In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 31
ASCULTAREA SOLIEI
Din Efes, Pavel a pornit într-o altă călătorie misionară, în timpul căreia nădăjduia să mai viziteze o dată locurile unde lucrase mai înainte în Europa. Zăbovind o vreme la Troa, pentru a predica "Evanghelia lui Hristos", el i-a găsit pe unii care erau doritori să asculte solia sa. "Mi se deschisese acolo o usă în Domnul", a declarat el mai târziu despre lucrarea sa în acest loc. Dar, cu toate că eforturile lui la Troa au fost pline de succes, totusi el nu a putut rămâne mult timp acolo. "Grija pentru toate bisericile" si îndeosebi pentru biserica din Corint apăsa greu asupra inimii sale. El sperase să-l întâlnească pe Tit la Troa si să afle de la el cum fuseseră primite cuvintele de sfat si mustrare trimise fratilor corinteni; dar a fost dezamăgit în această privintă. Cu privire la această experientă, el a scris: "N-am avut liniste în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit". De aceea, el a părăsit Troa si a trecut dincolo, în Macedonia, unde, la Filipi, l-a întâlnit pe Timotei.
În timpul acesta, de adâncă îngrijorare cu privire la biserica din Corint, Pavel nădăjduia că va fi mai bine; totusi, uneori, simtăminte de profundă tristete aveau să se abată asupra sufletului său, temându-se ca nu cumva sfaturile si mustrările sale să fi fost gresit întelese. "Trupul nostru n-a avut nici o odihnă", scria el mai târziu. "Am fost necăjit în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, care îi mângâie pe cei smeriti, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit".
Acest sol credincios a adus vestea îmbucurătoare că o minunată schimbare avusese loc în mijlocul credinciosilor corinteni. Multi luaseră la inimă învătăturile cuprinse în epistola lui Pavel si se pocăiseră de păcatele lor. Viata lor nu mai era o ocară pentru crestinătate, ci, dimpotrivă, exercita o puternică influentă în favoarea unei evlavii practice.
Plin de bucurie, apostolul a trimis o altă epistolă credinciosilor corinteni, exprimându-si bucuria inimii, ca urmare a lucrării săvârsite în ei: "Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; si chiar dacă mi-ar fi părut rău". Când era chinuit de teama ca nu cumva cuvintele sale să fie dispretuite, deseori îi părea rău că scrisese atât de hotărât si de aspru. "Acum mă bucur", continua el, "nu pentru că ati fost întristati, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăintă. Căci ati fost întristati după voia lui Dumnezeu ca să n-aveti nici o pagubă din partea noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăintă care duce la mântuire si de care cineva nu se căieste niciodată". Pocăinta, care este produsă prin influenta harului divin asupra inimii, va conduce la mărturisirea si părăsirea păcatului. Acestea erau roadele care, declara apostolul, fuseseră văzute în viata credinciosilor corinteni. "Ce frământare a trezit în voi! Si ce cuvinte de dezvinovătire! Ce frică! Ce dorintă aprinsă! Ce râvnă!"
De câtăva vreme, Pavel purtase în sufletul lui o povară pentru biserici - o povară atât de grea, încât de-abia o mai putea duce. Învătători mincinosi căutaseră să nimicească influenta lui pentru credinciosi si să impună propriile lor învătături în locul adevărului Evangheliei. Necazurile si descurajările de care era înconjurat Pavel sunt dezvăluite în cuvintele: "Am fost apăsati peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, asa că nici nu mai tragem nădejde de viată".
Dar acum fusese înlăturată o pricină de îngrijorare. La aflarea vestii că epistola sa fusese primită de corinteni, Pavel a izbucnit în cuvinte de bucurie: "Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor si Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi însine suntem mângâiati de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz. Căci, după cum avem parte din belsug de suferintele lui Hristos, tot asa, prin Hristos, avem parte din belsug si de mângâiere. Asa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea si mântuirea voastră; dacă suntem mângâiati, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdati aceleasi suferinte ca si noi. Si nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că stim că, dacă aveti parte de suferinte, aveti parte si de mângâiere."
Exprimându-si bucuria din pricina reconvertirii lor, cum si a cresterii lor în har, Pavel I-a atribuit lui Dumnezeu toată lauda pentru această schimbare a inimii si a vietii. "Multumiri fie aduse lui Dumnezeu", exclama el, "care ne poartă totdeauna cu carul lui de biruintă în Hristos, si care răspândeste prin noi în orice loc mireasma cunostintei Lui. În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii si printre cei ce sunt pe calea pierzării". În vremea aceea, se obisnuia ca un general biruitor în luptă să aducă împreună cu sine, la întoarcerea sa, un sir de prizonieri. În asemenea ocazii, se rânduiau purtători de tămâie si, în timp ce ostirea mărsăluia triumfătoare spre casă, mirosul acela plăcut era pentru prizonierii sortiti mortii o mireasmă spre moarte, arătând că se apropia vremea executării lor; pentru acei prizonieri care găsiseră îngăduintă înaintea celor care-i prinseseră si a căror viată urma să fie crutată, el alcătuia o mireasmă spre viată, prin aceea că le arăta că eliberarea lor se apropia.
Pavel era acum plin de credintă si nădejde. El simtea că Satana nu avea să biruiască asupra lucrării lui Dumnezeu din Corint si, în cuvinte de laudă, îsi exprima recunostinta inimii sale. El si conlucrătorii săi aveau să sărbătorească biruinta lor asupra vrăjmasilor lui Hristos si ai adevărului, pornind înainte cu o nouă râvnă de a duce si mai departe cunostinta despre Mântuitorul. Asemenea tămâii, mirosul cel plăcut al Evangheliei avea să fie împrăstiat în lumea întreagă. Pentru cei care L-ar fi primit pe Hristos, solia avea să fie o mireasmă de viată spre viată; dar pentru cei care aveau să stăruie în necredintă, ea avea să fie o mireasmă de moarte spre moarte.
Dându-si seama de măretia lucrării, Pavel exclamă: "Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?`" Cine este în stare să predice astfel pe Hristos, încât vrăjmasii Săi să nu aibă nici un motiv întemeiat ca să dispretuiască pe sol sau solia pe care el o aduce? Pavel dorea să imprime în credinciosi răspunderea solemnă a slujirii Evangheliei. Credinciosia în predicarea Cuvântului, unită cu o viată curată si statornică, este singura cale prin care străduintele slujitorilor Evangheliei pot fi bine primite de Dumnezeu si de folos sufletelor. Slujitorii de azi, coplesiti de simtământul măretiei acelei lucrări, pot foarte bine exclama împreună cu apostolul: "Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?"
Erau si dintre aceia care-l învinuiseră pe Pavel că, scriind prima sa epistolă, s-ar fi lăudat pe sine. Apostolul se referă acum la aceasta, întrebându-i pe membrii bisericii dacă asa judecă ei motivele sale: "Începem noi iarăsi să ne lăudăm singuri?" întreabă el; "sau nu cumva avem trebuintă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi?" Credinciosii care plecau într-un loc nou duceau deseori cu ei scrisori de recomandatie din partea bisericii din care făcuseră parte mai înainte; însă lucrătorii conducători, întemeietorii acestor biserici, nu aveau nevoie de asemenea recomandări. Credinciosii corinteni, care fuseseră condusi de la închinarea la idoli la credinta Evangheliei, erau ei însisi toată recomandarea de care avea nevoie Pavel. Primirea adevărului de către ei si reforma săvârsită în viata lor dădeau o elocventă mărturie despre credinciosia lucrării sale si despre autoritatea de a da sfaturi, mustrări si îndemnuri ca slujitor al lui Hristos.
Pavel îi considera pe fratii corinteni ca fiind mărturia lui. "Voi sunteti epistola noastră", spunea, "scrisă în inimile noastre, cunoscută si citită de toti oamenii. Voi sunteti arătati ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niste table de piatră, ci pe niste table care sunt inimi de carne".
Convertirea păcătosilor si sfintirea lor prin adevăr este dovada cea mai puternică pe care un slujitor al Evangheliei o poate avea, că Dumnezeu l-a chemat la slujire. Dovada apostoliei sale este scrisă în inimile celor convertiti si despre ea dă mărturie viata lor reînnoită. Hristos este în ei nădejdea slavei. Un slujitor al Evangheliei este foarte mult întărit prin aceste confirmări ale slujirii sale.
Astăzi, slujitorii lui Hristos trebuie să aibă aceeasi mărturie ca si aceea pe care a dat-o biserica din Corint despre lucrarea lui Pavel. Dar, desi în acest veac sunt multi predicatori, este o mare lipsă de slujitori ai Evangheliei, destoinici si sfinti, oameni plini de iubirea care sălăsluia în inima lui Hristos. Mândria, încrederea în sine, iubirea de lume, găsirea de greseli, amărăciunea, invidia sunt roade aduse de multi dintre cei care pretind a avea religia lui Hristos. Viata lor în contrast izbitor cu viata Mântuitorului dă deseori o tristă mărturie despre caracterul lucrării de slujire prin care ei au fost convertiti.
Un om nu poate avea o mai mare cinste decât aceea de a fi primit de Dumnezeu ca un destoinic slujitor al Evangheliei. Însă aceia pe care Domnul îi binecuvântează cu putere si succes în lucrarea Sa nu se mândresc. Ei recunosc deplina lor dependentă de El, recunoscând că în ei însisi nu au nici o putere. Împreună cu Pavel spun si ei: "Nu că noi prin noi însine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a si făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou".
Un adevărat slujitor al Evangheliei săvârseste lucrarea Învătătorului. El este constient de însemnătatea lucrării sale, întelegând că el întretine fată de biserică si fată de lume o legătură asemănătoare celei întretinute de Hristos. El lucrează fără preget spre a conduce pe păcătosi la o viată mai nobilă si mai înaltă, pentru ca ei să poată dobândi răsplata biruitorului. Buzele lui sunt atinse cu cărbune aprins de pe altar, si el Îl înaltă pe Isus ca singura nădejde a păcătosului. Cei care îl ascultă stiu că el a zăbovit în preajma lui Dumnezeu în rugăciune fierbinte si rodnică. Duhul Sfânt este asupra lui, sufletul lui a simtit focul ceresc dătător de viată si el este în stare să judece duhovniceste lucrurile duhovnicesti. Îi este dată putere să dărâme întăriturile lui Satana. Prin prezentarea iubirii lui Dumnezeu, inimi sunt zdrobite si multi sunt adusi acolo, încât să întrebe: "Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?"
"De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o, noi nu cădem de oboseală. Ca unii, care am lepădat mestesugirile rusinoase si ascunse, nu umblăm cu viclesug si nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiti de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu. Si dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi însine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii vostri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: 'Să lumineze lumina din întuneric', ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos".
Astfel, apostolul a preamărit harul si îndurarea lui Dumnezeu, dovedite în însărcinarea sfântă încredintată lui ca slujitor al lui Hristos. Prin îndurarea îmbelsugată a lui Dumnezeu, atât el, cât si fratii săi fuseseră sprijiniti în greutăti, necazuri si primejdii. Ei nu si-au potrivit credinta si învătătura pentru a satisface dorintele ascultătorilor lor si nici nu au tinut ascunse adevărurile de seamă în ce priveste mântuirea, cu scopul de a face propovăduirea lor mai atrăgătoare. Ei prezentaseră adevărul în simplitate si claritate, rugându-se ca sufletele să se convingă si să se convertească. Si ei se străduiseră să aducă purtarea lor în armonie cu învătătura lor, pentru ca adevărul prezentat să se poată recomanda singur constiintei fiecărui om.
"Comoara aceasta", a continuat apostolul, "o purtăm în niste vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu si nu de la noi". Dumnezeu ar fi putut vesti adevărul Său prin îngeri fără de păcat, dar nu acesta este planul Său. El a ales fiinte omenesti, oameni supusi slăbiciunilor, ca unelte pentru înfăptuirea planurilor Sale. Comoara aceasta de mare pret este asezată în vase de lut. Binecuvântările Sale trebuie să fie duse lumii prin oameni. Prin ei, slava Lui urmează să strălucească în întunericul păcatului. Într-o slujire plină de iubire, ei trebuie să întâmpine pe cei păcătosi si în nevoi, si să-i conducă la cruce. Si, în toată lucrarea lor, ei trebuie să atribuie slava, cinstea si lauda Aceluia care este mai presus de toti si deasupra tuturor.
Referindu-se la propria sa experientă, Pavel arată că, alegând slujirea lui Hristos, el nu a fost mânat de motive egoiste; ci calea umblării sale fusese plină de cercări si ispite. "Suntem încoltiti în toate chipurile", scrie el, "dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiti; prigoniti, dar nu părăsiti; trântiti jos, dar nu omorâti. Purtăm totdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca si viata lui Isus să se arate în trupul nostru".
Pavel le-a reamintit fratilor săi că el si tovarăsii lui sunt continuu în primejdie, în calitate de soli ai lui Hristos. Greutătile pe care le îndurau le istoveau puterile. "Noi cei vii", scria el, "totdeauna suntem dati la moarte din pricina lui Isus, pentru ca si viata lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Astfel că, în noi, lucrează moartea, iar în voi, viata". Suferind fizic prin lipsuri si osteneală, acesti slujitori ai lui Hristos se asemănau mortii Sale. Dar ceea ce lucra moartea în ei aducea viată si sănătate spirituală corintenilor, care, prin credinta în adevăr, erau făcuti părtasi ai vietii vesnice. Având în vedere aceasta, urmasii lui Isus trebuie să aibă grijă să nu sporească, prin neglijentă si nemultumire, poverile si cercările lucrătorilor.
"Fiindcă avem acelasi duh de credintă", continuă Pavel, "potrivit cu ceea ce este scris: 'Am crezut, de aceea am vorbit' si noi credem si de aceea vorbim'". Deplin convins de realitatea adevărului încredintat lui, nimic nu-l putea face pe Pavel să mânuiască în chip amăgitor Cuvântul lui Dumnezeu sau să ascundă convingerile sufletului său. El nu voia să cumpere bogătie, cinste sau plăceri cu pretul conformării cu părerile lumii. Desi tot timpul era în primejdie de a fi martirizat din pricina credintei pe care o predicase corintenilor, el nu era totusi intimidat, căci stia că Acela care murise si înviase avea să-l învieze si pe el din mormânt si să-l înfătiseze Tatălui.
"Toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru", a spus el, "pentru ca harul mare, căpătat prin multi, să facă să sporească multumirile spre slava lui Dumnezeu". Nu pentru o preamărire personală predicau apostolii Evanghelia. Nădejdea mântuirii sufletelor era aceea care îi îndemna să-si devoteze viata acestei lucrări. Si această nădejde îi retinea să nu pună capăt eforturilor lor din pricina primejdiilor care-i amenintau si chiar a suferintelor prin care chiar treceau.
"De aceea", declara Pavel, "noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totusi omul nostru dinăuntru se înnoieste din zi în zi". Pavel simtea puterea vrăjmasului; dar, desi tăria lui fizică scădea, totusi, în mod credincios si nesovăitor, el vestea Evanghelia lui Hristos. Îmbrăcat în toată armătura lui Dumnezeu, acest erou al crucii se avânta înainte în luptă. Glasul său, care îi îmbărbăta pe corinteni proclama triumful său în luptă. Atintindu-si privirea spre răsplata celui credincios, el exclama în tonuri biruitoare: "Întristările noastre usoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vesnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt vesnice".
Foarte călduros si miscător este apelul apostolului ca fratii corinteni să mediteze din nou asupra iubirii fără seamăn a Răscumpărătorului lor. "Cunoasteti harul Domnului nostru Isus Hristos", scria el; "El măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogătiti". Voi cunoasteti înăltimea de unde a coborât; adâncul umilintei în care S-a plecat. Odată intrat pe calea lepădării de sine si a sacrificiului, El nu S-a abătut de pe ea până când Si-a dat viata. Pentru El nu a fost nici o clipă de odihnă între tron si cruce.
Pavel a cântărit cu atentie punct după punct, pentru ca aceia care aveau să citească epistola sa să poată întelege pe deplin minunata bunăvointă a Mântuitorului fată de ei. Prezentându-L pe Hristos asa cum era - când, fiind deopotrivă cu Dumnezeu, primea împreună cu El închinarea îngerilor - apostolul L-a urmărit până ce a ajuns la cele mai profunde adâncimi ale umilintei. Pavel era convins că, dacă ei ar putea fi adusi să înteleagă sacrificiul uimitor făcut de Maiestatea cerului, atunci orice egoism ar fi fost izgonit din viata lor. El a arătat cum Fiul lui Dumnezeu renuntase de bunăvoie la slava Sa, supunându-Se conditiilor naturii omenesti; si apoi Se umilise ca un serv, fiind ascultător până la moarte, "si încă moarte de cruce" (Filip. 2,8), pentru a putea ridica pe omul căzut, din decădere la nădejde, la bucurie si la cer.
Când studiem caracterul divin în lumina crucii, vedem îndurare, blândete si iertare amestecate cu nepărtinire si dreptate. Noi vedem în mijlocul tronului pe Cineva care poartă pe mâini, picioare si coastă semnele suferintei îndurate pentru a împăca pe om cu Dumnezeu. Vedem un Tată nemărginit, locuind într-o lumină de neapropiat si totusi primindu-ne la Sine prin meritele Fiului Său. Norul răzbunării, care anunta numai nenorocire si deznădejde, în lumina reflectată de la cruce dezvăluie mesajul lui Dumnezeu: "Trăieste, păcătosule, trăieste! Voi, suflete credincioase, pocăite, trăiti! Am plătit un pret de răscumpărare." Contemplându-L pe Hristos, noi zăbovim pe tărmul unei iubiri de nemăsurat. Ne străduim să vorbim despre această iubire, dar cuvintele ne lipsesc. Cugetăm asupra vietii Sale pe pământ, asupra sacrificiului Său pentru noi, asupra lucrării Sale în ceruri ca Mijlocitorul nostru, cum si asupra locasurilor pe care El le pregăteste pentru cei care Îl iubesc; si nu putem decât să exclamăm: O, înăltimea si adâncul iubirii lui Hristos! "Dragostea nu stă în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, si a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăsire pentru păcatele noastre". "Vedeti ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu?" (1 Ioan 4,10; 3,1).
În fiecare ucenic adevărat, această iubire, asemenea focului sacru, arde pe altarul inimii. Iubirea lui Dumnezeu a fost descoperită prin Hristos, pe pământ. Aici, trebuie ca ei, copiii Săi, să dea pe fată această iubire printr-o viată nepătată. În felul acesta, păcătosii vor fi călăuziti la cruce spre a privi pe Mielul lui Dumnezeu.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
