In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 16
SOLIA EVANGHELIEI ÎN ANTIOHIA
După ce ucenicii au fost alungati din Ierusalim în urma prigoanei, solia Evangheliei s-a răspândit cu iuteală prin tinuturile care se găseau dincolo de hotarele Palestinei; si multe grupe mici de credinciosi s-au format în centrele mai importante. Unii dintre ucenici "au ajuns până în Fenicia, în Cipru si în Antiohia, si propovăduiau Cuvântul". De obicei, lucrarea lor se mărginea la iudei sau la iudeii dintre greci, care în vremea aceea puteau fi găsiti în colonii mari în aproape toate orasele lumii.
Printre locurile amintite, unde Evanghelia a fost primită cu bucurie, este si Antiohia - în vremea aceea capitala Siriei. Comertul foarte întins, care se făcea din acest centru populat, aducea în oras multi oameni de diferite nationalităti. Pe lângă aceasta, Antiohia era bine cunoscută ca un loc de întâlnire a iubitorilor de odihnă si distractie, din pricina asezării ei sănătoase, a împrejurimilor ei frumoase, precum si a bogătiei, culturii si a rafinamentului care se puteau găsi acolo. În zilele apostolilor, ea ajunsese un oras al luxului si al viciului.
Evanghelia a fost propovăduită public în Antiohia de către niste ucenici din Cipru si Cirene, care au venit aici si "au propovăduit Evanghelia Domnului Isus". "Mâna Domnului era cu ei" si străduintele lor sârguincioase au fost răsplătite cu rod. "Un mare număr de oameni au crezut si s-au întors la Domnul".
"Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, si au trimis pe Barnaba până la Antiohia". Ajungând în acest nou câmp de lucru, Barnaba a văzut lucrarea ce fusese săvârsită deja prin harul lui Dumnezeu si "s-a bucurat si i-a îndemnat pe toti să rămână cu inimă hotărâtă alipiti de Domnul".
Lucrarea lui Barnaba în Antiohia a fost bogat răsplătită si multi de acolo s-au adăugat la numărul credinciosilor. Deoarece lucrarea se dezvolta, Barnaba a simtit nevoia de ajutor potrivit, pentru a intra pe usile deschise de providenta lui Dumnezeu; deci, s-a dus la Tars să-l caute pe Pavel, care, după ce cu câtva timp mai înainte plecase din Ierusalim, lucrase în "tinuturile Siriei si Ciliciei", vestind "credinta pe care căuta s-o nimicească odinioară" (Gal. 1,21.23). Barnaba a izbutit să-l găsească pe Pavel si să-l convingă să se întoarcă cu el spre a-i fi tovarăs în lucrare.
În populatul oras al Antiohiei, Pavel a găsit un minunat câmp de lucru. Învătătura, întelepciunea si râvna lui au exercitat o puternică influentă asupra locuitorilor si vizitatorilor acestui oras de cultură; si el s-a dovedit a fi ajutorul potrivit de care avea nevoie Barnaba. Timp de un an, cei doi ucenici au lucrat laolaltă în slujire credincioasă, aducând multora cunostinta mântuitoare despre Isus din Nazaret, Răscumpărătorul lumii.
În Antiohia, ucenicii au fost numiti pentru prima dată crestini. Numele li s-a dat din pricină că subiectul principal al propovăduirii, al învătăturii si al discutiilor lor era Hristos. Ei istoriseau mereu întâmplările care avuseseră loc în timpul lucrării Sale pământesti, când ucenicii Săi au fost binecuvântati cu prezenta Sa personală. Ei stăruiau neobosit asupra învătăturilor si minunilor Sale de vindecare. Cu buze tremurânde si cu ochii scăldati în lacrimi, ei vorbeau despre chinul Său sufletesc din grădină, despre trădarea, judecata si executarea Lui, precum si despre răbdarea si umilinta cu care El îndurase dispretul si chinul la care a fost supus de către vrăjmasii Săi, dar si despre mila dumnezeiască cu care S-a rugat pentru cei care Îl prigoniseră. Învierea si înăltarea Sa, precum si lucrarea Lui din ceruri, ca Mijlocitor pentru omul căzut, erau subiecte asupra cărora simteau bucuria să se oprească. Pe drept cuvânt, păgânii îi puteau numi crestini, deoarece ei predicau pe Hristos si rugăciunile lor către Dumnezeu le adresau în Numele Lui. Dumnezeu le dăduse numele de crestini. Acesta este un nume regal, dat tuturor acelora care se alătură lui Hristos. Despre acest nume scria Iacov mai târziu: "Oare nu bogatii vă asupresc si vă târăsc înaintea judecătorilor? Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care-l purtati?" (Iacov 2,6.7). Si Petru a declarat: "Dacă suferă pentru că este crestin, să nu-i fie rusine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta". "Dacă sunteti batjocoriti pentru Numele lui Hristos, ferice de voi: Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu Se odihneste peste voi" (1Petru 4,16.14).
Credinciosii din Antiohia au înteles că Dumnezeu era gata să lucreze în viata lor "după plăcerea Lui, si vointa si înfăptuirea" (Filip. 2,13). Trăind, asa cum era situatia lor, în mijlocul unor oameni care părea că se îngrijesc mai putin de lucrurile de interes vesnic, ei au căutat să capteze atentia celor cu inima sinceră si să dea o mărturie pozitivă despre Acela pe care Îl iubeau si Căruia Îi slujeau. În lucrarea lor în umilintă, ei au învătat să depindă de puterea Spiritului Sfânt, care să facă rodnic cuvântul vietii. Si astfel, în diferitele căi ale vietii, ei dădeau zilnic mărturie despre credinta lor în Hristos.
Exemplul urmasilor lui Hristos din Antiohia ar trebui să fie o inspiratie pentru fiecare credincios ce trăieste astăzi în marile orase ale lumii. În timp ce este după rânduiala lui Dumnezeu ca lucrători alesi, consacrati si cu talente să fie stabiliti în mari centre populate, spre a conduce eforturi evanghelistice, tot la fel este scopul Său ca membrii comunitătii care trăiesc în aceste orase să folosească talentele date lor de Dumnezeu în lucrarea pentru suflete. Bogate binecuvântări sunt puse deoparte pentru aceia care se predau cu totul chemării lui Dumnezeu. Când asemenea lucrători se străduiesc să câstige suflete pentru Isus, vor vedea că multi, la care niciodată mai înainte nu se putea ajunge în nici un alt chip, sunt gata să răspundă unei întelepte străduinte personale.
Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ are azi nevoie de reprezentanti vii ai adevărului biblic. Singuri, predicatorii consacrati nu pot face fată însărcinării de a avertiza marile orase. Dumnezeu cheamă nu numai pe predicatori, ci si pe medici, infirmiere, colportori, lucrători biblici si alti membri laici consacrati, având diferite talente, care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu si puterea harului Său, să gândească la nevoile oraselor neavertizate. Timpul trece repede si este mult de făcut. Orice unealtă trebuie pusă la lucru, pentru ca ocaziile prezente să fie cât mai întelept folosite.
Activitatea lui Pavel în Antiohia, în tovărăsie cu Barnaba, l-a întărit în convingerea că Dumnezeu l-a chemat să facă o lucrare deosebită pentru Neamuri. Cu ocazia convertirii lui Pavel, Domnul spusese că el avea să ajungă un slujitor al Neamurilor, spre a le "deschide ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină si de sub puterea Satanei la Dumnezeu; si să primească, prin credinta în Mine, iertare de păcate si mostenirea împreună cu cei sfintiti" (Fapte 28,16). Îngerul care s-a arătat lui Anania spusese despre Pavel: "El este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăratilor si înaintea fiilor lui Israel" (Fapte 9,15). Si Pavel însusi, mai târziu în experienta sa crestină, pe când se ruga în templul din Ierusalim, a fost vizitat de un înger din cer, care l-a îndemnat: "Du-te, căci te voi trimite departe la Neamuri" (Fapte 22,21).
Astfel, Domnul îi dăduse lui Pavel însărcinarea de a intra în marele câmp misionar al lumii Neamurilor. Spre a-l pregăti pentru această întinsă si grea lucrare, Dumnezeu îl adusese în strânsă legătură cu Sine si desfăsurase înaintea sa fermecătoarea viziune a frumusetii si slavei cerului. Lui i-a fost dată lucrarea de a face cunoscut "taina" care fusese "tinută ascunsă timp de veacuri" (Rom. 16,25), "taina voii Sale" (Ef. 1,9), "care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfintilor apostoli si prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună mostenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi si iau parte cu noi la aceeasi făgăduintă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor", spune Pavel, "am fost făcut eu" Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toti sfintii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogătiile nepătrunse ale lui Hristos, si să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile, pentru ca domniile si stăpânirile din locurile ceresti să cunoască azi, prin biserică, întelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul vesnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru" (Ef. 3,5-11).
Dumnezeu a binecuvântat din belsug lucrarea lui Pavel si a lui Barnaba în răstimp de un an, cât au rămas ei cu credinciosii din Antiohia. Dar nici unul dintre ei nu fusese încă în mod oficial consacrat lucrării de slujire a Evangheliei. Acum, ei au ajuns la un punct în experienta lor crestină, când Dumnezeu avea să le încredinteze ducerea mai departe a unei grele lucrări misionare, în săvârsirea căreia ei aveau să aibă nevoie de fiece folos care putea fi dobândit prin mijlocirea bisericii.
"În biserica din Antiohia erau niste prooroci si învătători: Barnaba, Simon numit Niger, Luciu din Cirene, Manaen" si Saul. Pe când slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfânt a zis: 'Puneti-Mi deoparte pa Barnaba si pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat'". Înainte de a fi trimisi ca misionari în lumea păgână, acesti apostoli au fost în mod solemn consacrati lui Dumnezeu prin post si rugăciune, cum si prin punerea mâinilor. În felul acesta, erau împuterniciti de biserică nu numai să învete adevărul, ci să îndeplinească si actul botezului si să organizeze biserici, fiind investiti cu deplina autoritate eclesiastică.
În momentul acesta, biserica crestină intra într-o eră importantă. Lucrarea de vestire a soliei Evangheliei printre Neamuri avea să fie acum urmărită cu putere; si, ca urmare, biserica avea să fie întărită printr-un mare seceris de suflete. Apostolii, care fuseseră alesi să conducă această lucrare, aveau să fie supusi bănuielii, prejudecătii si geloziei. Învătăturile lor cu privire la surparea "zidului de la mijloc care-i despărtea" (Ef. 2,14), care despărtise atât de mult lumea iudaică de Neamuri, în mod firesc avea să atragă asupră-le învinuirea de erezie; si autoritatea lor ca slujitori avea să fie pusă la îndoială de multi iudei zelosi si credinciosi; Dumnezeu prevăzuse greutătile pe care aveau să le întâmpine servii Săi; si, pentru ca lucrarea lor să fie mai presus de orice învinuire, El a îndrumat biserica prin descoperire ca ei să fie în mod public pusi deoparte pentru lucrarea de predicare. Consacrarea lor era o recunoastere publică a alegerii lor divine, spre a duce Neamurilor vestea cea bună a Evangheliei.
Atât Pavel, cât si Barnaba primiseră deja însărcinarea, personal, de la Dumnezeu Însusi, iar ceremonia punerii mâinilor nu adăugase nici un har în plus sau vreo însusire reală. Aceasta nu era decât o formă de recunoastere a alegerii pentru o slujbă anumită si o recunoastere a autoritătii cuiva în acea slujbă. Prin aceasta, se punea sigiliul bisericii asupra lucrării lui Dumnezeu.
Pentru iudei, această formă avea o mare însemnătate. Când un tată iudeu binecuvânta pe copiii săi, cu mult respect îsi punea mâinile peste capetele lor. Când un animal era închinat să fie adus ca jertfă, mâna celui investit cu autoritate preotească era pusă asupra capului victimei. Si când slujitorii bisericii credinciosilor din Antiohia si-au pus mâinile asupra lui Pavel si Barnaba, prin lucrarea aceasta ei cereau lui Dumnezeu să-Si reverse binecuvântarea Sa asupra apostolilor alesi si a consacrării lor pentru lucrarea deosebită pentru care fuseseră pusi deoparte.
Mai târziu, s-a abuzat foarte mult de ceremonia punerii mâinilor - o importantă neîndreptătită a fost legată de acest act, ca si cum o putere se cobora deodată asupra acelora care primeau o asemenea consacrare, făcându-i de îndată demni pentru oricare din lucrările pastorale. Dar, în punerea deoparte a acestor doi apostoli, nu avem nici un raport cum că ei ar fi primit vreo putere deosebită prin simpla faptă a punerii mâinilor. Nu găsim decât simplul raport despre întărirea lor prin binecuvântare si despre rezultatul pe care aceasta l-a avut asupra lucrării lor viitoare.
Împrejurările în legătură cu punerea deoparte a lui Pavel si a lui Barnaba, prin Duhul Sfânt, pentru o anumită ramură de lucrare, arată clar că Domnul lucrează în biserica Sa prin instrumente alese de El. Cu ani înainte, când planul lui Dumnezeu cu privire la Pavel i-a fost pentru prima dată descoperit prin Însusi Mântuitorul, Pavel a fost după aceea pus imediat în legătură cu membrii noii biserici organizate în Damasc. Mai mult încă, biserica din locul acela nu a fost lăsată multă vreme în întuneric cu privire la experienta personală a fariseului convertit. Si acum, când însărcinarea divină dată în vremea aceea avea să fie dusă mai deplin la îndeplinire, Duhul Sfânt, dând din nou mărturie despre Pavel, ca fiind un vas ales spre a duce Evanghelia la Neamuri, a pus asupra bisericii lucrarea de a-l consacra pe el si pe conlucrătorul său. Pe când conducătorii bisericii din Antiohia "slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfânt a zis: 'Puneti-Mi deoparte pe Barnaba si pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat'".
Dumnezeu a făcut biserica Sa de pe pământ un canal de lumină si, prin ea, El aduce la cunostintă planurile si vointa Sa. El nu dă unuia dintre servii Săi o experientă independentă si potrivnică de experienta bisericii însăsi. Nici nu dă cuiva o cunoastere a vointei Sale aparte de întreaga biserică, în timp ce biserica - trupul lui Hristos - este lăsată în întuneric. În providenta Sa, El pune pe slujitorii Săi în strânsă legătură cu biserica Sa, pentru ca ei să se încreadă mai putin în ei însisi si să aibă o mai mare încredere în altii pe care El îi călăuzeste spre a face să înainteze lucrarea Sa.
Totdeauna au fost în biserică dintre aceia care sunt mereu înclinati către independentă. Se pare că ei nu pot întelege că independenta spiritului face ca instrumentul omenesc să aibă prea multă încredere în sine si să se încreadă în propria sa judecată mai degrabă decât să dea respect sfatului si să pretuiască mai mult judecata fratilor săi, mai ales a celor alesi de Dumnezeu în slujba de conducere a poporului Său. Dumnezeu a investit biserica Sa cu autoritate si putere deosebită pe care nimeni nu este îndreptătit să o nesocotească sau să o dispretuiască; căci acela care face aceasta dispretuieste glasul lui Dumnezeu.
Cei care sunt înclinati să socotească judecata lor proprie ca fiind desăvârsită sunt în mare primejdie. Străduinta bine chibzuită a lui Satana este aceea de a despărti pe unii ca acestia de cei care sunt canale de lumină prin care Dumnezeu a lucrat la ridicarea si întinderea lucrării Sale pe pământ. A neglija sau a dispretui pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales să poarte răspunderi de conducere în legătură cu înaintarea adevărului înseamnă a lepăda mijloacele rânduite de El pentru ajutarea, încurajarea si întărirea poporului Său. Ca un lucrător din via Domnului să desconsidere aceasta si să considere că lumina sa trebuie să nu vină prin nici un alt canal, ci direct de la Dumnezeu, înseamnă să se aseze într-o pozitie care îl pune în primejdie de a fi înselat de vrăjmas si răsturnat la pământ. Domnul, în întelepciunea Sa, a rânduit ca, prin mijlocirea strânsei legături care trebuie să fie întretinută de toti credinciosii, crestin să fie unit cu crestin si comunitate cu comunitate. În felul acesta, uneltele omenesti vor fi făcute în stare să conlucreze cu Dumnezeirea. Fiecare unealtă va fi supusă Duhului Sfânt, si toti credinciosii vor fi uniti într-un efort organizat si bine îndrumat spre a vesti lumii fericita nădejde a harului lui Dumnezeu.
Pavel a privit prilejul ceremoniei întăririi sale prin binecuvântare, ca marcând începutul unei noi si importante epoci din viata sa. De aici încolo, a fost socotit începutul apostolatului său în biserica crestină.
În timp ce lumina Evangheliei strălucea cu putere în Antiohia, o importantă lucrare era continuată de către apostolii care rămăseseră la Ierusalim. În fiecare an, cu ocazia sărbătorilor, multi iudei din toate tările veneau la Ierusalim ca să se închine la templu. Unii dintre acesti peregrini erau oameni pătrunsi de o mare evlavie si sârguinciosi cercetători ai profetiilor. Ei nădăjduiau si doreau după venirea lui Mesia Cel făgăduit, nădejdea lui Israel. În timp ce Ierusalimul era plin cu acesti străini, apostolii predicau pe Hristos cu un curaj nesovăitor, cu toate că-si dădeau seama că făcând aceasta îsi puneau mereu viata în primejdie. Duhul lui Dumnezeu a pus sigiliul său asupra lucrării apostolilor si multi s-au convertit la credintă; si acesti convertiti, întorcându-se în căminurile lor din diferitele părti ale lumii, au răspândit sământa adevărului printre toate neamurile, cum si printre toate clasele sociale.
Dintre apostolii care au pornit să facă această lucrare s-au evidentiat în mod deosebit Petru, Iacov si Ioan, care aveau încredere că Dumnezeu îi alesese să predice pe Hristos printre conationalii lor. Ei au lucrat cu credinciosie si întelepciune, folosindu-se de "cuvântul prorociei făcut si mai tare" (2 Petru 1,19), în străduinta lor de a convinge "casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn si Hristos pe acest Isus, pe care" iudeii Îl răstigniseră (Fapte 2,36).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
