In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 19
IUDEI SI NEAMURI
Ajungând la Antiohia din Siria, de unde fuseseră trimisi în lucrarea lor, Pavel si Barnaba au profitat de prima ocazie pentru a-i strânge pe credinciosi "si au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei, si cum deschisese Neamurilor usa credintei" (Fapte 14,27). Biserica din Antiohia era mare si crestea mereu. Centru al activitătii misionare, ea era una din cele mai importante grupe de credinciosi crestini. Membrii ei erau alcătuiti din diferite clase de oameni, atât dintre iudei, cât si dintre Neamuri.
În timp ce apostolii împreună cu evanghelistii si membrii laici din Antiohia erau uniti într-un efort stăruitor de a câstiga multe suflete la Hristos, niste credinciosi iudei din Iudea, "din partida Fariseilor", au izbutit să pună în discutie o problemă care în curând a dat loc la o deosebire de păreri în biserică, fapt ce a produs consternare printre cei dintre Neamuri veniti la credintă. Cu multă convingere, acesti învătători iudaizanti sustineau că, spre a fi mântuit, cineva trebuie să fie circumcis si să păzească întreaga lege ceremonială.
Pavel si Barnaba au întâmpinat această falsă învătătură cu promptitudine, opunându-se introducerii ei printre crestinii veniti dintre Neamuri. Pe de altă parte, multi dintre credinciosii iudei din Antiohia au sustinut pozitia fratilor de curând veniti din Iudea.
În general, convertitii iudei nu erau dispusi să se miste tot atât de repede, după cum providenta lui Dumnezeu le deschidea calea. Ca urmare a lucrării apostolilor printre Neamuri, era clar că convertitii dintre acestia din urmă vor întrece cu mult la număr pe convertitii dintre iudei. Iudeii se temeau că, dacă restrictiile si ceremoniile legii lor nu aveau să fie obligatorii pentru Neamuri, drept conditie pentru părtăsia în biserică, particularitătile nationale ale iudeilor, care până aici îi tinuseră deosebiti de toti ceilalti oameni, în cele din urmă vor ajunge să dispară printre aceia care primeau solia Evangheliei.
Iudeii totdeauna se mândreau cu rânduielile date lor de Dumnezeire; si multi dintre aceia care fuseseră convertiti la credinta lui Hristos încă mai considerau că, din moment ce Dumnezeu a fixat odată, în mod lămurit, felul de închinare iudaică, era foarte putin probabil că El ar îngădui vreodată vreo schimbare în vreuna din îndrumările date. Ei stăruiau că legile si ceremoniile iudaice trebuie să facă parte din rânduielile religiei crestine. Ei erau înceti în a întelege că toate jertfele aduse nu au fost altceva decât o preînchipuire a mortii Fiului lui Dumnezeu, în care tipul întâlnea antitipul si după care riturile si ceremoniile dispensatiunii mozaice nu mai erau obligatorii.
Înainte de convertirea sa, Pavel se socotise ca fiind fără vină "cu privire la neprihănirea care o dă Legea" (Filip. 3, 6). Dar, o dată cu schimbarea inimii, el a câstigat o mai clară întelegere a misiunii Mântuitorului ca Răscumpărător al întregului neam omenesc - atât Neamuri, cât si iudei - si a învătat deosebirea dintre o credintă vie si un formalism mort. În lumina Evangheliei, vechile ritualuri si ceremonii încredintate lui Israel au dobândit o nouă si mai profundă însemnătate. Lucrurile cărora ele le erau o umbră s-au înfăptuit si cei care trăiau sub dispensatiunea Evangheliei au fost scutiti de păzirea lor. Totusi, Pavel tinea Legea de neschimbat a Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu atât în spiritul, cât si în litera ei.
În biserica din Antiohia, dezbaterea problemei circumciziunii a dat loc la multă discutie si frământare. În cele din urmă, membrii bisericii, temându-se ca nu cumva consecinta acestei continue discutii să fie vreo dezbinare între ei, au hotărât să-i trimită pe Pavel si Barnaba, împreună cu câtiva bărbati de seamă din biserică, la Ierusalim spre a prezenta problema înaintea apostolilor si bătrânilor. Acolo, ei aveau să întâlnească delegati din diferite biserici, cum si pe cei care veniseră la Ierusalim să ia parte la sărbătorile care se apropiau. Între timp, orice discutie trebuia să înceteze până când avea să fie luată o hotărâre definitivă în consiliul general. Această hotărâre avea să fie apoi acceptată de toti din diferitele biserici din întreaga tară.
În drum spre Ierusalim, apostolii a vizitat pe credinciosii din cetătile prin care treceau si i-au încurajat, istorisindu-le experientele lor în lucrarea lui Dumnezeu si relatându-le despre convertirea Neamurilor.
La Ierusalim, delegatii din Antiohia i-au întâlnit pe fratii din diferitele biserici, care se adunaseră pentru o adunare generală, si le-au istorisit despre succesul ce însotise lucrarea lor printre Neamuri. După aceea, ei au schitat în mod clar tulburarea care se ivise din pricină că anumiti farisei convertiti veniseră la Antiohia, spunând că, spre a fi mântuiti, convertitii dintre Neamuri trebuie să fie circumcisi si să păzească legea lui Moise.
Problema a fost discutată cu însufletire de către cei adunati. Strâns legat de problema circumciziunii, erau multe altele care cereau un studiu atent. Una dintre acestea era care să fie atitudinea fată de folosirea cărnurilor oferite idolilor. Multi dintre convertitii dintre Neamuri trăiau în mijlocul oamenilor nestiutori si superstitiosi, care aduceau idolilor multe sacrificii si jertfe. Preotii acestor închinători păgâni făceau un negot întins cu aceste jertfe, si iudeii se temeau ca nu cumva cei convertiti dintre Neamuri să aducă discreditare crestinismului prin cumpărarea cărnii ce fusese oferită idolilor, prin aceasta acceptând, într-o oarecare măsură, obiceiurile idolatre.
De asemenea, Neamurile obisnuiau să mănânce carnea animalelor care fuseseră sugrumate, în timp ce iudeii fuseseră îndrumati de Dumnezeu că, atunci când animalele erau sacrificate pentru hrană, să se dea o deosebită grijă ca sângele să se scurgă din trup; altfel, carnea nu avea să fie socotită sănătoasă. Dumnezeu dăduse aceste porunci iudeilor cu scopul de a le ocroti sănătatea. Iudeii socoteau ca păcat folosirea în alimentatie a sângelui. Ei sustineau că sângele era viata si că vărsarea sângelui era o consecintă a păcatului.
Neamurile, dimpotrivă, practicau strângerea sângelui care curgea de la animalele sacrificate si-l foloseau la pregătirea hranei. Iudeii nu puteau crede că ei trebuia să schimbe obiceiurile pe care le primiseră în urma deosebitei îndrumări a lui Dumnezeu. Prin urmare, după cum stăteau lucrurile atunci, dacă iudeii si Neamurile ar fi încercat să mănânce la aceeasi masă, cei dintâi ar fi fost jigniti si grav insultati de ceilalti.
Neamurile, si în mod deosebit grecii, erau cât se poate de liberi în deprinderi si exista primejdia ca unii, neconvertiti în inima lor, să facă numai o mărturisire a credintei, fără a renunta la practicile lor rele. Iudeii crestini nu puteau suferi imoralitatea care nu era socotită de păgâni ca o crimă asa de mare. Iudeii sustineau deci că este un lucru deosebit de important ca circumciziunea si păzirea legii ceremoniale să fie impuse si convertitilor dintre Neamuri, ca o dovadă a sinceritătii si devotiunii lor. Ei credeau că prin aceasta vor preveni intrarea în biserică a acelora care, primind credinta fără convertirea inimii, ar putea după aceea să facă de râs lucrarea prin imoralitate si excese.
Diferitele puncte incluse în lămurirea principalei probleme în discutie păreau să aducă consiliului greutăti de neînvins. Dar, în realitate, Duhul Sfânt lămurise deja această problemă prin hotărârea de care părea să depindă dezvoltarea, dacă nu chiar însăsi existenta bisericii crestine.
"După ce s-a făcut multă vorbă, Petru s-a sculat si le-a zis: 'Fratilor, stiti că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă Cuvântul Evangheliei si să creadă'". El considera că Duhul Sfânt hotărâse în privinta problemei în discutie, coborându-se cu aceeasi putere asupra Neamurilor necircumcise, cât si asupra iudeilor circumcisi. El a istorisit viziunea pe care o avusese, în care Dumnezeu i-a pus înainte o fată de masă plină cu tot felul de animale cu patru picioare si-l îndemnase să taie si să mănânce. Refuzând să facă aceasta, sustinând că el niciodată nu mâncase ceva spurcat sau necurat, răspunsul a fost: "Ce a curătit Dumnezeu, să nu numesti spurcat" (Fapte 10,15).
Petru a istorisit tâlcuirea lămurită a acestor cuvinte care îi fuseseră date aproape imediat prin porunca de a merge la sutas si a-l învăta în credinta lui Hristos. Solia aceasta arată că Dumnezeu nu caută la fată, ci primeste si recunoaste pe toti aceia care se tem de El. Petru le-a vorbit despre uimirea lui atunci când, în timp ce rostea cuvintele adevărului celor adunati în casa lui Corneliu, a fost martor cum Duhul Sfânt a pus stăpânire pe ascultătorii săi, atât pe cei dintre Neamuri, cât si pe cei dintre iudei. Aceeasi lumină si slavă care se reflecta asupra iudeilor circumcisi strălucea acum si pe fetele celor necircumcisi dintre Neamuri. Aceasta era avertizarea din partea lui Dumnezeu ca Petru să nu socotească pe unul mai prejos decât pe altul; căci sângele lui Hristos poate curăti de orice mânjitură.
Altădată, Petru discutase cu fratii săi despre convertirea lui Corneliu si a prietenilor săi si despre părtăsia sa cu ei. Când, cu acea ocazie, Petru a arătat cum Duhul Sfânt Se revărsase asupra Neamurilor, el a spus: "Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelasi dar ca si nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?" (Fapte 11,17). Acum, cu aceeasi căldură si putere, el a zis: "Dumnezeu, care cunoaste inimile, a mărturisit pentru ei, si le-a dat Duhul Sfânt ca si nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi si ei, întrucât le-a curătit inimile prin credintă. Acum dar, de ce ispititi pe Dumnezeu si puneti pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părintii nostri, nici noi nu l-am putut purta?" Jugul acesta nu era Legea Celor Zece Porunci, după cum pretind unii care socotesc că nu mai sunt obligatorii cerintele Legii; Petru se referea aici la legea ceremonială, care fusese desfiintată si înlăturată prin răstignirea lui Hristos.
Cuvântarea lui Petru i-a adus pe cei adunati până acolo că au putut asculta cu răbdare pe Pavel si Barnaba, care le-a istorisit experienta făcută de ei în lucrarea pentru Neamuri. "Toată adunarea a tăcut, si a ascultat pe Barnaba si pe Pavel, care au istorisit toate semnele si minunile, pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor".
Iacov, de asemenea, si-a dat si el mărturia sa hotărâtă, declarând că era în planul lui Dumnezeu să reverse asupra Neamurilor aceleasi privilegii si binecuvântări care fuseseră acordate iudeilor.
Duhul Sfânt a socotit de bine să nu impună legea ceremonială asupra convertitilor dintre Neamuri si gândirea apostolilor în această privintă era în armonie cu Duhul lui Dumnezeu. Iacov a prezidat acest consiliu si ultima lui hotărâre a fost: "De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăti acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu".
Aceasta a pus capăt discutiei. În cazul acesta, avem o respingere a învătăturii sustinute de Biserica Romano-Catolică, anume că Petru era capul bisericii. Aceia care, în calitate de papi, au pretins că sunt urmasii lui, nu au nici un temei biblic ca bază pentru sustinerea lor. Nimic din viata lui Petru nu confirmă pretentia cum că el ar fi fost ridicat mai presus de fratii săi, ca vicarul Celui Prea Înalt. Dacă cei care declară că sunt urmasii lui Petru ar fi urmat exemplul lui, atunci ei ar fi fost totdeauna multumiti să rămână deopotrivă cu fratii lor.
Cu ocazia aceasta, Iacov pare să fi fost ales acela prin care să fie făcută cunoscut hotărârea la care ajunsese consiliul. Hotărârea lui era ca legea ceremonială si îndeosebi rânduiala circumciziunii să nu fie impusă Neamurilor si nici chiar recomandată. Iacov a căutat să întipărească în mintea fratilor lui faptul că, întorcându-se la Dumnezeu, Neamurile au făcut o mare schimbare în viata lor si că ar trebui să se aibă multă grijă ca acestia să nu fie tulburati cu probleme încurcate si îndoielnice de putină însemnătate, ca nu cumva să se descurajeze în a urma lui Hristos.
Totusi, convertitii dintre Neamuri trebuia să părăsească obiceiurile care erau în contradictie cu principiile crestinismului. Prin urmare, apostolii si bătrânii au fost de acord să îndrume pe Neamuri printr-o scrisoare, ca să se ferească de carnea jertfită idolilor, de curvie, de dobitoacele sugrumate si de sânge. Erau stăruitor îndemnati să păzească poruncile si să ducă o viată sfântă. Erau, de asemenea, asigurati că aceia care spuseseră că circumciziunea era obligatorie nu fuseseră autorizati de apostoli să facă acest lucru.
Pavel si Barnaba le erau recomandati ca bărbati care îsi puseseră viata în primejdie pentru Domnul. Iuda si Sila au fost trimisi împreună cu acesti apostoli să spună personal Neamurilor, prin viu grai, hotărârea consiliului: "S-a părut nimerit Duhului Sfânt si nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriti de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, si de curvie, lucruri de care, dacă vă veti păzi, va fi bine de voi". Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimisi la Antiohia cu epistola si solia ce avea să pună capăt oricărei discutii, căci acesta era glasul celei mai mari autorităti de pe pământ.
Consiliul care hotărâse asupra acestei probleme era compus din apostoli si învătători, care se evidentiaseră în întemeierea de biserici crestine printre iudei si printre Neamuri, si din delegati alesi din diferite locuri. Bătrânii din Ierusalim, cum si trimisii din Antiohia erau de fată, si mai erau reprezentate si bisericile cele mai influente. Consiliul a hotărât, potrivit cu ceea ce le dictase judecata luminată si potrivit cu demnitatea bisericii întemeiate pe vointa divină. Ca urmare a dezbaterilor, ei au văzut cu totii că Însusi Dumnezeu răspunsese de la început la această problemă în discutie prin faptul că revărsase Duhul Sfânt asupra Neamurilor; si ei au înteles că partea lor era aceea de a urma călăuzirea Duhului.
Nu întreg corpul crestinilor a fost chemat să se pronunte asupra acestei probleme. "Apostolii si prezbiterii", oameni cu influentă si cu judecată, au fost aceia care au chibzuit si alcătuit hotărârea care, după aceea, a fost acceptată de toate bisericile crestine. Totusi, nu toti au fost multumiti cu hotărârea; a fost o mică grupă de frati ambitiosi si încrezuti în ei însisi, care au desconsiderat-o. Oamenii acestia si-au luat sarcina să lucreze pe propria lor răspundere. Ei s-au dedat la tot felul de murmurări si căutări de greseli, propunând noi planuri si căutând să năruie lucrarea bărbatilor pe care Dumnezeu îi rânduise să învete solia Evangheliei. Chiar de la început, biserica a avut de întâmpinat asemenea piedici si va avea mereu până la încheierea vremii.
Ierusalimul era metropola iudeilor si acolo se găsea cel mai mare exclusivism si bigotism. Iudeii crestinati, trăind cu viziunea templului, fireste că îngăduiau mintii lor să se întoarcă la privilegiile deosebite ale iudeilor ca natiune. Când ei au văzut biserica crestină depărtându-se de ceremoniile si traditiile iudaismului si si-au dat seama că sfintenia aceea deosebită, cu care fuseseră îmbrăcate obiceiurile iudaice, va dispărea în lumina noii credinte, multi s-au mâniat pe Pavel, ca fiind el acela care, în mare măsură, a pricinuit această schimbare. Nici chiar ucenicii nu erau cu totii pregătiti să primească din inimă hotărârea consiliului. Unii erau plini de râvnă pentru legea ceremonială; si ei l-au privit cu neplăcere pe Pavel, fiindcă socoteau că principiile sale cu privire la obligatiile legii iudaice nu erau asa stricte.
Hotărârile largi si mult cuprinzătoare ale consiliului general au adus încredere în rândurile credinciosilor dintre Neamuri si lucrarea lui Dumnezeu se dezvolta tot mai mult. În Antiohia, biserica s-a bucurat de prezenta lui Iuda si a lui Sila, care, fiind si ei prooroci, "au îndemnat pe frati, si i-au întărit cu multe cuvinte". Acesti bărbati evlaviosi au zăbovit o vreme în Antiohia. "Pavel si Barnaba au rămas în Antiohia si învătau pe norod si propovăduiau, cu multi altii, Cuvântul Domnului".
Când cu o ocazie mai târziu Petru a vizitat Antiohia, el a câstigat încrederea multora prin purtarea sa prudentă fată de convertitii dintre Neamuri. Pentru o vreme, el s-a purtat potrivit luminii date din cer. El a învins atât de mult prejudecata firească, încât a stat chiar la masă cu convertitii dintre Neamuri. Însă, când unii dintre iudeii care tineau cu străsnicie la legea ceremonială au venit de la Ierusalim, în mod neîntelept Petru si-a schimbat atitudinea fată de convertitii dintre păgâni. Unii dintre iudei s-au prefăcut si ei cu el, "asa că până si Barnaba a fost prins în lantul fătărniciei lor". Descoperirea acestor slăbiciuni din partea acelora care fuseseră respectati si iubiti ca niste conducători a lăsat o foarte dureroasă impresie în mintile credinciosilor dintre Neamuri. Biserica era amenintată de dezbinare. Însă Pavel, care a văzut influenta nimicitoare pentru biserică, prin purtarea cu două fete a lui Petru, l-a mustrat pe fată pentru ascunderea adevăratelor sale sentimente. În fata bisericii, Pavel l-a întrebat pe Petru: "Dacă tu, care esti iudeu, trăiesti ca Neamurile, si nu ca iudeii, cum silesti pe Neamuri să trăiască în felul iudeilor?" (Gal. 2,13.14).
Petru a văzut greseala în care căzuse si a căutat de îndată să îndrepte răul pe care-l săvârsise, atât cât îi stătea în putere. Dumnezeu, care cunoaste sfârsitul de la început, i-a îngăduit lui Petru să-si dea pe fată slăbiciunea caracterului său, pentru ca încercatul apostol să vadă că în sine însusi nu era nimic cu care să se mândrească. Chiar cel mai bun dintre oameni, dacă este lăsat singur, va gresi în judecata sa. Dumnezeu a văzut, de asemenea, că în vremurile viitoare unii vor fi amăgiti să pretindă, pentru Petru si pentru pretinsii lui urmasi, prerogativele înalte care apartin numai lui Dumnezeu. Si acest raport al comportării apostolului avea să rămână ca o dovadă a slăbiciunii sale si a faptului că el în nici un chip nu era mai presus de nivelul celorlalti apostoli.
Istoria acestei abateri de la dreptele principii stă ca o solemnă avertizare pentru bărbatii ce se găsesc în locuri de răspundere în lucrarea lui Dumnezeu, ca nu cumva să aibă o cădere de la integritatea lor, ci, dimpotrivă, să stea tari la principiu. Cu cât sunt mai mari răspunderile puse asupra uneltei omenesti si cu cât sunt mai mari ocaziile lui de a porunci si a supraveghea, cu atât mai mult va produce vătămare, si aceasta în mod sigur dacă nu urmează cu mare grijă calea Domnului si nu lucrează în armonie cu hotărârile la care a ajuns trupul întreg al credinciosilor, printr-un consiliu unit.
După toate scăderile lui Petru, după căderea si restabilirea lui, după îndelungatii lui ani de slujire, cunoasterea atât de aproape a lui Hristos, cunostinta lui despre umblarea Mântuitorului în totul, potrivit principiilor drepte; după toate îndrumările primite, după toate darurile, cunostinta si influenta dobândite prin predicarea si învătarea Cuvântului, nu este ciudat ca el să se poarte în mod fătarnic si să ocolească principiile Evangheliei de teama oamenilor sau pentru a primi cinste? Nu este ciudat ca el să sovăie în a proceda după dreptate? Fie ca Dumnezeu să facă pe fiecare om să-si dea seama de neputinta sa în a-si îndruma propriul său vas drept si sigur în port.
În lucrarea sa, Pavel a fost deseori silit să stea singur. El era în mod deosebit învătat de Dumnezeu si nu cuteza să facă vreo concesie care ar fi implicat principiul. Uneori, sarcina era grea, dar Pavel a stat tare pentru adevăr. El a înteles că biserica nu trebuie niciodată să ajungă sub controlul puterii omenesti. Traditiile si cugetările oamenilor nu trebuie să ia locul adevărului descoperit. Înaintarea soliei Evangheliei nu trebuie împiedicată de prejudecătile si preferintele oamenilor, oricare ar fi pozitia lor în biserică.
Pavel se consacrase pe sine si toate puterile sale slujirii lui Dumnezeu. El primise adevărurile Evangheliei direct din ceruri si, în tot timpul lucrării sale, el a mentinut o vie legătură cu fiintele ceresti. El fusese învătat de Dumnezeu cu privire la punerea unor poveri netrebuincioase asupra crestinilor dintre Neamuri, astfel încât, atunci când credinciosii iudaizanti au ridicat în biserica din Antiohia problema circumciziunii, Pavel cunostea felul de gândire al Duhului lui Dumnezeu cu privire la o asemenea învătătură si a luat o pozitie hotărâtă si de nezdruncinat, care a adus bisericilor eliberarea de ritualurile si ceremoniile iudaice.
Desi Pavel era, personal, învătat de Dumnezeu, totusi el nu a avut idei exagerate cu privire la răspunderile individuale. În timp ce astepta îndrumare direct de la Dumnezeu, el a fost totdeauna gata să recunoască autoritatea dată corpului credinciosilor uniti în obstea bisericii. El simtea nevoia sfatului; si, când se iveau probleme importante, el le prezenta bucuros înaintea bisericii si se unea cu fratii săi în a cere de la Dumnezeu întelepciune pentru a lua hotărâri drepte. Chiar "duhurile proorocilor", spunea el, "sunt supuse proorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfintilor" (1 Cor. 14,32). Cât despre Petru, el învăta ca toti, uniti în obstea bisericii, să fie "supusi unii altora" (1Petru 5,5).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
