In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 20
PROSLĂVIREA CRUCII
După ce au petrecut un timp lucrând în Antiohia, Pavel a propus conlucrătorului său să pornească într-o nouă călătorie misionară. "Să ne întoarcem", a zis el lui Barnaba, "si să mergem pe la fratii din toate cetătile, în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac".
Atât Pavel, cât si Barnaba erau plini de iubire fată de aceia care primiseră de curând solia Evangheliei prin lucrarea lor si doreau să-i mai vadă o dată. Pavel n-a părăsit niciodată această grijă iubitoare. Chiar si când se găsea în îndepărtate câmpuri misionare, departe de locul unde lucrase mai înainte, el continua să poarte pe inimă povara de a îndemna pe acesti convertiti să rămână credinciosi, ducându-si "sfintirea până la capăt, în frica de Dumnezeu" (2 Cor. 7,1). Continuu, el căuta să-i ajute să devină crestini de sine stătători, care se dezvoltă, tari în credintă, plini de zel si cu inima întreagă în consacrarea lor lui Dumnezeu si a lucrării de înaintare a Împărătiei Sale.
Barnaba era gata să meargă cu Pavel, însă dorea să-l ia cu ei si pe Marcu, care se hotărâse din nou să se consacre lucrării. Pavel însă n-a fost de acord cu aceasta. El "socotea că nu este bine să ia cu ei pe acela" care, în timpul primei lor călătorii misionare, îi părăsise într-o vreme de nevoie. El nu era dispus să scuze slăbiciunea lui Marcu de a fi părăsit lucrarea în schimbul sigurantei si odihnei căminului. El a sustinut că cineva cu atât de putină statornicie nu era potrivit pentru o lucrare care cerea răbdare, sacrificiu de sine, curaj, devotament, credintă, un spirit gata de sacrificiu si, dacă ar fi fost nevoie, chiar viata. Atât de aprinsă a fost neîntelegerea, încât Pavel si Barnaba s-au despărtit, ultimul rămânând la părerile sale si luând cu sine pe Marcu. Astfel, "Barnaba a luat cu el pe Marcu si a plecat cu corabia la Cipru. Pavel si-a ales pe Sila, si a plecat, după ce a fost încredintat de frati în grija harului Domnului".
Călătorind prin Siria si Cilicia, unde au întărit bisericile, în cele din urmă, Pavel si Sila au ajuns la Derbe si Listra, în provincia Licaonia. La Listra, Pavel fusese împroscat cu pietre; cu toate acestea, îl găsim din nou la locul primei sale primejdii. El era nerăbdător să vadă cum răbdau proba cercării aceia care primiseră Evanghelia prin lucrarea sa. El nu a fost dezamăgit, căci credinciosii din Listra rămăseseră tari în fata violentei împotriviri.
Aici, Pavel l-a întâlnit din nou pe Timotei, care fusese martor al suferintelor lui, la sfârsitul primei sale vizite la Listra, si, în mintea căruia, impresia făcută atunci s-a adâncit cu trecerea vremii, până când s-a convins că era de datoria lui să se dedice lucrării de slujire. Inima lui era strâns legată de aceea a lui Pavel si el dorea mult să se împărtăsească de lucrarea apostolului, ajutând la deschiderea de noi drumuri.
Sila, tovarăsul de lucru al lui Pavel, era un lucrător încercat, dotat cu darul profetiei; dar lucrarea ce trebuia făcută era asa de mare, încât se cerea să fie formati mai multi lucrători pentru o slujire activă. În Timotei, Pavel a văzut pe unul care aprecia sfintenia lucrării unui slujitor al Evangheliei; care nu se speria de perspectiva suferintei si a prigoanei; si care era dispus să se lase învătat. Totusi, apostolul nu s-a avântat să-si ia răspunderea de a instrui pe Timotei, un tânăr neîncercat în ce priveste lucrarea Evangheliei, fără ca mai întâi el însusi să fi fost multumit în ce priveste caracterul si trecutul vietii lui Timotei.
Tatăl lui Timotei era grec, iar mama sa iudeică. Încă de copil, Timotei cunoscuse Scripturile. Evlavia pe care a văzut-o în viata căminului său era sănătoasă si înteleaptă. Credinta mamei si a bunicii sale în profetiile divine era pentru el o continuă amintire a binecuvântărilor ce decurg din împlinirea voii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu era regula după care aceste două femei cucernice îl călăuziseră pe Timotei. Puterea spirituală a învătăturilor pe care le primise de la ele l-au păzit curat în vorbire si nemânjit de influentele rele care îl înconjurau. În felul acesta, îndrumătorii lui din familie au conlucrat cu Dumnezeu în pregătirea lui de a purta sarcini.
Pavel a văzut că Timotei era credincios, statornic si sincer si l-a ales ca tovarăs de lucru si călătorie. Acelea care l-au învătat pe Timotei în copilăria lui erau acum răsplătite prin aceea că vedeau pe fiul grijii lor într-o strânsă părtăsie cu marele apostol. Timotei era un simplu tânăr atunci când Dumnezeu l-a ales să fie învătător, însă principiile lui fuseseră atât de bine întemeiate prin educatia primită din fragedă copilărie, încât era pregătit să-si ocupe locul de ajutor al lui Pavel. Si, desi tânăr, el si-a purtat răspunderile ca un crestin smerit.
Ca o măsură de prevedere, în mod întelept Pavel l-a sfătuit pe Timotei să se circumcidă - nu că Dumnezeu cerea aceasta, ci spre a înlătura din mintea iudeilor orice ar fi putut alcătui o obiectiune fată de lucrarea lui Timotei. În lucrarea sa, Pavel avea să călătorească din cetate în cetate, prin multe locuri si, deseori, avea ocazie să-L predice pe Hristos în sinagogile iudeilor, ca si în alte locuri de adunare. Dacă s-ar fi stiut că unul din tovarăsii lui de lucru era necircumcis, lucrarea lui ar fi putut fi mult împiedicată din cauza prejudecătii si bigotismului iudeilor. Pretutindeni, apostolul a întâmpinat o dârză împotrivire si o aspră prigonire. El dorea să ducă fratilor săi iudei, cum si Neamurilor, cunostinta Evangheliei si de aceea căută ca, în măsura în care era în armonie cu credinta, să înlăture orice pricină de împotrivire. Cu toate că a îngăduit aceasta mai mult din cauza prejudecătii iudaice, totusi el credea si învăta că nici circumciziunea si nici necircumciziunea nu erau nimic, ci totul era Evanghelia lui Hristos.
Pavel îl iubea pe Timotei, "adevăratul meu copil în credintă" (1 Tim. 1,2). Deseori, marele apostol îl lua deoparte pe tânărul ucenic si-i punea întrebări în legătură cu istoria biblică, astfel că, în timp ce călătoreau din loc în loc, cu multă grijă el l-a învătat cum să lucreze cu succes. Atât Pavel, cât si Sila, în toate legăturile lor cu Timotei, au căutat să adâncească impresia care deja fusese făcută asupra mintii lui cu privire la natura sfântă si serioasă a lucrării servului Evangheliei.
În lucrarea sa, Timotei a căutat mereu sfatul si îndrumarea lui Pavel. El nu făcea nimic din impuls, ci dădea pe fată judecată si gândire linistită, întrebând la fiecare pas: Este aceasta calea Domnului? Duhul Sfânt a găsit în el pe unul care putea fi format si modelat ca templu în care să locuiască Prezenta divină.
Când învătăturile Bibliei sunt aduse în viata zilnică, ele au o influentă profundă asupra caracterului. Învătăturile acestea Timotei le-a învătat si le-a pus în practică. El nu avea talente deosebit de strălucitoare, însă lucrarea lui era de pret pentru că însusirile date lui de Dumnezeu le folosea în slujba Învătătorului. Faptul că el cunostea din practică evlavia îl deosebea de alti credinciosi si-l făcea să aibă influentă.
Cei care lucrează pentru suflete trebuie să atingă o mai adâncă, mai deplină si mai lămurită cunoastere de Dumnezeu decât se poate dobândi printr-o preocupare obisnuită. Ei trebuie să folosească toate energiile lor în lucrarea Învătătorului. Ei sunt prinsi într-o chemare înaltă si sfântă si, dacă drept plată câstigă suflete, ei trebuie să se prindă tare de Dumnezeu, primind zilnic har si putere de la Izvorul oricărei binecuvântări. "Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toti oamenii, a fost arătat si ne învată s-o rupem cu păgânătatea si cu poftele lumesti, si să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate si evlavie, asteptând fericita noastră nădejde si arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mântuitor - Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însusi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege si să-Si curătească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune" (Tit 2,11-14).
Înainte de a pătrunde într-un tinut nou, Pavel si tovarăsii lui au vizitat bisericile care fuseseră întemeiate în Pisidia si în locurile din împrejurimi. "Pe când treceau prin cetăti, învăta pe frati să păzească hotărârile apostolilor si prezbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credintă si sporeau la număr din zi în zi".
Apostolul Pavel simtea o adâncă răspundere pentru cei care au fost convertiti prin lucrarea sa. Mai presus de toate lucrurile, el dorea ca ei să fie credinciosi, "ca în ziua lui Hristos", spunea el, "să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar" (Filip. 2, 16). El se cutremura gândindu-se la rezultatul lucrării sale. El simtea că însăsi propria sa mântuire ar fi putut fi primejduită dacă ar fi dat gres în a-si împlini datoria si bisericile nu ar fi ajuns să conlucreze cu el în lucrarea de salvare a sufletelor. El stia că numai predicarea nu era îndestulătoare pentru formarea credinciosilor pentru a tine sus cuvântul vietii. Stia, de asemenea, că, rând cu rând, învătătură după învătătură, putin ici si putin dincolo, ei trebuia să fie învătati să ducă mai departe lucrarea lui Hristos.
Este un principiu universal acela ca oricând cineva refuză să folosească puterile date lui de Dumnezeu, aceste puteri slăbesc si dispar. Adevărul care nu este trăit, care nu este împărtăsit si altora îsi pierde puterea lui dătătoare de viată si însusirea lui vindecătoare. De aici si temerea apostolului ca nu cumva el să nu izbutească să înfătiseze pe fiecare om desăvârsit în Hristos. La Pavel, nădejdea de a fi în cer scădea când se gândea că s-ar putea ca vreo lipsă din partea sa să aibă drept urmare modelarea bisericii după chip omenesc, în loc de a fi modelată după chipul dumnezeiesc. Cunostinta sa, elocventa sa, minunile sale, viziunea scenelor vesnice atunci când a fost răpit în al treilea cer - toate ar fi fost fără folos dacă, prin necredinciosie în lucrarea sa, aceia pentru care el a lucrat ar fi fost lipsiti de harul lui Dumnezeu. Si astfel, prin viu grai si prin scris, el a stăruit pe lângă aceia care Îl primiseră pe Hristos să aibă o umblare care să-i facă în stare a fi "fără prihană si curati, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos si stricat, "ca niste lumini în lume, tinând sus Cuvântul vietii" (Filip. 2,15.16).
Fiecare adevărat slujitor al Evangheliei simte o grea răspundere pentru cresterea spirituală a credinciosilor încredintati grijii lui, o dorintă arzătoare ca ei să fie împreună lucrători cu Dumnezeu. El îsi dă seama că de credincioasa împlinire a lucrării date lui de Dumnezeu depinde în mare măsură bunăstarea bisericii. Sârguincios si neobosit, el caută să inspire credinciosilor dorinta de a câstiga suflete pentru Hristos, amintindu-si că fiecare nou suflet adăugat bisericii va fi încă o unealtă pentru împlinirea planului mântuirii.
După ce au vizitat bisericile din Pisidia si din regiunile învecinate, Pavel si Sila împreună cu Timotei au trecut în "tinutul Frigiei si Galatiei", unde au propovăduit cu mare putere vestea cea bună a mântuirii. Galatenii obisnuiau să se închine la idoli, dar, când apostolii le-au predicat, ei s-au bucurat de solia care le făgăduia eliberare din robia păcatului. Pavel si conlucrătorii lui au proclamat învătătura neprihănirii prin credinta în jertfa ispăsitoare a lui Hristos. Ei L-au prezentat pe Hristos ca fiind Acela care, văzând starea lipsită de ajutor a neamului omenesc căzut, a venit să răscumpere pe bărbati si pe femei, trăind o viată de ascultare fată de Legea lui Dumnezeu si plătind pretul vinovătiei neascultării. Si, în lumina crucii, multi care înainte n-au cunoscut nimic despre adevăratul Dumnezeu au început să înteleagă măretia iubirii Tatălui.
În felul acesta, Galatenii au fost învătati adevărurile fundamentale cu privire la "Dumnezeu Tatăl" si "Domnul nostru Isus Hristos", care "S-a dat pe Sine Însusi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru si Tatăl". "Prin auzirea credintei", ei au primit Duhul lui Dumnezeu si au devenit "fii ai lui Dumnezeu, prin credinta în Hristos Isus" (Gal. 1,3.4; 3,2.26).
Felul de vietuire al lui Pavel în mijlocul galatenilor a fost în asa fel, încât mai târziu a putut spune: "Vă rog să fiti ca mine" (Gal. 4,12). Buzele lui au fost atinse cu un cărbune aprins de pe altar si a fost făcut în stare să se ridice deasupra nedesăvârsirilor trupesti si să-L prezinte pe Isus ca singura nădejde a păcătosului. Cei care l-au auzit stiau că el fusese cu Isus. Înzestrat cu putere de sus, el era în stare să compare lucrurile spirituale cu cele spirituale si să doboare la pământ întăriturile lui Satana. Inimile erau zdrobite atunci când prezenta iubirea lui Dumnezeu, descoperită în jertfirea singurului Său Fiu, unul născut, si multi erau adusi să întrebe: Ce trebuie să fac spre a fi mântuit?
Acest fel de a prezenta Evanghelia a caracterizat activitatea apostolului în toată lucrarea lui printre Neamuri. Totdeauna el înălta înaintea lor crucea Golgotei. "Noi nu ne propovăduim pe noi însine", spunea el în anii de mai târziu ai experientei sale, "ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii vostri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: 'Să lumineze lumina din întuneric', ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească lumina cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos" (2Cor.4,5.6).
Solii cei consacrati, care în primele zile ale crestinismului au dus unei lumi pierdute vestea cea bună a mântuirii, nu au îngăduit ca vreun gând de înăltare de sine să mânjească lucrarea lor de prezentare a lui Hristos si El răstignit. Ei nu au râvnit nici autoritatea, nici întâietatea. Ascunzându-se în Mântuitorul, ei au proslăvit marele plan al mântuirii si viata lui Hristos, Autorul si Desăvârsitorul acestui plan. Hristos, care este acelasi ieri, azi si pentru vecie, alcătuia miezul învătăturii lor.
Dacă aceia care astăzi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu ar ridica crucea lui Hristos mai sus si tot mai sus, lucrarea lor ar fi mult mai plină de succes. Dacă păcătosii ar putea fi adusi să privească la cruce cu o inimă deschisă, dacă ei ar putea dobândi o imagine deplină a Mântuitorului răstignit, atunci ei ar putea întelege profunzimile îndurării lui Dumnezeu si păcătosenia păcatului.
Moartea lui Hristos dovedeste iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru om. Ea este garantia ce ne este dată în privinta mântuirii. A lua crestinului crucea este la fel cu a sterge soarele de pe cer. Crucea ne apropie de Dumnezeu, împăcându-ne cu El. Cu duioasă îndurare a iubirii de tată, Iehova priveste asupra suferintei îndurate de Fiul Său pentru a salva omenirea de la moarte vesnică si ne primeste în Cel Preaiubit.
Fără cruce, omul nu ar putea avea nici o legătură cu Tatăl. De ea depinde nădejdea noastră. De la ea străluceste lumina iubirii Mântuitorului si, când la piciorul crucii păcătosul priveste în sus la Acela care a murit spre a-l salva, este plin de o bucurie nespusă, căci păcatele îi sunt iertate. Îngenunchind în credintă la cruce, el ajunge în locul cel mai înalt la care poate ajunge omul.
Prin cruce, învătăm că Tatăl ceresc ne iubeste cu o iubire nemărginită. Si atunci ne mai putem mira că Pavel a exclamat: "Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos" (Gal. 6,14)? De asemenea, este privilegiul nostru acela de a ne bucura prin cruce si la fel avem privilegiul să ne consacrăm cu totul Celui care S-a dat pe Sine pentru noi. Apoi, cu lumina izvorând de la Golgota si strălucind pe fetele noastre, putem porni să descoperim această lumină celor care sunt în întuneric.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
