In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 37
ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI PAVEL LA IERUSALIM
Pavel dorea foarte mult să ajungă la Ierusalim înainte de Paste, având în felul acesta ocazie să-i întâlnească pe aceia care aveau să vină din toate părtile lumii spre a lua parte la sărbătoare. El a nutrit totdeauna nădejdea ca, în vreun fel oarecare, să poată fi folosit ca un instrument pentru îndepărtarea prejudecătilor conationalilor săi necredinciosi, astfel încât ei să poată fi adusi să primească pretioasa lumină a Evangheliei. El dorea, de asemenea, să-i întâlnească pe membrii bisericii din Ierusalim si să le dea darurile trimise de bisericile dintre Neamuri pentru fratii săraci din Iudea. Si, prin această vizită, el nădăjduia să realizeze o apropiere mai puternică între iudei si Neamurile convertite la credintă.
Terminându-si lucrarea la Corint, el s-a hotărât să se îmbarce direct pentru unul din porturile de pe coasta Palestinei. Toate aranjamentele fuseseră făcute, iar el era pe punctul de a păsi pe bordul corabiei, când i s-a spus despre un complot urzit de iudei spre a-i lua viata. În trecut, acesti împotrivitori ai credintei fuseseră înfrânti în toate strădaniile lor de a pune capăt lucrării apostolului.
Succesul ce însotea predicarea Evangheliei a trezit din nou mânia iudeilor. Din fiecare colt veneau vesti despre întinderea noii învătături, prin care iudeii erau scutiti de păzirea ritualurilor legii ceremoniale si Neamurilor le era îngăduit să aibă aceleasi privilegii cu iudeii, ca niste copii ai lui Avraam. Pavel, în predicile sale din Corint, a prezentat aceleasi argumente asupra cărora a stăruit cu atâta putere si în epistolele sale. Declaratia sa puternică, cum că "nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur" (Col. 3,11), era privită de vrăjmasii săi ca o cutezătoare batjocorire a credintei si au hotărât ca glasul lui să fie adus la tăcere.
Primind avertizarea despre acest complot, Pavel s-a hotărât să ocolească, luând-o prin Macedonia. Planul de a ajunge la Ierusalim de Paste trebuia să fie părăsit, însă spera să fie acolo de Ziua Cincizecimii.
Pavel si Luca erau însotiti de "Sopater din Berea, fiul lui Pir, Aristarh si Secund din Tesalonic, Gaiu din Derbe, precum si Tihic si Trofim care erau din Asia". Pavel avea cu el o mare sumă de bani de la bisericile dintre Neamuri, pe care intentiona să-i predea în mâinile fratilor cu răspunderea lucrării în Iudea; si, din pricina aceasta, el a rânduit ca acesti frati, reprezentanti ai diferitelor biserici care contribuiseră, să-l însotească până la Ierusalim.
La Filipi, au zăbovit pentru prăznuirea Pastelor. Numai Luca a rămas cu el, ceilalti membri ai grupei trecând la Troa spre a-l astepta acolo. Filipenii erau cei mai iubitori, cei mai credinciosi si cei mai sinceri dintre convertitii apostolului si, în timpul celor opt zile ale sărbătorii, el s-a bucurat de o pasnică si fericită comuniune cu ei.
Îmbarcându-se din Filipi, Pavel si Luca i-au ajuns, după cinci zile, pe tovarăsii lor la Troa si au rămas sapte zile cu credinciosii din acest loc.
În ultima seară a rămânerii lui acolo, "fratii s-au adunat laolaltă ca să frângă pâinea". Faptul că iubitul lor învătător era gata să plece strânsese laolaltă o grupă mai mare decât de obicei. Ei s-au adunat într-o cameră de sus, de la etajul al treilea. Acolo, în căldura iubirii si grijii sufletului său fată de ei, apostolul a predicat până la miezul noptii.
Pe una din ferestrele deschise stătea un tânăr numit Eutih. În această pozitie primejdioasă, el a adormit si a căzut jos în curte. Dintr-o dată, toti s-au înspăimântat si s-au tulburat. Tânărul a fost ridicat mort si multi s-au strâns în jurul lui cu strigăte si bocete. Însă Pavel, făcându-si loc prin multimea înspăimântată, l-a luat în brate si a înăltat o rugăciune plină de căldură, ca Dumnezeu să-i redea viata. Cererea lui a fost ascultată. Pe deasupra tânguirilor si plânsetelor, glasul apostolului s-a auzit zicând: "Nu vă tulburati, căci sufletul lui (viata lui, KJV) este în el". Plini de bucurie, credinciosii s-au adunat din nou în camera de sus. Ei au luat parte la Sfânta Cină si apoi Pavel "a mai vorbit multă vreme până la ziuă").
Corabia pe care Pavel si tovarăsii lui urmau să-si continue călătoria era aproape să plece si fratii s-au grăbit să se îmbarce. Totusi, apostolul a ales personal să meargă pe uscat, pe jos, pe o cale mai scurtă spre Troa si Asos, urmând să-i întâlnească pe tovarăsii lui în acest din urmă oras. Lucrul acesta i-a dat un scurt timp pentru meditatie si rugăciune. Greutătile si primejdiile în legătură cu vizita ce urma să o facă la Ierusalim, atitudinea bisericii de acolo fată de el si fată de lucrarea lui, cum si starea bisericilor si interesele lucrării Evangheliei în alte locuri erau subiecte de serioasă si îngrijorată cugetare; si el a folosit ocazia aceasta deosebită pentru a-L căuta pe Dumnezeu spre a primi putere si călăuzire.
Când călătorii au navigat spre sud de Asos, ei au trecut pe lângă cetatea Efes, atât de mult timp locul activitătii apostolului. Pavel ar fi dorit foarte mult să viziteze biserica de acolo: căci avea să le dea importante îndrumări si sfaturi. Dar, gândind bine, el s-a hotărât să se grăbească; fiindcă dorea "ca, dacă-i va fi cu putintă, să fie în Ierusalim de Ziua Cincizecimii". Totusi, ajungând la Milet, care era la patruzeci si cinci de kilometri de Efes, el a aflat că ar putea fi cu putintă să vină în legătură cu bisericile înainte de plecarea corăbiei. Prin urmare, el a trimis de îndată veste prezbiterilor, stăruind ca să se grăbească să vină la Milet pentru a-i putea vedea înainte de a-si continua călătoria.
Ca răspuns la chemarea sa, ei au venit, si el le-a adresat cuvinte serioase si miscătoare de povătuire si rămas bun. "Stiti cum m-am purtat cu voi în toată vremea", zise el, "din ziua dintâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi si în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor. Stiti că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, si nu m-am temut să vă propovăduiesc si să vă învăt înaintea norodului si în case si să vestesc Iudeilor si Grecilor pocăinta fată de Dumnezeu si credinta în Domnul nostru Isus Hristos".
Pavel înăltase totdeauna Legea divină. El arătase că în Lege nu era nici o putere de a salva pe oameni de sub osânda neascultării. Făcătorii de rele trebuia să se pocăiască de păcatele lor si să se umilească înaintea lui Dumnezeu, a cărui dreaptă mânie ei si-o atrăseseră prin călcarea Legii Sale; si ei trebuia, de asemenea, să dovedească credintă în sângele lui Hristos, ca fiind singurul mijloc de iertare. Fiul lui Dumnezeu murise ca jertfă pentru ei si Se înăltase la ceruri pentru a sta înaintea Tatălui ca apărător al lor. Prin pocăintă si credintă, ei puteau să fie liberati de osânda păcatului si prin harul lui Hristos puteau fi făcuti în stare ca de acum înainte să asculte de Legea lui Dumnezeu.
"Si acum", continuă Pavel, "iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să stiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înstiintează din cetate în cetate că mă asteaptă lanturi si necazuri. Dar eu nu tin numaidecât la viata mea, ca si cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârsesc cu bucurie calea si slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Si acum, stiu că nu-mi veti mai vedea fata, voi toti aceia în mijlocul cărora am umblat, propovăduind Împărătia lui Dumnezeu".
Pavel nu avusese de gând să dea această mărturie, însă, pe când vorbea, Spiritul inspiratiei a venit asupra lui, confirmându-i temerile că aceasta avea să fie ultima întâlnire cu fratii săi din Efes.
"De aceea vă mărturisesc, astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu". Nici teama că ar putea supăra, nici dorinta după prietenie sau aplauze nu puteau să-l facă pe Pavel să-si retină cuvintele pe care Dumnezeu i le dăduse pentru învătarea, avertizarea si îndreptarea lor. Din partea servilor Săi de astăzi, Dumnezeu cere curaj în predicarea Cuvântului si în vestirea învătăturilor Lui. Slujitorii lui Hristos nu trebuie să prezinte oamenilor numai acele adevăruri plăcute, retinându-le pe cele care ar pricinui durere. Ei trebuie să vegheze cu deplină grijă asupra dezvoltării caracterului. Dacă el vede că unii din turmă nutresc păcatul, ca un păstor credincios, el trebuie să le dea Cuvântul lui Dumnezeu, învătătura care se potriveste situatiei lor. Dacă le-ar îngădui ca, după găsirea lor cu cale, să meargă neavertizati, el ar urma să fie făcut răspunzător pentru sufletele lor. Pastorul care îsi împlineste înalta sa însărcinare trebuie să dea cu credinciosie poporului său învătătură cu privire la fiecare punct al credintei crestine, arătându-le cum ar trebui să fie si ce ar trebui să facă ei pentru a sta desăvârsiti în ziua lui Dumnezeu. Numai acela care este un învătător credincios al adevărului va fi în stare ca, la terminarea lucrării sale, să poată spune împreună cu Pavel: "Sunt curat de sângele tuturor".
"Luati seama dar la voi însivă", i-a sfătuit apostolul pe fratii săi, "si la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (priveghetori), ca să păstoriti biserica Domnului, pe care a câstigat-o cu însusi sângele Său". Dacă slujitorii Evangheliei ar păstra totdeauna în minte faptul că ei au de-a face cu cei răscumpărati prin sângele lui Hristos, atunci ei ar avea un simtământ mai profund al importantei lucrării lor. Ei trebuie să ia seama atât la ei însisi, cât si la turma lor. Propriul lor exemplu trebuie să ilustreze si să dea putere învătăturii lor. Ca învătători ai căii vietii, ei nu ar trebui să dea vreo ocazie ca adevărul să fie vorbit de rău. Ca reprezentanti ai lui Hristos, ei trebuie să păstreze în cinste Numele Său. Prin devotiunea lor, prin curătenia vietii lor si vorbirea lor evlavioasă, trebuie să se dovedească demni de înalta lor chemare.
Primejdiile care aveau să asalteze biserica din Efes au fost descoperite apostolului. "Stiu bine", a spus el, "că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruta turma; si se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăta lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor". Pavel tremura pentru biserică, căci, privind în viitor, a văzut atacurile pe care biserica trebuia să le îndure atât din partea vrăjmasilor din afară, cât si a celor dinăuntru. Cu o stăruintă solemnă, el i-a îndemnat pe fratii săi să păzească în mod vigilent învătătura sacră pe care o primiseră. Drept exemplu, el le arătă munca sa deosebită printre ei: "De aceea vegheati, si aduceti-vă aminte că, timp de trei ani, zi si noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi".
"Si acum, fratilor", a continuat el, "vă încredintez în mâna lui Dumnezeu si a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteste, si vă poate da mostenirea împreună cu toti cei sfintiti. N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva". Unii dintre fratii Efeseni erau bogati; însă Pavel niciodată nu căutase să aibă vreun folos personal din partea lor. Nu făcea parte din solia sa să atragă atentia la nevoile sale. "Mâinile acestea", declară el, "au lucrat pentru trebuintele mele si ale celor ce erau cu mine". Printre lucrările sale grele, cum si călătoriile sale întinse pentru cauza lui Hristos, el era în stare nu numai să se îngrijească singur de nevoile sale proprii, ci si să pună ceva deoparte pentru sprijinirea conlucrătorilor săi si ajutorarea săracilor merituosi. Lucrul acesta el l-a îndeplinit numai printr-o neîncetată hărnicie si o strictă economie. Pe bună dreptate el se putea da ca pildă, atunci când spunea: "În toate privintele v-am dat o pildă, si v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutati pe cei slabi, si să vă aduceti aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însusi a zis: 'Este mai ferice să dai decât să primesti'".
"După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat, si s-a rugat împreună cu ei toti. Si au izbucnit cu totii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel si l-au sărutat. Căci erau întristati mai ales de vorba pe care le-o spusese el că nu-i vor mai vedea fata. Si l-au petrecut până la corabie".
De la Milet, călătorii au pornit pe apă si s-au "dus drept la Cos, a doua zi la Rodos, si de acolo la Patara", în partea de sud-vest a tărmului Asiei Mici, unde, găsind "o corabie care avea să treacă în Fenicia, s-au suit în ea si au plecat". La Tir, unde corabia avea să fie descărcată, ei au găsit câtiva ucenici cu care au putut rămâne împreună timp de sapte zile. Prin Duhul Sfânt, ucenicii acestia au fost înstiintati de primejdiile ce-l asteptau pe Pavel la Ierusalim si ei stăruiau de el "să nu se suie la Ierusalim". Însă apostolul n-a îngăduit ca teama de nenorocire si întemnitare să-l abată din planul său.
La sfârsitul săptămânii petrecute la Tir, toti fratii, împreună cu sotiile si copiii lor l-au însotit pe Pavel la corabie si, mai înainte ca el să păsească pe corabie, ei au îngenuncheat la tărm si s-au rugat unii pentru altii.
Continuându-si călătoria spre sud, călătorii au ajuns la Cezarea si au "intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei sapte, si au găzduit la el". Aici, Pavel a petrecut câteva zile linistite si fericite - ultima libertate de care avea să se mai bucure pentru o vreme îndelungată.
Pe când Pavel zăbovea în Cezarea, "un prooroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea, si a venit la noi", spune Luca. "A luat brâul lui Pavel, si-a legat picioarele si mâinile si a zis: 'Iată ce zice Duhul Sfânt: Asa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, si-l vor da în mâinile Neamurilor'".
"Când am auzit lucrul acesta", continuă Luca, "atât noi, cât si cei de acolo am rugat pe Pavel să nu se suie la Ierusalim". Însă Pavel nu voia să se abată de pe calea datoriei. El era gata să-L urmeze pe Hristos chiar dacă ar fi trebuit să ajungă la închisoare si la moarte. "Ce faceti de plângeti asa, si-mi rupeti inima?" exclamă el; "eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să si mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus". Văzând că îi pricinuiesc dureri fără a-i schimba gândul, fratii au încetat de a-l mai supăra, rostind numai cuvintele: "Facă-se voia Domnului!"
Curând, a sosit vremea când trebuia să se termine scurta sedere la Cezarea si, însotit de unii dintre frati, Pavel si tovarăsii lui s-au îndreptat către Ierusalim cu inimile mult umbrite de presimtirea răului ce urma să vină.
Niciodată mai înainte nu se apropiase apostolul de Ierusalim cu o inimă atât de întristată. El stia că avea să găsească putini prieteni si multi vrăjmasi. El se apropia de cetatea care lepădase si ucisese pe Fiul lui Dumnezeu si asupra căreia atârna acum amenintarea mâniei dumnezeiesti. Amintindu-si cât de amară fusese prejudecata sa proprie împotriva urmasilor lui Hristos, el a simtit cea mai profundă milă fată de cetătenii săi amăgiti. Si totusi, cât de putin putea el nădăjdui că va fi în stare să îi ajute! Aceeasi mânie oarbă, care odată arsese în propria sa inimă, aprinsese acum cu nespusă putere inima unui neam întreg împotriva lui.
Si el nu putea conta nici pe simpatia si nici pe sprijinul propriilor lui frati în credintă. Iudeii neconvertiti, care merseseră atât de aproape pe urmele lui, se grăbiseră să răspândească cele mai neplăcute rapoarte la Ierusalim, atât ei personal, cât si prin scrisoare, cu privire la el si la lucrarea lui; si chiar si unii dintre apostoli si prezbiteri primiseră ca adevărate aceste rapoarte, nefăcând nici o încercare de a le contrazice si nemanifestând vreo dorintă de a fi în armonie cu Pavel.
Totusi, în mijlocul descurajărilor, apostolul nu era descurajat. El era încredintat că Glasul care vorbise propriei sale inimi va mai vorbi încă si inimii conationalilor săi si că cei ce erau împreună cu el, ucenici ai Învătătorului, pe care-L iubeau si-I slujeau, aveau totusi să-si unească inimile cu a sa în lucrarea Evangheliei.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
