In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 32
O BISERICĂ DARNICĂ
În prima epistolă către biserica din Corint, Pavel le-a dat credinciosilor sfaturi cu privire la principiile generale care stau la temelia sprijinirii lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Scriind despre lucrarea sa apostolică spre binele lor, el a întrebat:
"Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeste o vie, si nu mănâncă din rodul ei? Cine paste o turmă, si nu mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune si legea? În adevăr, în legea lui Moise este scris: 'Să nu legi gura boului care treieră grâul'! Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbeste El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, si cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el."
"Dacă am semănat printre voi bunurile duhovnicesti", a întrebat mai departe apostolul, "mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură altii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos. Nu stiti că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniti din lucrurile de la Templu si că cei ce slujesc altarului, au parte de la altar? Tot asa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie" (1 Cor. 9,7-14).
Aici, apostolul se referă la planul Domnului pentru întretinerea preotilor care slujeau la templu. Aceia care erau pusi deoparte pentru această slujbă sfântă erau sprijiniti de fratii cărora le administrau binecuvântările spirituale. "Aceia dintre fiii lui Levi, care îndeplinesc slujba de preoti, după Lege, au poruncă să ia zeciuială de la norod" (Evrei 7,5). Semintia lui Levi fusese aleasă de Domnul pentru îndeplinirea slujbelor sfinte de la templu si ale preotiei. Despre preot era spus: "Pe el l-a ales Domnul" ca să facă slujba în Numele Domnului" (Deut. 18,5). O zecime din tot venitul era cerută de Domnul ca fiind a Sa si a retine zecimea era privit de El ca jefuire.
La acest plan pentru sprijinirea slujirii Evangheliei face Pavel referire când spune: "Tot asa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie". Si, mai târziu, scriind lui Timotei, apostolul spune: "Vrednic este lucrătorul de plata lui" (1 Tim. 5,18).
Aducerea zecimii era doar o parte din planul lui Dumnezeu pentru sprijinirea lucrării Sale. Numeroase daruri si jertfe erau rânduite de Dumnezeu. În dispensatiunea iudaică, poporul era învătat să nutrească un spirit de dărnicie, atât în scopul sustinerii lucrării lui Dumnezeu, cât si pentru împlinirea nevoilor celor în lipsă. La anumite ocazii speciale, se făceau daruri de bunăvoie. Cu ocazia secerisului sau la culesul viilor, primele roade ale câmpului - cereale, vin, untdelemn - erau consacrate ca un dar Domnului. Culegerea spicelor si a boabelor de pe câmp era rezervată pentru săraci. Pârga lânii, atunci când oaia era tunsă, sau a boabelor, atunci când grâul era treierat, era pusă deoparte pentru Dumnezeu. Tot la fel era si cu primii născuti ai tuturor animalelor, iar pentru fiul cel întâi născut se plătea un pret de răscumpărare. Primele roade trebuia prezentate înaintea Domnului la sanctuar si după aceea erau destinate folosirii preotilor.
Prin această rânduială, de dovedire a bunăvointei, Domnul căuta să-l învete pe Israel că El trebuia să fie primul în toate. În felul acesta, li se reamintea că Dumnezeu era stăpânul câmpurilor, al turmelor si cirezilor lor; că El era Acela care le trimitea soarele si ploaia ce făceau să crească si să se coacă recolta. Tot ce aveau ei era al Său; ei nu erau decât administratorii bunurilor Sale.
Nu este în intentia lui Dumnezeu ca crestinii, ale căror privilegii întrec cu mult pe acelea ale natiunii iudaice, să dăruiască mai putin decât ei. "Cui i s-a dat mult", a spus Mântuitorul, "i se va cere mult" (Luca 12,48). Dărnicia cerută evreilor în cea mai mare măsură avea să fie spre binele neamului lor; astăzi, lucrarea lui Dumnezeu se întinde peste tot pământul. În mâinile urmasilor Săi, Hristos a pus comorile Evangheliei, si asupra lor a asezat răspunderea de a duce lumii vestea cea bună a mântuirii. Cu sigurantă, obligatiile noastre sunt mult mai mari decât au fost cele ale Vechiului Israel.
Pe măsură ce lucrarea lui Dumnezeu se extinde, apelurile după ajutor vor fi tot mai dese. Pentru ca acestor chemări să li se poată răspunde, crestinii trebuie să asculte de porunca: "Aduceti însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea" (Mal. 3,10). Dacă cei care mărturisesc că sunt crestini vor aduce lui Dumnezeu în mod credincios zecimile si darurile lor, atunci vistieria Sa va fi plină. Atunci nu ar mai fi pricini ca să se recurgă la expunere de lucruri spre vânzare, la loterii sau organizarea de distractii cu scopul de a strânge fonduri pentru sprijinirea Evangheliei.
Oamenii sunt ispititi să-si folosească banii în plăceri personale, în satisfacerea apetitului, în împodobirea personală sau în înfrumusetarea locuintei lor. Multi membri ai bisericii nu se dau înapoi de a-i cheltui din plin, si chiar fără măsură, în aceste scopuri. Dar, când li se cere să dea pentru vistieria Domnului spre a face să înainteze lucrarea Sa pe pământ, ei sovăiesc. Poate, simtind că nu ar putea face altfel mai bine, ei dăruiesc o sumă care este mult mai mică decât aceea pe care adesea o cheltuiesc pentru unele lucruri ce nu sunt necesare. Ei nu dau pe fată o adevărată iubire pentru lucrarea lui Hristos, nici un interes sincer pentru salvarea sufletelor. De ce să ne mai mire faptul că viata de crestin a unora ca acestia nu este decât o existentă neînsemnată si bolnăvicioasă!
Acela a cărui inimă arde de iubire pentru Hristos va privi nu numai ca o datorie, ci si ca o plăcere, să ajute la înaintarea celei mai înalte si mai sfinte lucrări încredintate omului - lucrarea de a înfătisa lumii bogătiile bunătătii, ale milei si adevărului.
Spiritul lăcomiei îi face pe oameni să păstreze pentru o satisfacere egoistă mijloacele care de drept Îi apartin lui Dumnezeu si spiritul acesta este o scârbă pentru El acum, asa cum a fost si atunci când, prin profetul Său, El mustra cu asprime pe poporul Său, zicând: "Se cade să însele un om pe Dumnezeu, cum Mă înselati voi? Dar voi întrebati: 'Cu ce Te-am înselat?' Cu zeciuielile si darurile de mâncare. Sunteti blestemati, câtă vreme căutati să Mă înselati, tot poporul în întregime!" (Mal. 3,8.9).
Spiritul dărniciei este spiritul cerului. Spiritul acesta îsi găseste cea mai deplină manifestare în sacrificiul lui Hristos pe cruce. Pentru noi, Tatăl a dat pe Fiul Său, unul născut; si Hristos, dând tot ce avea El, S-a dat apoi pe Sine Însusi, pentru ca omul să poată fi mântuit. Crucea de pe Golgota ar trebui să facă un apel la dărnicia fiecărui urmas al Mântuitorului. Principiul ilustrat aici este de a da, a dărui. "Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască si el cum a trăit Isus" (1 Ioan 2,6).
Pe de altă parte, spiritul egoismului este spiritul lui Satana. Principiul ilustrat în spiritul lumesc este de a primi, a căpăta. În acest fel, ei nădăjduiesc să pună mâna pe fericire si să aibă o viată usoară, însă rodul semănării lor este mizeria si moartea.
Numai când Dumnezeu va înceta să-i binecuvânteze pe copiii Săi, numai atunci ei nu vor mai fi obligati să-I înapoieze partea pe care El o pretinde. Ei ar trebui să dea Domnului nu numai partea ce-I apartine, ci, de asemenea, să mai aducă în vistieria Sa, ca o jertfă de recunostintă, si un dar bogat. Cu inimi pline de bucurie, ei ar trebui să consacre Creatorului primele roade ale bogătiilor lor - din cele mai bune posesiuni, slujirea cea mai bună si cea mai sfântă a lor. În felul acesta, ei vor dobândi binecuvântări bogate. Dumnezeu Însusi va face sufletele lor asemenea unei grădini udate, ale cărei ape nu seacă niciodată. Si, când va fi strâns ultimul mare seceris, snopii pe care ei vor fi învredniciti să-i aducă Învătătorului vor alcătui răsplata folosirii în chip neegoist a talentelor împrumutate lor.
Alesii slujitori ai lui Dumnezeu, care sunt angajati într-o lucrare activă, nu ar trebui să fie niciodată siliti să ducă lupta pe cheltuiala lor proprie, fără să fie ajutati prin sprijinirea plină de simpatie si din inimă a fratilor lor. Este de datoria membrilor bisericii să dovedească un spirit de dărnicie fată de aceia care au părăsit ocupatiile lor pământesti spre a se preda slujirii Evangheliei. Când slujitorii lui Dumnezeu sunt încurajati, lucrarea Lui înaintează foarte mult. Dar când, prin egoismul oamenilor, sprijinul la care au dreptul este retinut, mâinile lor slăbesc si deseori rodnicia lor este foarte serios micsorată.
Neplăcerea lui Dumnezeu este aprinsă împotriva acelora care pretind a fi urmasii Săi, dar care îngăduie totusi ca lucrători consacrati, prinsi în slujire activă, să sufere lipsa celor necesare vietii. Acesti egoisti vor fi chemati să dea socoteală nu numai pentru gresita folosire a banilor dati de Domnul, ci si pentru mâhnirea si amărăciunea de inimă pe care umblarea lor a adus-o asupra servilor Săi credinciosi. Cei care sunt chemati spre a împlini lucrul lui Dumnezeu, pentru eforturile lor pline de abnegatie, trebuie să primească o plată îndestulătoare pentru întretinerea lor si a familiilor lor.
În diferite ramuri de activitate pământească, intelectuală sau fizică, oamenii destoinici pot câstiga o plată bună. Oare lucrarea de răspândire a adevărului si de conducere a sufletelor la Hristos nu este mai importantă decât oricare altă ocupatie obisnuită? Si cei care se prind cu toată credinciosia să facă această lucrare nu sunt pe drept cuvânt îndreptătiti la o plată îmbelsugată? Prin felul nostru de pretuire, al valorii corespunzătoare de muncă pentru un bun moral sau fizic, noi dovedim că pretuim cele spirituale si ceresti în contrast cu cele pământesti.
Spre a fi bani în vistierie pentru sprijinirea slujitorilor Evangheliei si spre a ajuta activitătii misionare, este necesar ca poporul lui Dumnezeu să dea din toată inima si cu dărnicie. O răspundere solemnă stă asupra predicatorilor, aceea de a păstra înaintea comunitătilor lor nevoile lucrării lui Dumnezeu si de a-i învăta pe membri să fie darnici. Când lucrul acesta este neglijat si comunitătile nu dau pentru împlinirea nevoilor altora, nu numai că lucrarea Domnului suferă, dar binecuvântarea care ar fi trebuit să vină asupra credinciosilor este retinută.
Chiar si cei mai săraci trebuie să-si aducă darurile lor lui Dumnezeu. Ei trebuie să devină părtasi harului lui Hristos prin renuntarea la eul lor în scopul de a-i ajuta pe aceia a căror nevoie este mult mai arzătoare decât a lor. Darul celui sărac, rodul sacrificiului de sine se ridică înaintea lui Dumnezeu ca tămâia mirositoare. Si fiecare faptă de sacrificiu de sine întăreste spiritul de dărnicie în inima dăruitorului, alipindu-l mai mult de Acela care a fost bogat, dar care pentru noi S-a făcut totusi sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogătiti.
Fapta văduvei care a aruncat în vistierie doi bănuti - tot ce avea - este amintită pentru încurajarea acelora care, luptându-se cu sărăcia, doresc totusi ca prin darurile lor să ajute lucrarea lui Dumnezeu. Hristos a atras atentia ucenicilor Săi la această femeie care dăduse "tot ce avea" (Marcu 2,44). El a pretuit darul ei ca fiind de mai mare valoare decât darurile bogate ale acelora ale căror milostenii nu cereau nici un sacrificiu de sine. Din belsugul lor, ei nu dăduseră decât o mică părticică. Pentru a-si aduce darul, văduva s-a lipsit pe sine chiar de cele mai trebuincioase lucruri ale vietii, încrezătoare că Dumnezeu avea să Se îngrijească de nevoile ei de a doua zi. Despre ea, Mântuitorul a spus: "Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toti cei ce au aruncat în vistierie" (vers. 43). Astfel, El a dat o lectie, si anume că valoarea darului este pretuită nu după cantitate, ci după proportia în care este dat si tinându-se seama de motivul care a mânat pe dăruitor.
Apostolul Pavel, în lucrarea lui în biserici, era neobosit în străduintele sale de a insufla în inimile noilor convertiti dorinta de a face lucruri mari pentru cauza lui Dumnezeu. Deseori, el îi îndemna să dea pe fată dărnicie. Vorbind prezbiterilor din Efes despre începuturile lucrării sale printre ei, el a spus: "În toate privintele v-am dat o pildă, si v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutati pe cei slabi si să vă aduceti aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însusi a zis: 'Este mai ferice să dai decât să primesti'". "Cine seamănă putin", scria el corintenilor, "putin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci 'pe cine dă cu bucurie îl iubeste Dumnezeu'" (Fapte 20,35; 2 Cor. 9 6.7).
Aproape toti credinciosii macedoneni erau săraci în bunuri pământesti, însă inimile lor prisoseau de iubire pentru Dumnezeu si fată de adevărul Său si ei au dăruit bucuros pentru sprijinirea Evangheliei. Când în bisericile dintre Neamuri s-au strâns colecte generale pentru ajutorarea credinciosilor dintre iudei, dărnicia convertitilor din Macedonia a fost dată ca exemplu pentru celelalte biserici. Scriind credinciosilor corinteni, apostolul a atras atentia lor la "harul pe care l-a dat Dumnezeu în bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare si sărăcia lor lucie au dat nastere la un belsug de dărnicie din partea lor" au dat de bunăvoie, după puterea lor, si chiar peste puterile lor. Si ne-au rugat cu mari stăruinte pentru harul si părtăsia la această strângere de ajutoare pentru sfinti" (2 Cor. 8,1-4).
Spiritul de sacrificiu dovedit de credinciosii macedoneni a venit ca o urmare a consacrării lor din toată inima. Miscati de Spiritul lui Dumnezeu "s-au dat mai întâi pe ei însisi Domnului" (2 Cor. 8,5); după aceea, ei au fost dispusi să dea cu dărnicie din avutul lor pentru sprijinirea Evangheliei. Nu era nevoie să fie îndemnati să dea; dimpotrivă, ei se bucurau că au privilegiul să se lipsească chiar de lucrurile trebuincioase lor, numai ca să poată împlini lipsurile altora. Atunci când apostolul a vrut să-i mai tempereze, ei au stăruit chiar până să-l supere, cerându-i să le primească darul. În simplitatea si onestitatea lor, cum si în iubirea lor pentru frati, bucurosi se lipseau pe ei si astfel prisoseau în roadele dărniciei.
Când Pavel l-a trimis pe Tit la Corint, pentru a-i întări pe credinciosii de acolo, el l-a îndrumat să clădească această biserică în frumusetea dăruirii; si, într-o scrisoare către credinciosi, el a adăugat, de asemenea, propriul său îndemn. "După cum sporiti în toate lucrurile", stăruia el, "în credintă, în cuvânt, în cunostintă, în orice râvnă, si în dragostea voastră pentru noi, căutati să sporiti si în această binefacere". "Isprăviti dar acum de făcut; pentru ca, după graba vointei să fie si înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre. Pentru că, dacă este bunăvointă, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are". "Si Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisositi în orice faptă bună" În chipul acesta veti fi îmbogătiti în toate privintele, pentru orice dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă multumiri lui Dumnezeu" (2 Cor. 8,7.11.12; 9,8-11).
Dărnicia neegoistă a umplut prima biserică de o entuziastă bucurie; căci credinciosii stiau că strădaniile lor ajutau la aducerea soliei Evangheliei la cei în întuneric. Bunăvointa lor mărturisea că ei nu primiseră în zadar harul lui Dumnezeu. Ce altceva putea da nastere la o asemenea dărnicie decât sfintirea lucrată de Spiritul Sfânt? Atât în ochii credinciosilor, cât si ai necredinciosilor, aceasta era o minune a harului.
Cresterea spirituală este strâns legată de dărnicia crestină. Urmasii lui Hristos trebuie să se bucure de privilegiul de a da pe fată în viata lor spiritul de binefacere al Răscumpărătorului lor. Dând Domnului, ei au asigurarea că această comoară a lor merge înaintea lor în curtile ceresti. Vor oamenii să-si asigure bunurile? Să le aseze în mâinile care poartă semnele răstignirii. Vor să se bucure de averea lor? Să o folosească spre fericirea celor în lipsă si în suferintă. Vor ca bogătia lor să crească? Să ia aminte la porunca divină: "Cinsteste pe Domnul cu averile tale, si cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grânarele îti vor fi pline de belsug si teascurile tale vor geme de must" (Prov. 3,9.10). Încercând însă a retine bogătia lor pentru scopuri egoiste, atunci vor face aceasta spre pierderea lor vesnică. Dar să predea comoara lor lui Dumnezeu si din clipa aceea ea va purta inscriptia Sa. Ea este sigilată cu semnul Său de neschimbat.
Dumnezeu declară: "Ferice de voi, care semănati pretutindeni de-a lungul apelor" (Is. 32,20). O permanentă dăruire a darurilor lui Dumnezeu, oriunde lucrarea Lui sau nevoile omenirii cer ajutorul nostru, nu duce la sărăcie. "Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; si altul, care economiseste prea mult, nu face decât să sărăcească" (Prov. 11,24). Semănătorul îsi înmulteste sământa aruncând-o în ogor. Tot la fel este cu cei care sunt credinciosi în a da si altora din darurile lui Dumnezeu. Împărtind altora îsi sporesc binecuvântările lor. "Dati si vi se va da", a făgăduit Dumnezeu; "ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra" (Luca 6,38).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA