In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 38
PAVEL CA ÎNTEMNITAT
Când am ajuns la Ierusalim, fratii ne-au primit cu bucurie. A doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov si toti prezbiterii s-au adunat acolo".
Cu ocazia aceasta, Pavel si tovarăsii lui au predat în mâinile bătrânilor lucrării din Ierusalim darurile trimise de bisericile dintre Neamuri pentru sprijinirea săracilor din rândul fratilor iudei. Strângerea acestor daruri i-a costat pe apostol si pe conlucrătorii săi mult timp, frământare si muncă neobosită. Suma, care a întrecut cu mult asteptările prezbiterilor din Ierusalim, reprezenta multe sacrificii si chiar restrângeri severe din partea credinciosilor dintre Neamuri.
Aceste daruri de bunăvoie erau o dovadă a credinciosiei convertitilor dintre Neamuri fată de organizatia lucrării lui Dumnezeu din lumea întreagă si ele ar fi trebuit să fie primite de toti cu o profundă recunostintă; totusi, Pavel si conlucrătorii lui au constatat că până si printre aceia în fata cărora stăteau acum erau unii care nu puteau să aprecieze spiritul de iubire frătească ce determinase aducerea acestor daruri.
În primii ani ai lucrării Evangheliei printre Neamuri, unii dintre fratii de vază din Ierusalim, agătându-se de prejudecătile lor de dinainte si de felul lor de gândire de atunci, nu au conlucrat din toată inima cu Pavel si conlucrătorii lui. În grija lor de a păstra câteva forme si ceremonii neînsemnate, ei au pierdut din vedere binecuvântările care ar fi venit asupra lor si asupra lucrării pe care o iubeau, printr-un efort de a uni laolaltă toate părtile lucrării Domnului. Desi doritori să ocrotească cât mai bine interesele bisericii crestine, ei au dat gres în a tine pasul cu providenta clarvăzătoare a lui Dumnezeu si, în întelepciunea lor omenească, au încercat să arunce asupra lucrătorilor multe îngrădiri care nu erau necesare. Astfel, s-a ridicat un grup de bărbati care nu cunosteau personal împrejurările schimbătoare si nevoile deosebite întâlnite de lucrători în câmpurile îndepărtate, totusi care stăruiau că ei au autoritatea să-i îndrume pe fratii lor din aceste câmpuri, ca să urmeze anumite metode specifice de lucru. Ei considerau că lucrarea de predicare a Evangheliei trebuia dusă înainte, potrivit cu părerile lor.
Trecuseră multi ani de când fratii din Ierusalim, împreună cu reprezentantii din alte biserici de frunte, au dat o atentie deosebită problemelor dificile care se ridicaseră cu privire la metodele urmate de cei care lucrau printre Neamuri. Ca urmare a acestei sfătuiri, fratii se uniseră în a da bisericilor recomandări clare cu privire la anumite rituri si obiceiuri, inclusiv circumciziunea. La această mare consfătuire, fratii s-au unit, de asemenea, în a-i recomanda bisericilor crestine pe Barnaba si pe Pavel ca lucrători demni de toată încrederea.
Printre cei de fată la această adunare erau unii care criticaseră cu asprime metodele de lucru folosite de apostoli, asupra cărora apăsa sarcina principală de a duce Evanghelia la Neamuri. Însă, în timpul consfătuirii, vederile lor cu privire la planul lui Dumnezeu s-au lărgit si ei s-au unit împreună cu fratii lor în a lua hotărâri întelepte care au făcut cu putintă unirea întregului corp al credinciosilor.
Mai târziu însă, când a devenit clar faptul că convertitii dintre Neamuri se înmulteau repede, au fost câtiva dintre fratii mai cu vază din Ierusalim care au început să nutrească din nou prejudecătile lor de mai înainte împotriva metodelor lui Pavel si ale conlucrătorilor lui. Aceste prejudecăti se întăreau cu trecerea anilor, până ce unii dintre fratii conducători au hotărât că lucrarea de predicare a Evangheliei trebuie făcută de aici încolo potrivit cu propriile lor idei. Dacă Pavel era gata să-si adapteze metodele potrivit anumitor rânduieli pe care ei le sustineau, atunci ei aveau să-l recunoască si să-i sprijinească lucrarea; altfel, ei nu mai aveau să privească cu plăcere lucrarea lui si nici să-i mai acorde sprijinul lor.
Bărbatii acestia pierduseră din vedere faptul că Dumnezeu este Învătătorul poporului Său; că fiecare lucrător al cauzei Sale trebuie să dobândească o experientă personală în a urma Conducătorului divin, fără a privi la om pentru o îndrumare directă; că lucrătorii Săi trebuie să fie modelati si formati nu după ideile omului, ci după Modelul divin.
În lucrarea sa, apostolul Pavel îi învătase pe oameni "nu după vorbirile înduplecătoare ale întelepciunii, ci dintr-o dovadă dată de Duhul si de putere". Adevărurile vestite de el îi fuseseră descoperite prin Duhul Sfânt; "căci Duhul cercetează totul, chiar si lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaste lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot asa: nimeni nu cunoaste lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu" Si vorbim despre el", afirmă Pavel, "nu cu vorbiri învătate de la întelepciunea omenească, ci cu vorbiri învătate de la Duhul Sfânt, întrebuintând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovnicesti" (1 Cor. 2,4.10-13).
În tot timpul lucrării sale, Pavel s-a bazat pe Dumnezeu pentru o îndrumare directă. În acelasi timp, fusese foarte atent ca să lucreze în armonie cu hotărârile consiliului general de la Ierusalim; si, ca urmare, "bisericile se întăreau în credintă si sporeau la număr din zi în zi" (Fapte 16,5). Si acum, cu toată lipsa de simpatie arătată lui de unii, el s-a simtit cu constiinta împăcată pentru că îsi făcuse datoria încurajând în convertitii lui un spirit de sinceră credinciosie, generozitate si iubire frătească, asa cum s-a dovedit cu această ocazie prin darurile îmbelsugate pe care el putea să le pună înaintea prezbiterilor iudei.
După ce le-a prezentat darurile, Pavel "le-a istorisit cu deamănuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul Neamurilor prin slujba lui". Această istorisire a faptelor a adus în inimile tuturor, chiar si a acelora care se îndoiseră, convingerea că binecuvântarea cerului însotise lucrările sale. "Când l-au auzit, au proslăvit pe Dumnezeu". Ei au înteles că metodele de lucru folosite de apostol purtau pecetea cerului. Darurile bogate ce stăteau înaintea lor adăugau o greutate mărturiei apostolului cu privire la credinciosia noilor biserici întemeiate printre Neamuri. Aceia care, fiind socotiti printre cei care aveau în sarcină lucrarea din Ierusalim, ceruseră să fie adoptate anumite măsuri arbitrare de control au văzut lucrarea lui Pavel într-o lumină nouă si au fost convinsi că atitudinea lor fusese rea, că fuseseră tinuti în sclavie de obiceiurile si traditiile iudaice si că lucrarea Evangheliei fusese mult împiedicată prin lipsa lor de a recunoaste că zidul de despărtire dintre iudei si Neamuri fusese surpat prin moartea Domnului Hristos.
Aceasta era ocazia de aur pentru ca toti fratii conducători să mărturisească sincer si deschis că Dumnezeu lucrase prin Pavel si că uneori ei gresiseră îngăduind ca vestile aduse de vrăjmasi să le trezească gelozia si prejudecata. Dar, în loc să se unească într-un efort de a face dreptate unuia care fusese jignit, i-au dat un sfat care arăta că ei încă nutreau simtământul că Pavel trebuie în mare măsură socotit ca răspunzător pentru prejudecata existentă. Ei nu au stat în chip nobil în apărarea lui, căutând să arate celor nemultumiti în ce consta rătăcirea lor, ci au căutat să ajungă la un compromis, sfătuindu-l să urmeze o cale ce, după părerea lor, avea să îndepărteze orice motiv pentru o gresită întelegere.
"Vezi, frate", au spus ei ca răspuns la mărturia sa, "câte mii de Iudei au crezut, si toti sunt plini de râvnă pentru Lege. Dar ei au auzit despre tine că înveti pe toti Iudeii care trăiesc printre Neamuri să se lepede de Moise, că le zici să nu-si taie copiii împrejur si să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de făcut? Negresit multimea are să se adune căci vor auzi că ai venit. Deci, fă ce-ti vom spune noi. Avem aici patru bărbati care au făcut o juruintă. Ia-i cu tine, curăteste-te împreună cu ei si cheltuieste tu pentru ei, ca să-si radă capul. Si astfel vor cunoaste toti că nu este nimic adevărat din cele ce au auzit despre tine, ci că si tu umbli întocmai după rânduială si păzesti Legea. Cu privire la Neamurile care au crezut, noi am hotărât si le-am scris că trebuie să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate si de desfrânare".
Fratii sperau că Pavel, urmând calea arătată de ei, ar putea da o puternică dovadă împotriva rapoartelor neadevărate cu privire la el. Ei l-au asigurat că hotărârea consiliului, tinut mai înainte cu privire la convertitii dintre Neamuri si la legea ceremonială, era încă considerată ca fiind bună. Însă sfatul dat acum nu era potrivit cu această hotărâre. Nu Duhul lui Dumnezeu era acela care insuflase acest sfat; el era rodul lasitătii. Conducătorii bisericii din Ierusalim stiau că, prin lipsa de conformare fată de legea ceremonială, crestinii aveau să-si atragă asupră-le ura Iudeilor, si să se expună astfel prigoanei. Sinedriul făcea tot ceea ce putea pentru ca să împiedice extinderea Evangheliei. El alegea bărbati care să-i urmărească pe apostoli, îndeosebi pe Pavel, si pe orice cale cu putintă să se opună lucrării lui. Dacă crestinii ar fi fost învinuiti înaintea Sinedriului ca niste călcători ai legii, atunci ar fi urmat să sufere o grabnică si aspră pedeapsă ca apostaziati de la credinta iudaică.
Multi dintre iudeii care primiseră Evanghelia mai nutreau încă un simtământ de consideratie fată de legea ceremonială si erau prea grabnici a face concesii neîntelepte, nădăjduind ca astfel să câstige încrederea conationalilor lor, să le îndepărteze prejudecătile si să-i câstige la credinta în Hristos, ca Răscumpărător al lumii. Pavel a înteles că, atâta vreme cât multi dintre membrii cu vază ai bisericii din Ierusalim aveau să continue a nutri o prejudecată împotriva lui, ei aveau să lucreze continuu în vederea nimicirii influentei lui. Simtea că, dacă printr-o concesie chibzuită i-ar fi putut câstiga pentru adevăr, atunci ar fi înlăturat o mare piedică din calea succesului Evangheliei în alte locuri. Însă el nu era autorizat de Dumnezeu să cedeze atât cât îi cereau ei.
Când ne gândim la marea dorintă a lui Pavel de a fi în bună întelegere cu fratii săi, dragostea sa gingasă fată de cel slab în credintă, respectul lui fată de apostolii care fuseseră cu Hristos, si fată de Iacov, fratele Domnului, si la tinta lui de a se face totul pentru toti, atât cât putea, fără a sacrifica principiul - când ne gândim la toate acestea, nu este surprinzător faptul că el a fost constrâns să se abată de la umblarea lui hotărâtă si neclintită pe care o urmase până aici. Dar, în loc de a-si împlini scopul dorit, străduintele lui pentru a ajunge la o împăcare nu au făcut decât să zorească criza, grăbind suferintele sale ce au fost profetizate, având ca rezultat despărtirea de fratii săi, lipsind biserica de unul din cei mai puternici stâlpi ai ei si întristând inimile credinciosilor de pretutindeni.
În ziua următoare, Pavel a început să aducă la îndeplinire sfatul prezbiterilor. Cei patru bărbati care se găseau sub votul Nazireat (Numeri 6), al cărui termen aproape trecuse, au fost luati de Pavel si dusi în templu "ca să vestească sfârsitul zilelor curătirii când se va aduce jertfă pentru fiecare din ei". Pentru curătire, trebuia să fie aduse si anumite jertfe costisitoare.
Cei care l-au sfătuit pe Pavel să facă pasul acesta nu au gândit îndeajuns asupra primejdiei la care avea să fie el expus în felul acesta. În vremea aceea, Ierusalimul era plin cu închinători din multe tări. Când, ca împlinire a însărcinării date lui de Dumnezeu, Pavel dusese Evanghelia la Neamuri, el vizitase multe din cele mai mari cetăti ale lumii si era bine cunoscut de mii de oameni, care veniseră la Ierusalim, din diferite locuri străine, ca să ia parte la sărbătoare. Printre acestia erau oameni ale căror inimi erau pline cu cea mai aprigă ură împotriva lui Pavel; si ca el să intre în templu într-o ocazie publică însemna să-si pună viata în primejdie. Câteva zile, el a intrat si a iesit printre închinători, oarecum neobservat; dar, înainte de terminarea timpului hotărât, pe când vorbea cu un preot cu privire la jertfele ce urmau să fie aduse, el a fost recunoscut de unii dintre iudeii din Asia.
Cu o furie demonică, ei s-au năpustit asupra lui, strigând: "Bărbati israeliti, dati ajutor! Iată omul care propovăduieste pretutindeni si în toată lumea împotriva norodului, împotriva Legii si împotriva locasului acestuia". Si, în timp ce oamenii răspundeau chemării după ajutor, o altă învinuire i-a fost adusă - "ba încă a vârât si pe niste Greci în Templu, si a spurcat acest locas sfânt".
După legea iudaică, era o crimă osândită cu moartea ca un necircumcis să intre în curtile dinăuntru ale clădirii sfinte. Pavel fusese văzut în cetate în tovărăsia lui Trofim, un efesean, si a fost făcută legătura că l-ar fi adus în templu. Dar el nu făcuse lucrul acesta; si, el însusi fiind iudeu, fapta sa de a intra în templu nu însemna o călcare a legii. Însă, desi învinuirea era cu totul neadevărată, ea a slujit totusi să stârnească prejudecata multimii. Strigătul fiind luat si purtat prin curtile templului, multimile adunate acolo au fost cuprinse de o furie sălbatică. În curând, vestea s-a răspândit în tot Ierusalimul, si "toată cetatea s-a pus în miscare si s-a strâns norodul din toate părtile".
Faptul că un apostaziat din Israel a cutezat să pângărească templul, chiar în vremea când mii de oameni veniseră acolo din toate părtile lumii, să se închine, a stârnit cele mai fioroase porniri ale gloatei. "Au pus mâna pe Pavel si l-au scos afară din templu, ale cărui usi au fost încuiate îndată".
"Pe când cercau să-l omoare, s-a dus vestea la căpitanul oastei că tot Ierusalimul s-a tulburat". Claudius Lisias cunostea destul de bine elementele răzvrătite cu care avea de-a face si "a luat îndată ostasi si sutasi si a alergat la ei. Când au văzut pe căpitan si pe ostasi, au încetat să mai bată pe Pavel". Necunoscând pricina zarvei, însă văzând că furia multimii era îndreptată împotriva apostolului, căpitanul roman a tras concluzia că Pavel trebuie să fie acel egiptean răzvrătit despre care auzise el, si care nu putuse încă fi prins. De aceea "a pus mâna pe el, si a poruncit să-l lege cu două lanturi. Apoi, a întrebat cine este si ce a făcut". Deodată, multe glasuri s-au ridicat în învinuiri puternice si pline de mânie; "unii strigau într-un fel, altii într-alt fel prin multime; fiindcă nu putea deci să înteleagă adevărul din pricina zarvei, a poruncit să-l ducă în cetătuie. Când a ajuns pe trepte, Pavel a trebuit să fie dus de ostasi, din pricina îmbulzelii norodului întărâtat; căci multimea norodului se tinea după el si striga: 'La moarte cu el!'"
În mijlocul zarvei, apostolul era linistit si stăpân pe sine. Mintea lui era îndreptată spre Dumnezeu si el stia că îngerii cerului erau în preajma lui. El nu era dispus să părăsească templul fără a face o sfortare de a prezenta adevărul înaintea conationalilor săi. Pe când era aproape să fie dus în cetătuie, el a zis comandantului: "Îmi este îngăduit să-ti spun ceva?" Lisias a răspuns: "Stii greceste? Nu cumva esti egipteanul acela, care s-a răsculat acum în urmă, si a dus în pustie pe cei patru mii de tâlhari?" Drept răspuns Pavel a zis: "Eu sunt iudeu, din Tarsul din Cilicia, cetătean al unei cetăti nu fără însemnătate. Te rog, dă-mi voie să vorbesc norodului".
Cererea i-a fost împlinită si "Pavel a stat în picioare pe trepte, si a făcut semn norodului cu mâna". Gestul acesta le-a atras atentia, în timp ce înfătisarea lui le-a impus respect. "S-a făcut o mare tăcere, si Pavel le-a vorbit în limba evreiască astfel: 'Fratilor si părintilor, ascultati acum cuvântul meu de apărare fată de voi!'" La auzul cuvintelor evreiesti, familiare lor, "au tinut si mai mult liniste"; si, în tăcerea aceea completă, el a continuat:
"Eu sunt Iudeu, născut în Tarsul Ciliciei; dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învătat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu de-amănuntul legea părintilor nostri, si am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteti si voi azi". Nimeni nu putea tăgădui afirmatiile apostolului, deoarece faptele la care se referea el erau bine cunoscute multora care încă mai trăiau în Ierusalim. După aceea, el a vorbit despre zelul său de mai înainte în ce priveste prigonirea ucenicilor lui Hristos, chiar până la moarte; si el le-a povestit împrejurările în care se convertise, spunând ascultătorilor săi cum inima sa mândră fusese adusă să se plece înaintea Nazarineanului. Dacă el ar fi încercat să argumenteze si să intre în discutii contradictorii cu împotrivitorii săi, cu încăpătânare ei ar fi refuzat să-i asculte cuvintele; dar amintirea experientei sale a fost însotită de o putere convingătoare ce, pentru un moment, a părut că le înmoaie si le supune inimile.
După aceea, el s-a străduit să arate că lucrarea printre Neamuri nu fusese începută din proprie alegere. El dorise să lucreze pentru neamul său; dar chiar în templul acesta glasul lui Dumnezeu îi vorbise în viziune sfântă, îndreptându-i pasul "departe la Neamuri".
Până aici, poporul ascultase cu deplină atentie, dar când Pavel a ajuns la punctul din istoria vietii sale, când fusese ales ca trimis împuternicit către Neamuri, furia lor a izbucnit din nou. Obisnuiti să se socotească pe ei ca singurul popor favorizat de Dumnezeu, ei nu erau dispusi să îngăduie Neamurilor dispretuite să se împărtăsească de privilegiile care până aici fuseseră socotite ca fiind numai ale lor. Ridicându-si glasul deasupra vocii vorbitorului, ei au strigat: "Ia de pe pământ pe un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!"
"Si scoteau strigăte, îsi aruncau hainele si azvârleau cu tărână în văzduh. Căpitanul a poruncit să-l ducă pe Pavel în cetătuie si să-l cerceteze, bătându-l cu biciul, ca să afle din ce pricină strigau asa împotriva lui".
"Pe când îl legau cu curele, Pavel a zis sutasului, care era de fată: 'Vă este îngăduit să bateti pe un Roman, care nu este osândit?' La auzul acestor cuvinte, sutasul s-a dus să dea de stire căpitanului si a zis: 'Ce ai de gând să faci? Omul acesta este cetătean roman'. Si când a venit căpitanul, a zis lui Pavel: 'Spune-mi, esti roman?' 'Da', i-a răspuns el. Căpitanul a zis: 'Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetătenia aceasta.' 'Si eu', a zis Pavel, 'sunt chiar născut roman'. Numaidecât, cei ce aveau să-l cerceteze prin bătaie au încetat să-l mai necăjească; ba căpitanul, când a aflat că Pavel este Roman, s-a temut pentru că-l legase."
"A doua zi, fiindcă voia să stie bine pentru ce este pârât de Iudei, l-a dezlegat, si a poruncit să se adune laolaltă preotii cei mai de seamă si tot Soborul; apoi a adus pe Pavel jos, si l-a pus înaintea lor."
Apostolul avea să fie judecat acum de acelasi tribunal al cărui membru fusese si el înainte de convertirea sa. Stând acolo înaintea conducătorilor iudeilor, atitudinea îi era linistită, iar fata dezvăluia pacea lui Hristos. "Pavel s-a uitat tintă la Sobor, si a zis: 'Fratilor, eu am vietuit cu toată curătia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta'". Când au auzit aceste cuvinte, ura lor s-a aprins din nou; "marele preot Anania a poruncit celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură". Fată de această poruncă neomenească, Pavel a exclamat: "Te va bate Dumnezeu, părete văruit! Tu sezi să mă judeci după Lege, si poruncesti să mă lovească împotriva Legii?" Cei ce stăteau lângă el i-au zis: 'Îti bati joc de marele preot al lui Dumnezeu?'" Cu obisnuita lui amabilitate, Pavel a răspuns: "N-am stiut fratilor, că este marele preot; căci este scris: 'Pe mai marele norodului tău să nu-l grăiesti de rău'".
"Pavel, ca unul care stia că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a strigat în plin Sobor: 'Fratilor, eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu; din pricina nădejdii în învierea mortii sunt dat în judecată'".
"Când a zis vorbele acestea, s-a stârnit o neîntelegere între Farisei si Saduchei, si adunarea s-a dezbinat. Căci Saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când Fariseii le mărturisesc pe amândouă". Cele două partide au început să discute aprins între ele si în felul acesta puterea împotrivirii lor fată de Pavel a fost înfrântă. "Câtiva Cărturari din partida Fariseilor, s-au sculat în picioare, au început o ceartă aprinsă si au zis: 'Noi nu găsim nici o vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger?' Să nu cumva să luptăm împotriva lui Dumnezeu".
În confuzia care a urmat, saducheii se străduiau cu tot dinadinsul să pună mâna pe apostol spre a-l omorî; iar fariseii erau tot atât de sârguitori în strădania lor de a-l apăra. "Căpitanul se temea ca Pavel să nu fie rupt în bucăti de ei. De aceea a poruncit ostasilor să se pogoare să-l smulgă din mijlocul lor, si să-l ducă în cetătuie." Mai târziu, meditând asupra experientelor pline de încercări din ziua aceasta, Pavel a început să se teamă ca nu cumva comportarea sa să nu-I fi plăcut lui Dumnezeu. S-ar fi putut oare să fi făcut o greseală vizitând Ierusalimul? Marea lui dorintă de a fi laolaltă cu fratii săi l-a dus cumva la acest rezultat dezastruos?
Pozitia pe care iudeii, ca pretins popor al lui Dumnezeu, o ocupau înaintea lumii necredincioase a produs apostolului o profundă mâhnire sufletească. Cum aveau să-i privească acesti slujbasi păgâni? - În timp ce pretindeau că sunt închinători ai lui Iehova si îsi asumau slujbe sfinte se lăsau, totusi, stăpâniti de o mânie oarbă si lipsită de judecată, căutând să-i nimicească chiar pe fratii lor, care îndrăzneau să se deosebească de ei în credinta lor religioasă si făcând din cel mai solemn consiliu deliberativ un loc de gâlceavă si confuzie sălbatică. Pavel era constient de faptul că numele Dumnezeului său a fost batjocorit în ochii păgânilor.
Acum se afla la închisoare si stia că vrăjmasii lui, în disperata lor răutate, vor recurge la orice mijloc pentru a-l omorî. Oare să se fi terminat lucrarea sa pentru biserici si acum aveau să intre lupii răpitori? Lucrarea lui Hristos era foarte legată de inima lui Pavel si el cugeta cu adâncă îngrijorare la primejdiile ce amenintau bisericile răspândite, expuse asa cum erau ele la prigoană din partea unor oameni exact la fel cu aceia care îl înconjuraseră pe el în Sinedriu. Plin de întristare si descurajare, el a plâns si s-a rugat.
În acest ceas întunecos, Domnul nu l-a uitat pe slujitorul Său. El îl ocrotise fată de gloata ucigasă din curtea templului; fusese cu el înaintea Sinedriului; era cu el în cetătuie si Se descoperise martorului Său credincios, ca răspuns la stăruitoarele rugăciuni după călăuzire ale apostolului. "În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel si i-a zis: 'Îndrăzneste, Pavele, după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot asa trebuie să mărturisesti si în Roma'".
De multă vreme dorise Pavel să viziteze Roma; el a dorit foarte mult să-L mărturisească acolo pe Hristos, însă gândise că planurile lui fuseseră împiedicate de vrăjmăsia iudeilor. Putin se gândea el că acum, chiar ca întemnitat, avea să meargă la Roma.
În timp ce Domnul îl încuraja pe servul Său, vrăjmasii lui Pavel unelteau cu multă sârguintă la nimicirea lui. "La ziuă, iudeii au uneltit si s-au legat cu blestem că nu vor mânca, nici nu vor bea, până nu-l vor omorî pe Pavel. Cei ce făcuseră legământul acesta erau mai multi de patruzeci". Aici era vorba de un post ca cel pe care îl osândea Domnul prin Isaia - "postiti ca să vă ciorovăiti si să vă certati, ca să bateti răutăcios cu pumnul" (Is. 58,4).
Uneltitorii "s-au dus la preotii cei mai de seamă si la bătrâni si le-au zis: 'Noi ne-am legat cu mare blestem să nu gustăm nimic până nu-l omorâm pe Pavel. Acum dar, voi, împreună cu Soborul, dati de stire căpitanului, si rugati-l să-l aducă mâine jos înaintea voastră, ca si cum ati vrea să-i cercetati pricina mai cu de-amănuntul; si până să ajungă el, noi suntem gata să-l omorâm'".
În loc să condamne acest plan plin de cruzime, preotii si bătrânii au consimtit imediat la el. Pavel spusese adevărul atunci când a asemănat pe Anania cu un perete văruit.
Însă Dumnezeu a intervenit spre a salva viata slujitorului Său. Fiul sorei lui Pavel, auzind despre "această cursă" a ucigasilor, "s-a dus în cetătuie si a spus lui Pavel. Pavel a chemat pe unul din sutasi si a zis: 'Du pe tinerelul acesta la căpitan, căci are să-i spună ceva.' Sutasul a luat pe tânăr cu el, l-a dus la căpitan, si a zis: 'Pavel cel întemnitat m-a chemat si m-a rugat să aduc la tine pe acest tinerel, care are să-ti spună ceva'".
Cludius Lisias l-a primit binevoitor pe tânăr si, luându-l la o parte, l-a întrebat: "Ce ai să-mi spui?" Tânărul a răspuns: "Iudeii s-au sfătuit să te roage să aduci mâine pe Pavel înaintea Soborului, ca si cum ai vrea să-l cercetezi mai cu de-amănuntul. Tu să nu-i asculti pentru că mai multi de patruzeci dintre ei îl pândesc, si s-au legat cu blestem să nu mănânce si să nu bea nimic până nu-l vor omorî; acum stau gata si n-asteaptă decât făgăduiala ta".
"Căpitanul a lăsat pe tinerel să plece si i-a poruncit să nu spună nimănui că i-a descoperit aceste lucruri".
De îndată, Lisias s-a hotărât să-l transfere pe Pavel de sub jurisdictia sa sub aceea a procuratorului Felix. Ca popor, iudeii erau într-o stare de excitare si iritare si, deseori, aveau loc răzvrătiri. Prezenta continuă a apostolului în Ierusalim ar fi putut avea urmări primejdioase atât pentru cetate, cât si pentru comandantul însusi. De aceea, "a chemat pe doi sutasi si le-a zis: 'La ceasul al treilea din noapte, să aveti gata două sute de ostasi, saptezeci de călăreti si două sute de sulitari, ca să meargă până la Cezarea'. Le-a poruncit să aducă si dobitoace pentru Pavel, ca să-l pună călare, si să-l ducă sănătos si teafăr la dregătorul Felix".
Nu era timp de pierdut în trimiterea lui Pavel. "Ostasii, după porunca pe care o primiseră, au luat pe Pavel si l-au dus noaptea până la Antipatrida". De acolo, călăretii au mers mai departe cu întemnitatul până la Cezarea, în timp ce cei patru sute de sulitari s-au întors la Ierusalim.
Ofiterul, comandantul detasamentului, l-a predat lui Felix pe întemnitat, împreună cu o scrisoare ce-i fusese încredintată de căpitan:
"Claudius Lisias către prea alesul dregător Felix: plecăciune! Acest om, pe care l-au prins Iudeii, era să fie omorât de ei; si eu m-am dus repede cu ostasi, si l-am scos din mâna lor, căci am aflat că este Roman. Am vrut să aflu pricina pentru care-l pârau, si l-am adus înaintea Soborului lor. Am găsit că era pârât pentru lucruri privitoare la legea lor, dar că nu săvârsise nici o nelegiuire, care să fie vrednică de moarte sau de lanturi. Mi s-a dat însă de stire că Iudeii îl pândesc ca să-l omoare; l-am trimis îndată la tine, si am făcut cunoscut si celor ce-l învinuiesc să-ti spună tie ce au împotriva lui. Fii sănătos".
După ce a citit scrisoarea, Felix s-a interesat de ce provincie apartinea întemnitatul si, fiind informat că era din Cilicia, a zis: "Te voi asculta când vor veni pârâsii tăi. Si a poruncit să fie păzit în palatul lui Irod".
Cazul lui Pavel nu era primul în care un slujitor al lui Dumnezeu găsise între păgâni un adăpost în fata răutătii pretinsului popor al lui Iehova. În furia lor împotriva lui Pavel, iudeii adăugaseră o altă crimă la lista neagră ce a marcat istoria acestui popor. Ei si-au împietrit mai departe inimile fată de adevăr si si-au făcut astfel si mai sigură soarta.
Putini si-au dat seama de însemnătatea cuvintelor rostite de Hristos atunci când, în sinagoga din Nazaret, El S-a anuntat ca fiind Cel Uns. El Si-a făcut cunoscut misiunea Sa, aceea de a mângâia, de a binecuvânta si de a mântui pe cei întristati si păcătosi; si, apoi, văzând că mândria si necredinta stăpâneau inimile ascultătorilor Săi, El le-a reamintit că, în trecut, Dumnezeu Se depărtase de poporul Său ales din cauza necredintei si a răzvrătirii lor si Se descoperise celor din tările păgâne care nu au respins lumina cerului. Văduva din Sarepta si Naaman sirianul trăiseră potrivit întregii lumini pe care o avuseseră, de aceea ei au fost socotiti mult mai neprihăniti decât poporul ales al lui Dumnezeu, care se abătuse de la El si sacrificase principiul pentru o viată usoară si onoare lumească.
Hristos a spus iudeilor din Nazaret un adevăr înspăimântător când a declarat că, datorită apostazierii lui Israel, acolo nu era loc sigur pentru solul credincios al lui Dumnezeu. Ei nu aveau să-L pretuiască si nici să aprecieze lucrarea Lui. În timp ce conducătorii lui Israel pretindeau a avea o mare râvnă pentru onoarea lui Dumnezeu si binele lui Israel, ei erau vrăjmasi fată de amândouă. Prin învătătură si exemplu, ei duceau poporul mai departe si tot mai departe de ascultarea de Dumnezeu, conducându-l acolo unde El nu putea să-i fie apărare în ziua strâmtorării.
Cuvintele de mustrare ale Mântuitorului fată de oamenii din Nazaret se aplicau, în cazul lui Pavel, nu numai iudeilor necredinciosi, ci si propriilor săi frati în credintă. Dacă cei care erau conducători în biserică si-ar fi înfrânat simtământul lor de amărăciune fată de apostol si l-ar fi primit ca pe unul care, în mod deosebit, fusese chemat de Dumnezeu să ducă Evanghelia la Neamuri, Domnul l-ar fi crutat pentru ei. Dumnezeu nu rânduise ca lucrarea lui Pavel să se termine asa curând, însă El nu a săvârsit nici o minune pentru a împiedica cursul împrejurărilor pe care le provocaseră conducătorii bisericii din Ierusalim.
Acelasi spirit duce încă la acelasi rezultat. Neglijarea aprecierii si folosirii bogătiilor harului divin a lipsit biserica de multe binecuvântări. De câte ori nu ar fi îndelungit Domnul lucrarea unui credincios slujitor al Evangheliei, dacă lucrarea sa ar fi fost apreciată. Dar, dacă biserica îngăduie ca vrăjmasul sufletelor să pervertească întelegerea lucrurilor astfel încât ei să înfătiseze si să interpreteze gresit cuvintele si faptele slujitorului lui Hristos, dacă ei îsi îngăduie să-i stea în cale si să-l împiedice să se facă folositor, câteodată Domnul ia de la ei binecuvântarea pe care le-o dăduse.
Satana lucrează continuu prin uneltele sale, ca să descurajeze si să nimicească pe cei pe care Dumnezeu i-a ales să împlinească o lucrare mare si bună. Ei pot fi gata să-si sacrifice chiar si viata pentru înaintarea lucrării lui Hristos, totusi marele amăgitor va căuta să vâre în mintea fratilor lor îndoieli cu privire la ei, îndoieli care, dacă vor fi primite, vor submina încrederea în integritatea caracterului lor si le vor schilodi lucrarea. Prea adesea el izbuteste să aducă asupra lor, chiar prin fratii lor, asemenea întristare a inimii, încât, plin de bunătate, Dumnezeu intervine ca să dea odihnă slujitorilor Săi prigoniti. După ce mâinile sunt încrucisate pe pieptul ce nu mai respiră, când glasul de avertizare si încurajare a tăcut, cei încăpătânati poate că se vor trezi să vadă si să pretuiască binecuvântările pe care le-au respins. Moartea lor poate săvârsi ceea ce ei nu a fost în stare să facă în timpul lor.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
