In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 30
CHEMAREA LA O TREAPTĂ MAI ÎNALTĂ
În speranta de a imprima puternic în mintea credinciosilor corinteni importanta unei hotărâte stăpâniri de sine, a unei stricte cumpătări si a unui zel stăruitor în slujba lui Hristos, Pavel, în epistola lui către ei, face o izbitoare asemănare între lupta crestină si celebrele alergări care aveau loc în anumite intervale de timp, în apropiere de Corint. Dintre toate jocurile instituite de greci si romani, alergarea - cursele de întrecere - era jocul cel mai vechi, dar si cel mai mult pretuit. Ele erau urmărite de împărati, nobili si oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare si bogati si ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuintă spre a putea câstiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurentilor pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictete. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruintă în aceste încercări ale puterii si vitezei, muschii trebuia să fie tari si elastici, iar nervii bine stăpâniti. Orice miscare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute si nesovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Când concurentii la întrecere îsi făceau aparitia înaintea multimii care îi astepta, numele le erau anuntate în gura mare si, în mod foarte clar si pe înteles, erau amintite regulile întrecerii. Apoi toti porneau deodată, atentia încordată a spectatorilor însufletindu-le hotărârea de a câstiga. Juriul era asezat chiar în apropierea punctului de sosire, spre a putea observa alergarea de la începutul si până la încheierea ei si a acorda premiul adevăratului biruitor. Dacă cineva ajungea la tintă prin folosirea vreunui avantaj neîngăduit, nu i se acorda premiul.
Cu ocazia acestor întreceri, concurentii se expuneau unor riscuri mari. Unii nu-si mai reveneau niciodată de pe urma eforturilor fizice teribile la care se supuseseră. Nu era nu lucru neobisnuit ca oamenii să cadă în timpul alergării, rănindu-se la gură si la nas si, uneori, un concurent cădea mort chiar când era aproape să obtină premiul. Dar posibilitatea unei vătămări pentru toată viata sau chiar a mortii nu era socotită ca un risc prea mare care să împiedice pe cineva să alerge pentru a dobândi cinstea ce astepta pe concurentul biruitor.
Când câstigătorul ajungea la tintă, aplauzele imensei multimi de spectatori sfâsiau aerul si trezeau ecoul printre dealurile si muntii înconjurători. În fata tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruintei - o cunună de lauri si o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă. Laude îi erau aduse în toată tara; părintii primeau si ei partea lor de cinste; si chiar si cetatea în care trăia acesta era în mare cinste pentru că a dat nastere unui asa mare atlet.
Referindu-se la aceste întreceri ca la o reprezentare a luptei crestine, Pavel subliniază pregătirile ce trebuia făcute de concurentii la alergare, în vederea succesului - o disciplinare preliminară, o dietă abstinentă, obligativitatea cumpătării. "Toti cei ce se luptă la jocurile de obste", spunea el, "se supun la tot felul de înfrânări". Alergătorii renuntau la orice îngăduintă care ar fi dus la slăbirea puterilor fizice si, printr-o disciplinare severă si continuă, îsi dezvoltau muschii spre a fi tari si rezistenti, pentru ca atunci când avea să vină ziua întrecerii, ei să poată cere din partea puterilor să facă fată celui mai greu efort. Cu atât mai mult crestinul, ale cărui interese vesnice sunt în joc, trebuie să-si aducă poftele si pasiunile sub controlul ratiunii si vointei lui Dumnezeu. Niciodată el nu trebuie să îngăduie ca atentia să-i fie sustrasă de plăceri, lux sau de o viată usoară. Toate obiceiurile si simtămintele lui trebuie supuse unei stricte disciplinări. Judecata, luminată de învătăturile Cuvântului lui Dumnezeu si călăuzită de Duhul Său, trebuie să tină frânele controlului.
Si, după ce acestea au fost făcute, crestinul trebuie să depună cea mai mare străduintă pentru a dobândi biruinta. La jocurile corintice, ultimii câtiva pasi ai alergătorilor care luau parte la întrecere erau făcuti cu eforturi chinuitoare pentru a-si mentine viteza. Tot la fel si crestinul, cu cât se apropie mai mult de tintă, trebuie să se avânte înainte cu un si mai mare zel si hotărâre decât la începutul alergării.
Pavel prezintă contrastul dintre cununa de lauri ce se vestejeste, primită de biruitor cu ocazia alergării, si cununa nemuritoare a slavei, care va fi dată celui ce biruieste în alergarea crestină. "Ei fac lucrul acesta", declară el, "ca să capete o cunună care se poate vesteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate vesteji". Pentru a câstiga un premiu pieritor, alergătorii greci nu crutau nici oboseala, nici înfrânarea. Noi ne luptăm pentru un premiu infinit mai valoros, si anume cununa vietii vesnice. Deci, cu atât mai mult, noi trebuie să fim mai cu grijă în străduinta noastră si mai din toată inima în sacrificiul si abnegatia noastră.
În Epistola către Evrei este arătată precis singura dorintă a inimii, care ar trebui să caracterizeze alergarea crestină în vederea dobândirii vietii vesnice: "Să dăm la o parte orice piedică si păcatul care ne înfăsoară asa de lesne, si să alergăm cu stăruintă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm tintă la Căpetenia si Desăvârsirea credintei noastre, adică la Isus" (Evrei 12,1.2). Invidia, răutatea, gândul rău, vorbirea de rău, lăcomia - acestea sunt greutăti pe care crestinul trebuie să le dea la o parte dacă vrea să alerge cu succes în alergarea pentru nemurire. Orice obicei sau practică ce duce la păcat si aduce dezonoare asupra lui Hristos trebuie dată la o parte, oricare ar fi sacrificiul ce s-ar cere. Binecuvântarea cerului nu poate fi dobândită de nimeni care calcă principiile vesnice ale dreptătii. Un păcat nutrit este suficient spre a duce la degradarea caracterului si a-i duce în rătăcire pe altii.
"Dacă mâna ta te face să cazi în păcat", spunea Mântuitorul, "taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viată, decât să ai două mâini, si să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele nu moare, si focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viată schiop, decât să ai două picioare, si să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge" (Marcu 9,43-45). Dacă pentru a scăpa corpul de la moarte trebuie să fie tăiat piciorul sau mâna, sau chiar să fie scos ochiul, cu cât mai dispus ar trebui să fie crestinul de a îndepărta păcatul ce aduce moarte sufletului!
Concurentii la jocurile din vechime, după ce se supuneau la tot felul de sacrificii rigide, nici atunci nu erau siguri de biruintă. "Nu stiti", întreba Pavel, "că cei ce aleargă în locul de alergare, toti aleargă, dar numai unul capătă premiul?" Oricâtă sârguintă si seriozitate ar depune alergătorii, premiul nu poate fi acordat decât unuia. Numai o singură mână poate prinde cununa dorită. Unii poate că au depus eforturile cele mai mari pentru a dobândi premiul, însă atunci când îsi întindeau mâna să-l primească, altul, cu o clipă mai înaintea lor, punea mâna pe comoara râvnită.
Dar nu asa este cazul în lupta crestină. Nici unul dintre cei care se supun conditiilor nu va fi dezamăgit la sfârsitul alergării. Nici unul care este plin de râvnă si stăruintă nu va fi lipsit de biruintă. Alergarea nu este numai pentru cel sprinten si nici lupta numai pentru cel tare. Sfântul cel mai slab, ca si cel mai tare poate dobândi cununa slavei nemuritoare. Toti aceia care prin puterea harului divin îsi aduc viata în conformitate cu vointa lui Hristos pot fi biruitori. Trăirea în viata de toate zilele a principiilor arătate în Cuvântul lui Dumnezeu este deseori privită ca fiind neimportantă - o problemă prea neînsemnată pentru a i se da atentie. Dar, avându-se în vedere lucrurile care sunt în joc, nimic care poate ajuta sau împiedica nu este prea mic. Fiecare faptă îsi aruncă greutatea ei în balantă si hotărăste biruinta sau înfrângerea vietii. Iar răsplata dată acelora care câstigă va fi dată în raport cu străduinta si râvna cu care ei s-au luptat.
Apostolul se compară cu unul care aleargă la o întrecere, încordându-si fiecare nerv pentru a câstiga premiul. "Eu, deci, alerg", spune el, "dar nu ca si cum n-as sti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveste în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, si-l tin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat". Pentru ca nu cumva să alerge în nesigurantă sau la voia întâmplării în alergarea crestină, Pavel s-a supus unei pregătiri aspre. Cuvintele "mă port aspru cu trupul meu", în mod literal, înseamnă să tii în frâu, printr-o aspră disciplinare, dorintele, impulsurile si patimile.
Pavel se temea ca nu cumva, predicând altora, el însusi să fie un lepădat. El îsi dădea seama că, dacă nu va pune în practica vietii sale principiile pe care le credea si le propovăduia, lucrul său în favoarea altora nu-i va fi de nici un folos. Vorbirea si influenta sa, cum si refuzul său de a ceda în fata plăcerilor egoiste, trebuia să arate că religia lui nu era doar cu numele, ci o legătură zilnică si vie cu Dumnezeu. El punea continuu o tintă înaintea sa si se lupta în mod sincer să ajungă "îndreptătirea pe care o dă Dumnezeu, prin credintă" (Filip. 3,9).
Pavel stia că lupta sa împotriva răului nu va înceta atâta vreme cât va tine viata lui. El si-a dat totdeauna seama de nevoia de a se păzi cu strictete, pentru ca dorintele pământesti să nu-i înăbuse zelul spiritual. El se lupta continuu cu toate puterile sale împotriva înclinatiilor firesti. El tinea mereu înaintea sa idealul ce trebuia atins si se lupta să-l atingă printr-o ascultare de bună voie de Legea lui Dumnezeu. Cuvintele, practicile, pornirile inimii - toate erau aduse sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu.
Acest singur gând nutrit în inimă, de a câstiga în această alergare pentru viata vesnică, era ceea ce dorea Pavel să se vadă în viata credinciosilor corinteni. El stia că, pentru a atinge idealul pus de Hristos pentru ei, aveau înainte o viată de luptă necontenită de care nu vor fi scutiti. El îi îndemna stăruitor să se lupte potrivit legii, zi de zi, căutând să se desăvârsească în ce priveste evlavia si morala. El a stăruit de ei să dea la o parte orice piedică si să se avânte înainte spre tinta desăvârsirii în Hristos.
Pavel a îndreptat atentia corintenilor la experientele vechiului Israel, la binecuvântările care au răsplătit ascultarea lor si la judecătile care au urmat fărădelegilor lor. El le-a reamintit despre modul minunat în care evreii au fost scosi din Egipt, sub ocrotirea norului în timpul zilei si a stâlpului de foc în timpul noptii. Astfel, ei au fost condusi în sigurantă prin Marea Rosie, în timp ce egiptenii, căutând să treacă în acelasi fel, s-au înecat cu totii. Prin aceste fapte, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca fiind biserica Sa. Ei "toti au băut aceeasi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; si stânca era Hristos". Evreii, în toate călătoriile lor, L-au avut pe Isus drept conducător al lor. Stânca lovită Îl simbolizează pe Hristos, care avea să fie rănit pentru fărădelegile oamenilor, pentru ca izvoarele mântuirii să curgă pentru toti.
Cu toată purtarea de grijă deosebită arătată de Dumnezeu evreilor, din cauza dorintei lor după viata de plăceri lăsată în urmă în Egipt, cât si din pricina păcatului si răzvrătirii lor, judecătile lui Dumnezeu au venit totusi asupra lor. Apostolul recomanda credinciosilor corinteni să ia aminte la învătăturile cuprinse în experienta lui Israel. "Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde", declară el, "pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei". El a arătat cum dorinta după o viată comodă si de plăceri pregătise calea pentru păcatele care au atras răzbunarea din partea lui Dumnezeu. Atunci când copiii lui Israel s-au asezat să mănânce si să bea si apoi s-au sculat să joace, ei au dat deoparte temerea de Dumnezeu pe care o simtiseră atunci când au ascultat darea Legii; si, făcând un vitel de aur care să-L înfătiseze pe Dumnezeu, i s-au închinat. Si, după ce au savurat un ospăt îmbelsugat, legat de închinarea la Baal-Peor, multi dintre evrei s-au dedat la destrăbălare. Mânia lui Dumnezeu s-a stârnit si, la porunca Lui, "douăzeci si trei de mii" au fost loviti într-o singură zi de urgie.
Apostolul i-a rugat fierbinte pe corinteni: "Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă". Dacă aveau să se mândrească si să se încreadă în ei însisi, neglijând să vegheze si să se roage, ei aveau să cadă în păcate grele, atrăgând asupra lor mânia lui Dumnezeu. Totusi, Pavel nu voia să-i lase pradă disperării si descurajării. El le-a dat asigurarea: "Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui ca să fiti ispititi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit si mijlocul să iesiti din ea, ca s-o puteti răbda".
Pavel a stăruit de fratii săi să se întrebe pe ei însisi ce influentă vor avea asupra altora cuvintele si faptele lor si să nu facă nimic, oricât de nevinovat ar fi, care ar părea să consfintească idolatria sau care ar putea jigni vederile celor mai slabi în credintă. "Fie că mâncati, fie că beti, fie că faceti altceva: să faceti totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiti pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu".
Cuvintele de avertizare adresate de apostol bisericii din Corint sunt valabile în toate timpurile si îndeosebi sunt potrivite în zilele noastre. Prin idolatrie el nu întelege numai închinarea la idoli, ci si preocuparea de sine, iubirea unei vieti de usurătate, satisfacerea apetitului si a pasiunilor. O credintă doar cu numele în Hristos, o îngâmfată cunoastere a adevărului, nu face pe cineva crestin. O religie care nu caută altceva decât să multumească ochiul, urechea si gustul sau care aprobă cedarea în fata plăcerilor nu este religia lui Hristos.
Comparând biserica lui Hristos cu trupul omenesc, apostolul ilustrează în chip foarte potrivit strânsa si armonioasa legătură care ar trebui să existe între toti membrii bisericii lui Hristos. "Noi toti", scria el, "în adevăr, am fost botezati de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; si toti am fost adăpati dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. Dacă piciorul ar zice: 'Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup', nu este pentru aceasta din trup? Si dacă urechea ar zice: 'Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup', nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup pe fiecare asa cum a voit El. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup. Ochiul nu poate zice mâinii: 'N-am trebuintă de tine'; nici capul nu poate zice picioarelor: 'N-am trebuintă de voi'" Dumnezeu a întocmit trupul în asa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste; pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup; ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Si dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este pretuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteti trupul lui Hristos si fiecare, în parte, mădularele lui".
Si apoi, în cuvinte care din ziua aceea si până acum au fost pentru bărbati si femei un izvor de inspiratie si încurajare, Pavel arată însemnătatea acelei iubiri care ar trebui să caracterizeze pe urmasii lui Hristos: "Chiar dacă as vorbi în limbi omenesti si îngeresti, si n-as avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Si chiar dacă as avea darul prorociei, si as cunoaste toate tainele si toată stiinta; chiar dacă as avea toată credinta asa încât să mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar dacă mi-as împărti toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-as da trupul să fie ars si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic".
Nu contează cât de strălucită îi este mărturisirea de credintă, cel a cărui inimă nu este plină de iubire pentru Dumnezeu si pentru semenii săi nu este un adevărat ucenic al lui Hristos. Chiar dacă el ar poseda o mare credintă si ar avea până si puterea de a face minuni, totusi, fără iubire, credinta lui ar fi fără valoare. El poate să dea pe fată mare dărnicie; dar, dacă face acest lucru din alt motiv decât acela al unei sincere iubiri, dacă si-ar da toate bunurile sale pentru hrănirea săracilor, fapta lui nu l-ar recomanda bunăvointei lui Dumnezeu. În zelul său, poate să sufere chiar si moartea de martir, totusi, dacă fapta sa nu este determinată de iubire, el va fi privit de Dumnezeu ca un entuziast amăgit sau un fătarnic ambitios.
"Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie". Bucuria cea mai curată izvorăste din umilinta cea mai adâncă. Caracterele cele mai tari si mai nobile sunt clădite pe temelia răbdării, iubirii si supunerii fată de vointa lui Dumnezeu.
Dragostea "nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeste la rău". Iubirea asemenea iubirii lui Hristos asează clădirea cea mai frumoasă pe motivele si faptele altora. Dacă nu este de folos, credinciosul nu le dă în vileag greselile; el nu ascultă cu sete rapoartele nefavorabile, ci mai de grabă caută să-si strângă în minte calitătile cele bune ale altora.
Iubirea "nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieste totul, suferă totul". Această iubire "nu va pieri niciodată". Ea niciodată nu-si poate pierde valoarea; ea este o însusire a cerului. Ca o comoară de pret, ea va fi purtată de posesorul ei prin portalul cetătii lui Dumnezeu.
"Acum dar rămân aceste trei: credinta, nădejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea".
În scăderea generală a nivelului moral, printre credinciosii corinteni existau unii care lepădaseră unele din temeiurile fundamentale ale credintei lor. Unii merseseră atât de departe, încât tăgăduiseră doctrina învierii. Pavel a întâmpinat această erezie cu o mărturie foarte lămurită cu privire la dovada de netăgăduit a învierii lui Hristos. El a spus că Hristos, după moartea Sa, "a înviat a treia zi, după Scripturi; si că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de frati deodată, dintre care cei mai multi sunt încă în viată, iar unii au adormit. În urmă, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toti" mi s-a arătat si mie".
Cu putere convingătoare, apostolul a prezentat marele adevăr cu privire la înviere. "Dacă nu este o înviere a mortilor", argumenta el, "nici Hristos n-a înviat. Si dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, si zadarnică este si credinta voastră. Ba încă noi suntem descoperiti si ca martori mincinosi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că mortii nu înviază. Căci, dacă nu înviază mortii, nici Hristos n-a înviat. Si dacă n-a înviat Hristos, credinta voastră este zadarnică, voi sunteti încă în păcatele voastre, si prin urmare si cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduti. Dacă numai pentru viata aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morti, pârga celor adormiti".
Apostolul a purtat mintea fratilor corinteni înainte, spre triumful diminetii învierii, când vor fi sculati la viată toti sfintii care au adormit pentru ca, de atunci încolo, să trăiască în vesnicie cu Domnul. "Iată", afirmă apostolul, "vă spun o taină: nu vom adormi toti, dar toti vom fi schimbati, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbită. Trâmbita va suna, mortii vor învia nesupusi putrezirii, si noi vom fi schimbati. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, si trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: 'Moartea a fost înghitită de biruintă. Unde îti este biruinta, moarte? Unde îti este boldul, moarte?'" Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos!"
Plin de glorie este triumful ce asteaptă pe cel credincios. Apostolul, întelegând posibilitătile care stau în fata credinciosilor corinteni, a căutat să aseze înaintea lor lucrurile care înaltă de la egoism si senzualism si să încununeze viata cu nădejdea nemuririi. Cu mult zel, el i-a îndemnat să fie credinciosi înaltei lor chemări în Hristos. "Prea iubitii mei frati", stăruia el, "fiti tari, neclintiti, sporiti totdeauna în lucrul Domnului, căci stiti că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică".
În felul acesta, apostolul, în modul cel mai hotărât si mai izbitor, s-a străduit să îndrepte ideile rătăcite si primejdioase si practicile care predominau în biserica din Corint. El a vorbit deschis, totusi cu iubire pentru suflete. În avertizările si mustrările sale, a strălucit lumina de la tronul lui Dumnezeu asupra lor, pentru a dezvălui păcatele ascunse care le mânjeau viata. Cum avea să fie primită ea?
După ce epistola a fost trimisă, Pavel s-a temut ca nu cumva ceea ce el scrisese să rănească prea adânc pe aceia cărora voia să le fie de folos. El s-a simtit străpuns de teama ca nu cumva să aibă loc o si mai mare înstrăinare si, câteodată, ar fi vrut să-si retragă cuvintele. Aceia care, asemenea apostolului, au simtit răspunderea pentru comunitătile sau institutiile iubite, pot cel mai bine întelege apăsarea sa spirituală cum si autocondamnarea sa. Slujitorii lui Dumnezeu care poartă povara lucrării Sale în vremea aceasta cunosc ceva din această experientă a muncii, luptei si grijii chinuitoare care au alcătuit partea marelui apostol. Împovărat de dezbinările din biserică, întâlnind nerecunostintă si trădare din partea acelora de la care se astepta la împreună simtire cu el si sprijin, dându-si seama de primejdia în care se găseau comunitătile în care se cuibărise nelegiuirea, silit să dea o cuprinzătoare si cercetătoare mărturie de sine în vederea mustrării păcatului, el era coplesit, în acelasi timp, de teama că poate s-a purtat cu prea multă asprime. Plin de o chinuitoare îngrijorare, el a asteptat să primească vesti în legătură cu felul în care a fost primită solia sa.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
