoană avea să fie lăsată să facă tot ce putea spre a se salva. Totusi, dacă vreunul dintre întemnitati ar fi lipsit, viata celor care erau răspunzători de ei ar fi fost primejduită. De aceea, ostasii au fost de părere să omoare pe toti întemnitatii. Legea romană aproba acest procedeu crud, si planul ar fi fost executat de îndată, dacă nu ar fi fost vorba de cineva fată de care toti erau la fel de mult îndatorati. Sutasul Iuliu stia că Pavel fusese instrumentul prin care viata tuturor celor de la bord fusese salvată si, mai mult, convins fiind că Domnul era cu el, se temea să-i facă vreun rău. De aceea, "a poruncit ca cei ce pot înota să se arunce de pe corabie în apă, si să iasă cei dintâi la pământ; iar ceilalti să se aseze unii pe scânduri, iar altii pe frânturi de corabie si asa s-a făcut că au ajuns toti teferi la uscat". Când s-a făcut apelul, nu a lipsit nici unul.
Echipajul naufragiat a fost primit cu bunăvointă de locuitorii barbari de pe Malta. "Ne-au primit pe toti la un foc mare", scrie Luca, "pe care-l aprinseseră din pricină că ploua, si se lăsase un frig mare". Pavel se găsea printre aceia care erau activi în a ajuta ca ceilalti să se simtă bine. Strângând "o grămadă de mărăcini" si punându-i pe foc, "o năpârcă a iesit afară din pricina căldurii si s-a lipit de mâna lui". Cei care stăteau lângă el au fost cuprinsi de groază; si datorită lantului pe care-l purta si-au dat seama că Pavel era un întemnitat si au spus între ei: "Cu adevărat că omul acesta este un ucigas, căci 'Dreptatea' nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare". Dar Pavel a scuturat năpârca în foc si nu a simtit nici un rău. Cunoscând natura sa veninoasă, oamenii se asteptau în fiecare clipă să-l vadă căzând jos într-o teribilă agonie. "Dar, după ce au asteptat mult si au văzut că nu i se întâmplă nimic, si-au schimbat părerea si ziceau că este un zeu".
În timpul celor trei luni cât grupa de pe corabie a rămas la Malta, Pavel si conlucrătorii săi au folosit multe ocazii de a predica Evanghelia. Domnul a lucrat prin ei într-un mod deosebit de minunat. Datorită lui Pavel, întreaga grupă de naufragiati a fost tratată cu multă bunăvointă; au fost împlinite toate lipsurile lor, si, la părăsirea Maltei, au fost aprovizionati din belsug cu tot ce le trebuia pentru călătorie. Întâmplările principale din timpul sederii lor sunt redate pe scurt de Luca în felul următor:
"În împrejurimi erau mosiile mai marelui ostrovului, numit Publius. El ne-a primit si ne-a ospătat cu cea mai mare bunăvointă trei zile. Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, bolnav de friguri si de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el, si l-a vindecat. Atunci au venit si ceilalti bolnavi din ostrovul acela, si au fost vindecati. Ni s-a dat mare cinste, la plecarea noastră cu corabia ne-au dat tot ce ne trebuia".
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
