In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 26
APOLO LA CORINT
După ce a părăsit Corintul, următorul loc de lucru al lui Pavel a fost Efesul. El era în drum spre Ierusalim, pentru a lua parte la sărbătorile care se apropiau; si, prin urmare, sederea lui la Efes a trebuit să fie scurtă. El a discutat cu iudeii în sinagogă si impresia făcută asupra lor a fost atât de plăcută, încât ei au stăruit de el să mai rămână să lucreze între ei. Planul său de a vizita Ierusalimul l-a împiedicat să rămână mai mult timp acolo, însă el a făgăduit că, dacă "va voi Dumnezeu", se va întoarce la ei. Acuila si Priscila l-au însotit până la Efes, si Pavel i-a lăsat acolo să ducă mai departe lucrarea pe care el o începuse.
În vremea aceea, "la Efes a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta avea darul vorbirii si era tare în Scripturi". El auzise predica lui Ioan Botezătorul, primise botezul pocăintei si era un martor viu al faptului că lucrarea profetului nu fusese în zadar. Raportul biblic despre Apolo este că "el era învătat în ce priveste calea Domnului, avea un duh înfocat, si vorbea si învăta amănuntit pe oameni despre Isus, măcar că nu cunostea decât botezul lui Ioan".
În timp ce se afla în Efes, Apolo "a început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă". Printre ascultătorii săi erau Acuila si Priscila, care, întelegând că încă nu primise deplina lumină a Evangheliei, "l-au luat la ei si i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu". Fiind învătat de ei, el a dobândit o mai clară întelegere a Scripturilor si a ajuns unul din cei mai puternici apărători ai credintei crestine.
Apolo dorea să se ducă în Ahaia si fratii din Efes "au scris ucenicilor să-l primească bine", ca pe un învătător în deplină armonie cu biserica lui Hristos. El s-a dus la Corint, unde, prin lucrare publică si din casă în casă, "el convingea cu putere pe iudei si le dovedea din Scripturi că Isus este Hristosul". Pavel sădise sământa adevărului. Apolo acum o uda. Succesul care l-a însotit pe Apolo în predicarea Evangheliei i-a condus pe unii dintre credinciosi să laude lucrarea lui mai presus de aceea a lui Pavel. Această comparare a unui om cu un alt om a adus în biserică un spirit de partidă, care ameninta să împiedice foarte mult înaintarea Evangheliei.
Timp de un an si jumătate, cât petrecuse Pavel în Corint, în mod intentionat el a prezentat Evanghelia în simplitatea ei. Nu "cu o vorbire sau întelepciune strălucită" a venit el la corinteni; însă cu temere si cutremur si "într-o dovadă dată de Duhul si de putere" vestise el "taina lui Dumnezeu", "pentru ca credinta" lor "să fie întemeiată nu pe întelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 2,1.4.5).
În mod necesar, Pavel adaptase felul lui de învătătură la conditia bisericii. "Cât despre mine, fratilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicesti", le-a lămurit el mai târziu; "ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumesti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteati suferi; si nici acum chiar nu le puteti suferi" (1 Cor. 3,1.2). Multi dintre credinciosii corinteni fuseseră întârzietori în a învăta lectiile pe care el se străduise să-i învete. Înaintarea lor în cunostinta spirituală nu fusese într-un raport direct proportional cu privilegiile si ocaziile lor. În timp ce ei ar fi trebuit să fie mult mai înaintati în experienta crestină si în stare să înteleagă si să trăiască adevărurile profunde ale Cuvântului, ei se găseau acolo unde fuseseră si ucenicii atunci când Hristos le-a spus: "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteti purta" (Ioan 16,12). Gelozia, bănuiala rece, cum si învinuirea închiseseră inimile multor credinciosi corinteni fată de lucrarea deplină a Duhului Sfânt, care "cercetează totul, chiar si lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 2.10). Oricât de întelepti ar fi fost ei în cunostintele lumii, ei nu erau decât prunci în ce priveste cunoasterea lui Hristos.
Lucrarea lui Pavel fusese aceea de a instrui pe convertitii corinteni în cele dintâi lucruri, în însăsi alfabetul sau începuturile credintei crestine. El fusese obligat să-i învete ca pe unii care nu stiau nimic despre lucrările puterii divine asupra inimii. În vremea aceea, ei nu erau în stare să înteleagă tainele mântuirii; căci "omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate întelege pentru că trebuie judecate duhovniceste" (vers. 14). Pavel se străduise să semene sământa pe care altii trebuia să o ude. Cei care i-au urmat trebuia să ducă mai departe lucrarea de la punctul de unde o lăsase, dând lumină si cunostintă spirituală la timpul potrivit, în măsura în care biserica era în stare să o suporte.
Când apostolul a început lucrarea sa în Corint, el si-a dat seama că trebuia să fie foarte atent la felul în care introducea marile adevăruri pe care el dorea să le învete. El stia că printre ascultătorii săi aveau să fie oameni care sustineau cu mândrie teoriile omenesti, cum si exponenti ai falselor sisteme de închinare, care bâjbâiau cu ochii orbiti, sperând să găsească în cartea naturii teorii care să contrazică realitatea vietii spirituale si a nemuririi, asa cum sunt descoperite în Scripturi. De asemenea, el stia că cei criticosi se vor strădui să schimbe interpretarea crestină a Cuvântului descoperit, iar scepticii vor trata Evanghelia lui Hristos cu batjocură si derâdere.
În timp ce se străduia să conducă suflete la piciorul crucii, Pavel nu s-a avântat să mustre fătis pe aceia care duceau o viată destrăbălată sau să le arate cât de odios era păcatul lor înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ci, dimpotrivă, mai curând el a pus înaintea lor adevărata tintă a vietii si a căutat să întipărească în mintea lor învătăturile Învătătorului divin, care, dacă aveau să fie primite, aveau să-i ridice din starea lor lumească si de păcat, la curătie si îndreptătire. El a stăruit în mod deosebit asupra evlaviei trăite si a sfinteniei pe care trebuie să o atingă aceia care vor fi socotiti vrednici pentru un loc în Împărătia lui Dumnezeu. El dorea să vadă lumina Evangheliei lui Hristos străbătând întunericul mintii lor, pentru ca să poată vedea cât de jignitoare erau înaintea lui Dumnezeu practicile lor imorale. De aceea, povara învătăturii sale printre ei era Hristos si El răstignit. El a căutat să le arate că cercetarea lor cea mai sârguincioasă si bucuria lor cea mai mare trebuia să fie în legătură cu adevărul cel minunat al mântuirii prin pocăinta fată de Dumnezeu si credinta în Domnul Isus Hristos.
Filozoful se întoarce de la lumina mântuirii, fiindcă ea îi făcea de rusine teoriile cu care el se mândrea; omul lumesc refuză s-o primească, fiindcă ea l-ar despărti de idolii săi pământesti. Pavel a văzut că el, caracterul lui Hristos, trebuie să fie înteles mai înainte ca oamenii să-l poată iubi sau să vadă crucea cu ochiul credintei. Aici trebuie să înceapă acel studiu care va alcătui stiinta si cântecul celui răscumpărat în toată vesnicia. Numai în lumina crucii poate fi pretuită valoarea sufletului omenesc.
Influenta înnobilatoare a harului lui Dumnezeu schimbă înclinatia firească a omului. Cerurile nu sunt de dorit pentru cei cu gânduri lumesti; inimile lor firesti si nesfintite nu vor simti nici o atractie către acel loc sfânt si curat; dacă ar fi cu putintă să intre si ei, atunci nu ar găsi acolo nimic care să li se potrivească. Pornirile care controlează inima firească trebuie să fie supuse prin harul lui Hristos, mai înainte ca omul căzut să fie demn să intre în cer si să se bucure de societatea îngerilor curati si sfinti. Când omul moare fată de păcat si este înviat la o nouă viată în Hristos, iubirea divină îi umple inima; mintea îi este sfintită; el bea dintr-un izvor nesecat al bucuriei si cunostintei; si lumina unei zile vesnice străluceste pe cărarea sa, căci cu el este continuu Lumina vietii.
Pavel a căutat să întipărească în mintea fratilor săi corinteni faptul că el si ceilalti slujitori ai Evangheliei, care lucrau împreună cu el, nu erau decât niste oameni care au primit de la Dumnezeu însărcinarea să învete adevărul; că ei erau cu totii prinsi în aceeasi lucrare; si că ei erau, de asemenea, dependenti de Dumnezeu în ceea ce priveste succesul în lucrarea lor. Discutiile care se iviseră în biserică, referitoare la meritele unor slujitori ai Evangheliei, nu erau după rânduiala lui Dumnezeu, ci urmarea nutririi unor însusiri ale inimii firesti. "Când unul zice: 'Eu sunt al lui Pavel'. Si altul: 'Eu sunt al lui Apolo', nu sunteti voi oameni de lume? Cine este Pavel? Si cine este Apolo? Niste slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ati crezut; si fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească; asa că nici cel ce sădeste, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească" (1 Cor. 3,4-7).
Pavel fusese acela care predicase întâi Evanghelia în Corint si care organizase acolo biserica. Aceasta era lucrarea pe care Domnul i-o dăduse lui. Mai târziu, prin călăuzirea lui Dumnezeu, au fost adusi si alti lucrători spre a-si ocupa locul si a-si face partea lor de lucru. Sământa semănată trebuia udată si acest lucru trebuia să-l facă Apolo. El a mers pe urmele lui Pavel în lucrarea sa, dând mai departe învătătură si ajutând ca sământa semănată să se dezvolte. El a găsit o cale la inima oamenilor; însă Dumnezeu a fost Acela care a adus cresterea. Nu puterea omenească, ci puterea divină este cea care lucrează transformarea caracterului. Nici cel care seamănă si nici cel care udă nu fac să crească sământa; ei lucrează sub mâna lui Dumnezeu, ca unelte alese de el, conlucrând cu El în lucrarea Sa. Maestrului îi apartin cinstea si slava care vin de pe urma succesului.
Nu toti slujitorii lui Dumnezeu au aceleasi daruri, însă toti sunt lucrătorii Săi. Fiecare trebuie să învete de la Marele Învătător si apoi să spună si la altii ce a învătat. Dumnezeu a dat fiecărui sol al Său o lucrare aparte. Sunt felurite daruri, însă toti lucrătorii trebuie să lucreze în armonie, controlati de influenta sfintitoare a Duhului Sfânt. Ca urmare a lucrării lor de a face cunoscut Evanghelia mântuirii, multi vor fi convinsi si convertiti de puterea lui Dumnezeu. Unealta omenească este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu si Hristos apare ca Cel dintâi dintre zece mii, Cel în totul plăcut si atrăgător.
"Cel ce sădeste si cel ce udă sunt tot una; si fiecare îsi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteti ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu" (1 Cor. 3,8-9). În acest text al Scripturii, apostolul compară biserica cu un ogor cultivat, în care gospodarul lucrează, îngrijindu-se de via Domnului; si, de asemenea, o compară cu o clădire care trebuie să se înalte pentru a ajunge un templu sfânt pentru Domnul. Dumnezeu este Mesterul ziditor si El a hotărât fiecărui om lucrarea sa. Toti trebuie să lucreze sub supravegherea Sa, îngăduindu-I să lucreze pentru si prin lucrătorii Săi. El le dă tact si pricepere si, dacă ei ascultă de îndrumările Sale, atunci El le încununează strădaniile cu succes.
Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să lucreze laolaltă, unindu-se într-o rânduială plină de blândete si politete; "în cinste, fiecare să dea întâietate altuia" (Rom. 12,10). Nu trebuie să fie nici un fel de critică lipsită de blândete, nici ruperea în bucăti a lucrării altuia; nici partide diferite. Fiecare om căruia Domnul i-a încredintat o solie, are lucrarea sa deosebită. Fiecare om, are individualitatea sa proprie, care nu trebuie să se dizolve în a altuia. Cu toate acestea, fiecare trebuie să lucreze în armonie cu fratii săi. În lucrarea lor, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie în totul una. Nimeni nu trebuie să se impună pe sine ca un criteriu de urmat, vorbind dispretuitor despre conlucrătorii săi sau tratându-i ca inferiori. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, fiecare trebuie să-si facă lucrarea hotărâtă lui, fiind respectat, iubit si încurajat de ceilalti lucrători. Împreună, ei trebuie să ducă lucrarea până la terminarea ei.
Asupra acestor principii stăruie Pavel foarte mult în prima sa epistolă către biserica din Corint. Apostolul aminteste pe "slujitorii lui Hristos" ca fiind "ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu"; si despre lucrarea lor el spune: "Ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în locul încredintat lui. Cât despre mine, prea putin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totusi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul. De aceea, să nu judecati nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, si va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare va căpăta lauda de la Dumnezeu" (1 Cor. 4,1-5).
Nici unei fiinte omenesti nu-i este dat să judece între diferiti servi ai lui Dumnezeu. Singur Domnul este judecătorul lucrului omului, si El va da fiecăruia răsplata ce i se cuvine.
În continuare, apostolul se referă direct la comparatia care se făcuse între lucrarea sa si aceea a lui Apolo: "Fratilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine si la Apolo, ca prin noi însine să învătati să nu treceti peste 'ce este scris': si nici unul din voi să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt. Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Si dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit?" (1 Cor. 4,6-7).
În mod deschis, Pavel arată bisericii primejdiile si greutătile pe care el si tovarăsii lui le-au îndurat cu răbdare în lucrarea lor pentru Hristos. "Până în clipa aceasta", declară el, "suferim de foame si de sete, suntem goi, chinuiti, umblăm din loc în loc, ne ostenim si lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâti, binecuvântăm; când suntem prigoniti, răbdăm; când suntem vorbiti de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor. Nu vă scriu aceste lucruri ca să vă fac rusine; ci ca să vă sfătuiesc ca pe niste copii prea iubiti ai mei. Căci chiar dacă ati avea zece mii de învătători în Hristos, totusi n-aveti mai multi părinti; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie" (1 Cor. 4,11-15).
El, care trimite slujitorii Evangheliei ca ambasadori ai Săi împuterniciti, este dezonorat atunci când printre ascultători se dă pe fată un atasament puternic fată de un anume slujitor favorit, într-atât încât nu vor să mai primească lucrarea unui alt slujitor. Domnul trimite ajutor poporului Său, nu totdeauna asa după cum ar alege ei, ci după cum au trebuintă; căci oamenii au o vedere mărginită si nu pot deosebi ce este spre cel mai mare bine al lor. Rareori se întâmplă ca un slujitor al Evangheliei să aibă toate calitătile trebuincioase desăvârsirii unei biserici în toate cerintele crestinismului; de aceea, deseori, Dumnezeu le trimite alti slujitori, fiecare având unele însusiri care lipsiseră celorlalti.
Biserica ar trebui ca, plină de recunostintă, să primească pe acesti slujitori ai lui Hristos, asa cum ar primi pe Maestrul Însusi. Ei ar trebui să caute să tragă orice folos cu putintă din învătătura pe care fiecare slujitor al Evangheliei le-o dă din Cuvântul lui Dumnezeu. Adevărurile pe care le aduc slujitorii lui Dumnezeu trebuie primite si luate bine în seamă, cu o umilintă plină de blândete, însă, nicidecum, nici un slujitor al Evangheliei nu ar trebui idolatrizat.
Prin harul lui Hristos, slujitorii lui Dumnezeu sunt făcuti soli ai luminii si ai binecuvântării. Când, prin rugăciune sinceră si stăruitoare, dobândesc umplerea cu Duhul Sfânt si pornesc încărcati cu povara salvării sufletelor, cu inimile lor pline de zel pentru a duce mai departe biruintele crucii, ei vor vedea rodul muncii lor. Refuzând în mod hotărât să desfăsoare o întelepciune omenească sau să se înalte pe ei însisi, ei vor săvârsi o lucrare ce va rezista atacurilor lui Satana. Multe suflete se vor întoarce de la întuneric la lumină si multe comunităti vor fi întemeiate. Oamenii vor fi convertiti nu pentru unealta omenească, ci pentru Hristos. Eul va fi tinut în supunere; si va apărea numai Isus, Omul Golgotei.
Cei care azi lucrează pentru Hristos pot să dea pe fată aceleasi calităti deosebite si alese manifestate de aceia care, în timpurile apostolice, au vestit Evanghelia. Dumnezeu este tot atât de dispus a da putere servilor Săi de azi, asa cum a fost dispus să dea putere lui Pavel si Apolo, lui Sila si Timotei, lui Petru, Iacov si Ioan.
În zilele apostolilor, erau unele suflete gresit îndrumate, care pretindeau a crede în Hristos, dar care refuzau să dea pe fată respect fată de solii Lui. Ei spuneau că nu ascultă de nici un învătător omenesc, pentru că sunt învătati direct de Hristos, fără ajutorul slujitorilor Evangheliei. Ei aveau un spirit independent si nu voiau să se supună glasului bisericii. Asemenea oameni se găseau într-o gravă primejdie de a fi amăgiti.
Dumnezeu a pus în biserică, drept ajutoare alese de El, oameni cu diferite talente, pentru ca prin strângerea laolaltă a întelepciunii mai multora să se poată împlini gândul, vointa Duhului. Oamenii care actionează potrivit propriilor trăsături puternice de caracter, refuzând să tragă la un jug cu altii care au o mai îndelungă experientă în lucrarea lui Dumnezeu, vor ajunge să fie orbiti de încrederea în ei însisi, nefiind în stare să facă deosebire între ce este rătăcire si ce este adevăr. Nu este bine ca asemenea oameni să fie alesi conducători în biserică, deoarece ei vor urmări propria lor judecată si propriile lor planuri, indiferent de părerea fratilor lor. Este usor pentru vrăjmas să lucreze prin aceia care, ei însisi având nevoie de sfat la fiecare pas, îsi asumă rolul de păzitori ai sufletelor, fără ca să fi învătat umilinta lui Hristos.
Numai impresiile nu sunt o călăuză sigură spre datorie. Deseori, vrăjmasul amăgeste pe oameni să creadă că Dumnezeu îi conduce, când de fapt ei urmează numai niste porniri omenesti. Dar, dacă veghem cu multă grijă si ne consfătuim cu fratii nostri, ne va fi dată o întelegere a vointei Domnului; căci făgăduinta este aceasta: "El face pe cei smeriti să umble în tot ce este drept. El învată pe cei smeriti calea Sa" (Ps. 25,9).
În prima biserică crestină erau unii care nu voiau să recunoască nici pe Pavel, nici pe Apolo, ci sustineau că Petru era conducătorul lor. Ei afirmau că Petru fusese mai apropiat de Hristos, atunci când Învătătorul fusese pe pământ, în vreme ce Pavel fusese un prigonitor al credinciosilor. Vederile si simtămintele lor erau ferecate de prejudecată. Ei nu vedeau dărnicia si dragostea gingasă care dovedesc că Hristos locuieste în inimă.
Era primejdia ca acest spirit de partidă să aibă urmări foarte rele pentru biserica crestină si Pavel a fost învătat de Domnul să rostească cuvinte serioase de mustrare. Pe aceia care spuneau: "Eu sunt al lui Pavel. Si eu al lui Apolo. Si eu al lui Chifa. Si eu al lui Hristos", apostolul îi întreba: "Hristos a fost împărtit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel ati fost botezati?" El stăruia de ei ca "nimeni să nu se fălească dar cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viata, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, si voi sunteti ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu" (1 Cor. 1,12.13; 3,21-23).
Pavel si Apolo erau în deplină întelegere. Cel din urmă era dezamăgit si întristat din pricina dezbinării ce exista în Corint; el nu a folosit nimic din faptul că ei îl preferau, si nici nu i-a încurajat la aceasta, ci a părăsit în grabă acest câmp al discordiei. Când mai târziu Pavel a stăruit ca să mai viziteze Corintul, el nu a vrut si, vreme îndelungată, nu a mai lucrat acolo până mai târziu, când biserica ajunsese la o mai bună stare spirituală.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
