In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 34
O SLUJIRE CONSACRATĂ
Atât prin viata Sa, cât si prin învătăturile Sale, Domnul Hristos a dat o pildă desăvârsită a unei slujiri neegoiste ce îsi are originea în Dumnezeu. Dumnezeu nu trăieste pentru Sine. Creând lumea si sustinând toate lucrurile, El slujeste continuu altora. "El face să răsară soarele Său peste cei răi si peste cei buni, si dă ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Mat. 5,45). Acest ideal al slujirii, Tatăl l-a încredintat Fiului Său. Lui Isus I s-a dat să stea în fruntea omenirii prin exemplul Său de a învăta ce înseamnă a sluji. Întreaga Sa viată a fost supusă legii slujirii. El a fost de folos tuturor, slujindu-i pe toti.
Mereu si mereu, Isus a căutat să statornicească acest principiu în mijlocul ucenicilor Săi. Când Iacov si Ioan au cerut să ocupe locurile mai de frunte, El a spus: "Oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru; si oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci el să slujească si să-Si dea viata ca răscumpărare pentru multi" (Mat. 20, 26-28).
De la înăltare, Hristos a continuat lucrarea Sa pe pământ prin soli alesi, prin care El vorbeste fiilor oamenilor si slujeste nevoilor lor. Marele Conducător al bisericii îngrijeste de lucrarea Sa prin uneltele omenesti alese de Dumnezeu ca reprezentanti ai Săi.
Pozitia acelora care au fost chemati de Dumnezeu să lucreze prin cuvânt si învătătură pentru zidirea bisericii Sale este una de o covârsitoare răspundere. În locul lui Hristos, ei trebuie să stăruie pe lângă bărbati si femei să se împace cu Dumnezeu; si ei pot aduce la îndeplinire misiunea lor numai dacă primesc întelepciune si putere de sus.
Slujitorii lui Hristos sunt păzitorii spirituali ai poporului încredintat grijii lor. Lucrarea lor a fost asemănată cu aceea a străjerilor. În vremurile din vechime, deseori erau asezate santinele pe zidurile cetătilor, de unde, din anumite puncte mai înalte, ei puteau supraveghea locurile importante care trebuia păzite si să dea de veste despre apropierea vrăjmasului. De credinciosia lor depindea siguranta celor dinăuntru. La intervale hotărâte, li se cerea să se cheme unul pe altul spre a se convinge că toti erau treji si că nu se întâmplase nimic rău vreunuia. Strigătul de îmbărbătare si avertizare era purtat de la unul la altul, fiecare repetând chemarea, până ce ecoul ei dădea ocol cetătii.
Fiecărui slujitor al Său, Domnul îi spune: "Fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculti Cuvântul care iese din gura Mea, si să-i înstiintezi din partea Mea. Când zic celui rău: 'Răule, vei muri negresit!' si tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înstiinta pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui" tu îti vei mântui sufletul" (Ezech. 33,7-9).
Cuvintele profetului arată solemna răspundere a celor ce sunt numiti păzitori ai bisericii lui Dumnezeu, ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Ei trebuie să stea ca străjeri pe zidurile Sionului spre a da alarma la apropierea vrăjmasului. Sufletele sunt în primejdia de a cădea pradă ispitei. Dacă din vreun motiv oarecare simturile lor spirituale devin asa de amortite, încât ei nu mai sunt în stare să discearnă primejdia, si dacă, prin faptul că nu dau avertizare, poporul piere, Dumnezeu va cere din mâinile lor sângele celor care sunt pierduti.
Este privilegiul străjerilor de pe zidurile Sionului să trăiască atât de aproape de Dumnezeu si să fie atât de usor influentati de Duhul Sfânt, încât El să poată lucra prin ei spre a spune bărbatilor si femeilor despre primejdia în care se află si să le arate locul unde pot fi în sigurantă. Ei sunt credinciosi ca să-i avertizeze despre urmarea sigură a nelegiuirii si sunt la fel de credinciosi ca să apere interesele bisericii. Nicicând ei nu trebuie să-si slăbească vigilenta. Ei au de îndeplinit o lucrare care le solicită punerea la lucru a fiecărei capacităti a fiintei lor. Glasurile lor trebuie să se ridice ca un sunet de trâmbită si niciodată ei nu trebuie să scoată o notă sovăielnică, nesigură. Ei nu trebuie să lucreze pentru bani, ci pentru că nu pot face altfel, fiindcă îsi dau seama că asupra lor stă un vai dacă nu predică Evanghelia. Alesii lui Dumnezeu, sigilati cu sângele consacrării, trebuie să salveze bărbati si femei de la iminenta nimicire.
Slujitorul Evangheliei, care este un conlucrător cu Hristos, va avea un profund simtământ al sfinteniei lucrării sale si al strădaniei si sacrificiului cerut pentru a o îndeplini cu succes. El nu caută propria sa liniste sau comoditate. El se uită pe sine. În umblarea sa după oaia pierdută, el nu-si dă seama că el însusi este obosit, înghetat si flămând. El nu are înaintea ochilor decât o singură tintă - salvarea a ce este pierdut.
Cel care slujeste sub steagul însângerat al lui Emanuel va avea de îndeplinit lucruri care cer eforturi eroice si răbdare stăruitoare. Însă ostasul crucii stă neclintit în prima linie a luptei. Când vrăjmasul se aruncă să-l atace, el se îndreaptă spre cetătuie după ajutor si, prezentând Domnului făgăduintele Cuvântului, el este întărit pentru datoriile acelui ceas. El îsi dă seama de nevoia ce o are de a primi putere de sus. Biruintele pe care le dobândeste nu-l fac să se îngâmfe, ci îl îndeamnă să se sprijine cu si mai multă greutate pe Cel Tare. Sprijinindu-se pe această Putere, el este făcut destoinic să prezinte solia mântuirii cu atâta putere, încât aceasta face să vibreze si alte minti.
Cel care învată cuvântul trebuie ca el însusi să trăiască într-o constientă si continuă comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune si cercetarea Cuvântului Său, căci în aceasta stă izvorul puterii. Comuniunea cu Dumnezeu va da strădaniilor slujitorului Evangheliei o putere mai mare decât influenta predicii sale. El nu trebuie să-si îngăduie să fie lipsit de această putere. Cu un zel de netăgăduit, el trebuie să ceară fierbinte lui Dumnezeu să-l întărească si să-i dea putere atât pentru a-si împlini datoria, cât si pentru încercare si ca să-i atingă buzele cu cărbunele aprins. Deseori, trimisii lui Hristos se prind mult prea slab de realitătile vesnice. Dacă oamenii ar umbla cu Dumnezeu, El i-ar ascunde în crăpătura Stâncii. Astfel ascunsi, ei Îl pot vedea pe Dumnezeu asa cum L-a văzut Moise. Prin puterea si lumina pe care El o împarte, ei pot întelege mult mai mult si pot realiza mult mai mult decât mintea lor mărginită ar fi gândit că este cu putintă.
Siretenia lui Satana este folosită cu si mai mare succes fată de aceia care sunt descurajati. Când descurajarea amenintă să-l coplesească pe slujitorul Evangheliei, acesta trebuie să aducă înaintea lui Dumnezeu nevoile sale. Atunci când cerul era ca de aramă deasupra lui Pavel, el s-a încrezut si mai deplin în Dumnezeu. Mai mult decât oricare om, el a cunoscut ce înseamnă întristarea; dar ascultati strigătul lui biruitor când, asaltat de ispită si luptă, picioarele lui se avântă înainte spre cer: "Întristările noastre usoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vesnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd" (2 Cor. 4,17.18). Ochii lui Pavel stăteau mereu atintiti spre ce nu se vedea si spre cele vesnice. Întelegând că se lupta împotriva puterilor supranaturale, el si-a pus încrederea în Dumnezeu si în aceasta consta tăria lui. Prin vederea Celui care este nevăzut se dobândeste puterea si vigoarea sufletului, iar puterea păcatului asupra mintii si a caracterului este zdrobită.
Un pastor trebuie să umble liber printre oamenii pentru care lucrează ca, ajungând să-i cunoască, să poată sti cum să adapteze învătătura sa la nevoile lor. Când un slujitor al Evangheliei si-a rostit predica, lucrarea lui de-abia a început. Există o lucrare personală pe care el trebuie să o facă. El trebuie să-i viziteze pe oameni acasă la ei, să le vorbească si să se roage cu ei, iar aceasta cu stăruintă si umilintă. Sunt familii la care adevărul lui Dumnezeu nu va ajunge niciodată, dacă ispravnicii harului Său nu vor intra în casele lor si nu-i vor îndrepta spre o cale mai înaltă. Însă inimile acelora care fac această lucrare trebuie să bată la unison cu inima lui Hristos.
Se cuprinde mult în porunca: "Iesi la drumuri si la garduri, si pe cei ce-i vei găsi sileste-i să intre, ca să Mi se umple casa" (Luca 14,23). Slujitorii Evangheliei trebuie să învete adevărul în familii. Alipindu-se de aceia pentru care lucrează si conlucrând în felul acesta cu Dumnezeu, El îi va îmbrăca cu putere spirituală. Hristos îi va călăuzi în lucrarea lor, dându-le să rostească asemenea cuvinte, care să ajungă până în profunzimile inimilor ascultătorilor. Fiecare slujitor al Evangheliei are privilegiul să poată spune împreună cu Pavel: "Nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu". "N-am ascuns nimic din ce vă era de folos, si nu m-am temut să vă propovăduiesc si să vă învăt înaintea norodului în case, si pocăinta fată de Dumnezeu si credinta în Domnul nostru Isus Hristos" (Fapte 20,27.20.21).
Mântuitorul a mers din casă în casă, vindecând pe bolnavi, mângâind pe cei întristati, linistind pe cei îndurerati, aducând pace celui nemângâiat. El i-a luat pe copilasi în brate, i-a binecuvântat si a rostit cuvinte de nădejde si mângâiere mamelor trudite. Cu o blândete si gingăsie desăvârsită, El a întâmpinat orice fel de durere si amărăciune omenească. El a lucrat nu pentru Sine, ci pentru altii. El a fost slujitorul tuturor. Mâncarea si băutura Sa erau de a aduce nădejde si putere tuturor acelora cu care el venea în legătură. Si, atunci când bărbati si femei ascultau adevărurile care ieseau de pe buzele Sale, atât de deosebite de traditiile si dogmele învătate de rabini, în inimile lor izvora nădejde. În învătătura Sa era o asa căldură, încât făcea ca toate cuvintele Sale să fie primite cu putere convingătoare.
Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să învete metoda de lucru a lui Hristos, pentru ca ei să poată scoate din vistieria Cuvântului Său ceea ce va împlini nevoile spirituale ale acelora pentru care lucrează. Numai în felul acesta îsi pot îndeplini însărcinarea primită. Acelasi Spirit care era în Hristos, când a dat învătătura pe care El o primea continuu, trebuie să fie izvorul cunostintei si secretul puterii lor în ducerea lucrării Mântuitorului în lume.
Unii din cei care au luat parte în slujirea Evangheliei nu au izbutit să ajungă la succes, din pricină că nu au acordat un interes neîmpărtit lucrării Domnului. Slujitorii Evangheliei nu ar trebui să aibă vreun interes personal de urmărit, afară de marea lucrare de a conduce suflete la Mântuitorul. Pescarii pe care i-a chemat Hristos si-au părăsit de îndată plasele si L-au urmat. Slujitorii Evangheliei nu pot săvârsi o lucrare demnă pentru Dumnezeu si, în acelasi timp, să mai fie împovărati si cu mari întreprinderi si afaceri personale. O asemenea împărtire a interesului le slăbeste simtul spiritual. Mintea si inima sunt ocupate cu lucruri pământesti, iar slujirea lui Hristos ocupă un loc secundar. Ei caută să-si formeze, să-si modeleze lucrarea lor pentru Dumnezeu, potrivit împrejurărilor lor, în loc să determine împrejurările să facă fată cerintelor lui Dumnezeu.
Toate puterile slujitorului Evangheliei sunt necesare înaltei sale chemări. Cele mai bune puteri ale sale apartin lui Dumnezeu. El nu trebuie să se angajeze în speculatii sau în oricare alte afaceri care îl vor abate de la marea lui lucrare. "Nici un ostas", spunea Pavel, "nu se încurcă cu treburile vietii, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste" (2 Tim. 2,4). În felul acesta, apostolul a stăruit asupra gândului că slujitorul Evangheliei trebuie să se consacre fără rezerve în serviciul Maestrului. Slujitorul Evangheliei care este pe deplin consacrat lui Dumnezeu refuză să se angajeze în afaceri care l-ar împiedica să se predea pe deplin chemării sale sfinte. El nu se luptă pentru cinste sau bogătii pământesti; singura lui tintă este aceea de a spune si altora despre Mântuitorul, care S-a dat pe Sine pentru a dărui oamenilor bogătiile vietii vesnice. Dorinta lui supremă nu este să-si strângă comori în lumea aceasta, ci să atragă atentia celui nepăsător, ca si a celui necredincios asupra realitătilor vesniciei. Lui ar putea să i se ofere ocazia să se angajeze în afaceri care să-i făgăduiască mari câstiguri lumesti, dar fată de asemenea ispite el răspunde: "Ce foloseste unui om să câstige toată lumea, dacă îsi pierde sufletul?" (Marcu 8,36).
Satana a prezentat această amăgire lui Hristos, stiind că dacă El ar primi-o, atunci lumea nu ar putea să mai fie niciodată răscumpărată. Si, sub diferite înfătisări, el prezintă aceeasi ispită slujitorilor lui Dumnezeu de astăzi, stiind că cei care sunt înselati prin ea vor fi necredinciosi însărcinării primite.
Nu este voia lui Dumnezeu ca slujitorii Săi să caute să fie bogati. Cu privire la aceasta, Pavel scria lui Timotei: "Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; si unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credintă, si s-au străpuns singuri cu o multime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, si caută neprihănirea, evlavia, credinta, dragostea, răbdarea, blândetea". Atât prin exemplu, cât si prin învătătură, trimisul împuternicit al lui Hristos trebuie să îndemne "pe bogatii veacului acestuia să nu se îngâmfe si să nu-si pună nădejdea în niste bogătii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belsug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogati în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu altii, asa ca să-si strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viată" (1 Tim. 6,10.11.17-19).
Experientele apostolului Pavel si învătătura sa cu privire la sfintenia lucrării slujitorului lui Dumnezeu sunt un izvor de ajutor si inspiratie pentru cei care sunt angajati în lucrarea Evangheliei. Inima lui Pavel ardea de iubire pentru păcătosi si el îsi punea toate străduintele în lucrarea de câstigare de suflete. Niciodată nu a trăit un lucrător mai plin de lepădare de sine si mai stăruitor. Binecuvântările pe carele-a primit el le pretuia ca fiind tot atâtea prilejuri de a le folosi spre binecuvântarea altora. El nu a pierdut nici o ocazie de a vorbi despre Mântuitorul sau de a ajuta celor în necazuri. El a mers din loc în loc predicând Evanghelia lui Hristos si întemeind biserici. Oriunde putea găsi un ascultător, el căuta să zădărnicească răul si să îndrepte picioarele bărbatilor si femeilor pe calea neprihănirii.
Pavel nu uita bisericile pe care le întemeiase. După terminarea unei călătorii misionare, el si Barnaba vizitau din nou bisericile pe care le întemeiaseră, alegând din ele bărbati pe care îi puteau forma ca să li se alăture lor în vestirea Evangheliei.
Acest mod de lucru al lui Pavel cuprinde o importantă învătătură pentru slujitorii Evangheliei de azi. Apostolul a considerat ca o parte a lucrului său aceea de a forma tineri pentru slujba de predicare. El îi lua cu sine în călătoriile lui misionare si astfel ei dobândeau o experientă care mai târziu îi făcea destoinici să ocupe pozitii de răspundere. Când era despărtit de ei, Pavel era totusi la curent cu lucrarea lor si scrisorile lui către Timotei si Tit sunt dovezi despre profunzimea dorintei lui ca ei să aibă succes.
Lucrătorii cu experientă de azi fac o lucrare nobilă - dacă în loc să încerce să poarte singuri toate poverile, ei formează tineri lucrători si asează poveri pe umerii lor.
Pavel nu a uitat niciodată răspunderea ce stătea asupra lui ca slujitor al lui Hristos si nici faptul că dacă se pierdeau suflete din cauza necredinciosiei lui, Dumnezeu avea să-l tragă la răspundere. "Slujitorul ei am fost făcut eu", spune el despre Evanghelie, "după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina tinută ascunsă din vesnicii si în toate veacurile, dar descoperită acum sfintilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogătia slavei tainei acesteia între Neamuri, si anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, si sfătuim pe orice om, si învătăm pe orice om în toată întelepciunea, ca să înfătisăm pe orice om, desăvârsit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, si mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine" (Col. 1,25-29).
Aceste cuvinte pun înaintea lucrătorului pentru Hristos o tintă înaltă si, totusi, această tintă poate fi atinsă de toti aceia care, asezându-se sub călăuzirea marelui Învătător, învată zilnic în scoala lui Hristos. Puterea ce stă la îndemâna lui Dumnezeu este nemărginită, si slujitorul Evangheliei care, simtindu-si marea lui lipsă, se ascunde în Domnul, poate fi sigur că va primi ceea ce pentru ascultătorii lui va fi o mireasmă de viată spre viată.
Scrierile lui Pavel arată că slujitorul Evangheliei trebuie să fie o pildă cu privire la adevărurile pe care el le învată, ca să nu dea "nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată". Despre propria sa lucrare el ne-a lăsat un tablou în Epistola sa către credinciosii corinteni: "În toate privintele, arătăm că suntem niste vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnite, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi; prin curătie, prin întelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire si de apărare, pe care le dă neprihănirea; în slavă si în ocară, în vorbire de rău si în vorbire de bine. Suntem priviti ca niste înselători, măcar că spunem adevărul; ca niste necunoscuti, măcar că suntem bine cunoscuti; ca unii care murim, si iată că trăim; ca niste pedepsiti, măcar că suntem omorâti; ca niste întristati, si totdeauna suntem veseli; ca niste săraci, si totusi îmbogătim pe multi; ca neavând nimic, si totusi stăpânind toate lucrurile" (2 Cor. 6,4-10).
Lui Tit, Pavel îi scria: "Sfătuieste de asemenea pe tineri să fie cumpătati, si dă-te pe tine însuti pildă de fapte bune, în toate privintele. Iar în învătătură, dă dovadă de curătie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă si fără cusur, ca potrivnicul să rămână de rusine, si să nu poată să spună nimic rău de noi" (Tit 2, 6-8).
În fata lui Dumnezeu nu este nimic mai de pret decât slujitorii Săi, care merg în locurile pustii ale pământului să semene sământa adevărului, privind în viitor la seceris. Nimeni altul, ci numai Hristos poate să măsoare grija slujitorilor Săi atunci când caută ce este pierdut. El le dă din Spiritul Său si, prin străduintele lor, suflete sunt călăuzite să se întoarcă de la păcat la neprihănire.
Dumnezeu cheamă bărbati care sunt gata să-si părăsească ogoarele, afacerile si, dacă este nevoie, chiar si familiile, pentru a deveni misionari pentru El. Si chemarea va primi răspuns. În trecut, au fost bărbati care, miscati de iubirea lui Hristos si nevoile celor pierduti, au părăsit viata comodă din patrie, cum si societatea prietenilor, ba chiar si pe aceea a sotiei si copiilor, pentru a merge în tări străine, printre idolatri si sălbatici, spre a vesti solia îndurării. În această lucrare, multi si-au pierdut viata, însă altii s-au ridicat să ducă lucrarea mai departe. Si astfel lucrarea lui Dumnezeu a progresat pas cu pas si sământa semănată în întristare a adus un seceris bogat. Cunostinta despre Dumnezeu s-a întins până departe si steagul crucii a fost înfipt în tări păgâne.
Pentru întoarcerea unui păcătos, slujitorul Evangheliei trebuie să-si folosească la maximum toate posibilitătile sale. Sufletul pe care Dumnezeu l-a creat si pe care Hristos l-a răscumpărat este de mare valoare din pricina posibilitătilor ce-i stau înainte, a foloaselor spirituale ce i-au fost puse la îndemână, a capacitătilor pe care le poate avea dacă va fi însufletit de Cuvântul lui Dumnezeu, cum si nemurirea pe care o poate dobândi prin nădejdea prezentată în Evanghelie. Si, dacă Hristos a părăsit nouăzeci si nouă de oi pentru a merge să caute si să salveze pe acea singură oaie pierdută, oare suntem noi îndreptătiti să facem mai putin? Oare neglijenta de a lucra asa cum a lucrat Hristos, a sacrifica asa cum a sacrificat El, nu este o trădare a adevărurilor sacre, o insultă adusă lui Dumnezeu?
Inima adevăratului slujitor al Evangheliei este plină de o arzătoare dorintă de a salva suflete. Timp si putere sunt cheltuite, eforturi obositoare nu sunt crutate, pentru că si altii trebuie să audă adevărurile care au adus sufletului său atâta fericire, pace si bucurie. Duhul lui Hristos este asupra lui. El veghează asupra sufletelor ca unul care trebuie să dea socoteală. Cu ochii atintiti la crucea de pe Golgota, privind pe Mântuitorul înăltat pe ea, încrezându-se în harul Său, crezând că El va fi cu el până la sfârsit, fiind scutul, tăria si destoinicia lui, el lucrează pentru Dumnezeu. Prin invitatii si rugăminti stăruitoare, amestecate cu asigurările iubirii lui Dumnezeu, el caută să câstige suflete pentru Isus, si în ceruri el este numărat printre aceia care sunt "chemati, alesi si credinciosi" (Apoc. 17,14).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
