1

FAPTELE APOSTOLILOR

In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos

ELLEN G. WHITE

       Capitolul 15

LIBERAT DIN ÎNCHISOARE

        Cam pe aceeasi vreme, împãratul Irod a pus mâna pe unii din bisericã, pentru ca sã-i chinuiascã". Conducerea Iudeii se afla atunci în mâinile lui Irod Agripa, supus lui Claudius, împãratul roman. De asemenea, Irod detinea si pozitia de tetrarh al Galileii. Dupã propria sa mãrturisire, el era un prozelit al credintei iudaice si pãrea foarte zelos în aducerea la îndeplinire a ceremoniilor legii iudaice. Dorind sã se facã plãcut iudeilor, nãdãjduia ca în felul acesta sã-si asigure slujba si onorurile sale si a început sã le împlineascã dorintele, prigonind biserica lui Hristos, prãdând casele credinciosilor si bunurile lor si întemnitând pe membrii de vazã ai bisericii. El a aruncat în temnitã pe Iacov, fratele lui Ioan, si a trimis un cãlãu sã-l ucidã cu sabia, asa cum si celãlalt Irod rânduise ca profetul Ioan sã fie decapitat. Vãzând cã iudeilor le plãceau aceste strãdanii ale sale, el l-a întemnitat si pe Petru.

Aceste cruzimi aveau loc în vremea Pastelor. În timp ce iudeii sãrbãtoreau eliberarea lor din Egipt, fãcând mare caz de zelul lor pentru Legea lui Dumnezeu, ei cãlcau în acelasi timp în picioare fiecare principiu al acestei Legi, prin prigonirea si omorârea celor ce credeau în Hristos.

Moartea lui Iacov a pricinuit mare durere si panicã printre credinciosi. Când a fost întemnitat si Petru, întreaga bisericã a fost chematã la post si rugãciune. 

Fapta lui Irod de a-l omorî pe Iacov a fost lãudatã de iudei, desi unii s-au plâns de felul în care ea a fost sãvârsitã, sustinând cã o executie publicã ar fi intimidat mai puternic atât pe credinciosi, cât si pe cei care simpatizau cu ei. De aceea, Irod l-a bãgat pe Petru la închisoare, urmãrind sã facã mai departe pe placul iudeilor, printr-un spectacol public al mortii lui. Dar i s-a spus cã nu ar fi bine sã-l scoatã pe acest bãtrân apostol ca sã fie executat înaintea întregului popor, adunat atunci la Ierusalim. Exista temerea ca nu cumva scoaterea lui pentru a fi dus la moarte sã trezeascã mila multimii.

Preotii si mai marii se temeau, de asemenea, ca nu cumva Petru sã adreseze unul din acele puternice apeluri care, în dese rânduri, i-au trezit pe oameni sã studieze viata si caracterul lui Isus - apeluri pe care ei, cu toate argumentele lor, nu fuseserã în stare sã le respingã. Zelul lui Petru în apãrarea cauzei lui Hristos a cãlãuzit pe multi sã ia pozitie pentru Evanghelie, iar conducãtorii se temeau cã, dacã i se va îngãdui lui Petru sã-si apere credinta înaintea multimii care venise în cetate sã se închine, aceastã multime va cere regelui eliberarea lui.

În timp ce, din diferite motive, executia lui Petru a fost amânatã pânã dupã Paste, membrii bisericii au avut timp pentru o adâncã cercetare a inimii si pentru rugãciuni stãruitoare. Ei s-au rugat fãrã încetare pentru Petru; cãci simteau cã lucrarea nu s-ar putea lipsi de el. Ei si-au dat seama cã au ajuns la un punct unde, fãrã ajutorul deosebit al lui Dumnezeu, biserica lui Dumnezeu ar fi fost nimicitã.

În timpul acesta, închinãtorii din toate neamurile cãutau templul care fusese dedicat închinãrii lui Dumnezeu. Strãlucind de aur si pietre pretioase, acesta avea o înfãtisare plinã de frumusete si mãretie. Însã Iehova nu mai putea fi gãsit în acest palat atrãgãtor. Israel, ca natiune, se despãrtise de Dumnezeu. Când Domnul Hristos, cãtre încheierea lucrãrii Sale pãmântesti, a privit pentru ultima datã asupra interiorului templului, El a zis: "Iatã cã vi se lasã casa pustie" (Mat. 23,38). Pânã aici, El numise templul casa Tatãlui Sãu; dar când Fiul lui Dumnezeu a trecut dincolo de aceste ziduri, prezenta lui Dumnezeu a fost retrasã pentru totdeauna din templul zidit pentru slava Lui.

Ziua executãrii lui Petru a fost în cele din urmã hotãrâtã, dar rugãciunile credinciosilor continuau sã se înalte la ceruri; si, în timp ce toate puterile si dragostea inimilor lor se înãltau în rugãciuni pentru ajutor, îngeri ai lui Dumnezeu vegheau asupra apostolului întemnitat.

Amintindu-si de eliberarea de mai înainte a apostolilor din temnitã, de data aceasta, Irod a luat mãsuri îndoite de precautie. Pentru a împiedica orice posibilitate de eliberare, Petru fusese dat în seama a saisprezece ostasi, care, în schimburi diferite, îl pãzeau zi si noapte. În celula sa, el era asezat între doi ostasi si era legat cu douã lanturi, fiecare lant fiind prins bine de încheietura mâinii unuia dintre ostasi. Nu-i era cu putintã sã se miste fãrã ca ei sã stie. Cu usile temnitei bine zãvorâte si o strajã puternicã înaintea lor, orice posibilitate de eliberare sau scãpare, prin puteri omenesti, era înlãturatã. Însã situatia disperatã pentru om este ocazia lui Dumnezeu.

Petru era întemnitat într-o celulã tãiatã în stâncã, ale cãrei usi erau zãvorâte si ferecate; si ostasii de strajã erau rãspunzãtori de pãzirea în sigurantã a celui închis. Însã zãvoarele, legãturile de fier si straja romanã, care de fapt înlãturau orice putintã de ajutor omenesc, nu aveau decât sã facã si mai deplinã biruinta lui Dumnezeu în eliberarea lui Petru. Irod îsi ridicase mâna împotriva Celui Atotputernic si el avea sã fie cu totul înfrânt. Prin folosirea puterii Sale, Dumnezeu avea sã scape viata pretioasã a aceluia pe care iudeii unelteau sã-l nimiceascã.

Era ultima noapte dinaintea executiei. Din ceruri, un înger puternic este trimis pentru a-l elibera pe Petru. Portile puternice care-l închideau pe sfântul lui Dumnezeu s-au deschis fãrã ajutorul mâinilor omenesti. Îngerul Celui Prea Înalt a trecut prin ele si înapoia lui portile s-au închis fãrã zgomot. El a intrat în celulã si acolo se afla Petru, dormind somnul linistit al încrederii depline.

Lumina care-l înconjura pe înger a umplut celula, dar ea nu l-a trezit pe apostol. Numai când a simtit atingerea mâinii îngerului si a auzit un glas spunând: "Scoalã-te iute!", numai atunci s-a trezit pe deplin pentru a vedea celula lui strãlucind de lumina cerului si un înger plin de o slavã mare stând înaintea lui. În mod automat el a ascultat cuvintele ce i-au fost adresate si, sculându-se, si-a ridicat mâinile, dându-si prea putin seama cã lanturile cãzuserã de la încheieturile mâinilor sale.

Din nou glasul îngerului îl îndeamnã: "Încinge-te si leagã-ti încãltãmintele!" si iarãsi Petru a ascultat în mod automat, tintindu-si privirea înmãrmuritã asupra oaspetelui sãu si crezând despre sine cã viseazã sau are o viziune. Încã o datã îngerul porunceste: "Îmbracã-te în hainã si vino dupã mine!" El se miscã spre usã, urmat de Petru care, desi de obicei era vorbãret, acum era mut de uimire. Ei au trecut de strajã si au ajuns la poarta cea grea si zãvorâtã, care singurã s-a deschis si apoi s-a închis de îndatã, în timp ce strãjerii dinãuntru si dinafarã stãteau nemiscati la posturile lor.

Au ajuns la a doua usã, la fel de pãzitã si pe dinãuntru si pe dinafarã. Ea s-a deschis ca si prima, fãrã nici un scârtâit al balamalelor sau zgomot al zãvoarelor de fier. Ei au iesit afarã si ea s-a închis tot atât de fãrã zgomot. În acelasi fel au trecut ei si prin a treia poartã si au ajuns în plinã stradã. Nu este rostit nici un cuvânt; nu se aude nici un sunet al pasilor. Îngerul se strecoarã înainte, înconjurat de o luminã strãlucitoare, iar Petru, uimit si crezându-se încã în vis, urmeazã pe eliberatorul sãu. În felul acesta, trec pe o stradã si apoi, misiunea îngerului fiind îndeplinitã, el dispare deodatã.

Lumina cereascã s-a risipit si Petru s-a trezit într-un întuneric adânc; însã, pe mãsurã ce ochii i se obisnuiau cu întunericul, încet, încet, acesta pãrea cã se micsoreazã, si el s-a pomenit singur pe strada linistitã, bãtut în fatã de aerul rece al noptii. Acum si-a dat seama cã era liber, într-o parte a cetãtii bine cunoscutã lui; a recunoscut locul ca fiind unul pe unde umblase deseori si pe care astepta sã treacã în ziua urmãtoare pentru ultima datã.

S-a strãduit sã-si reaminteascã evenimentele petrecute cu câteva minute înainte. Si-a amintit cum adormise legat între cei doi ostasi, având încãltãmintea si hainele scoase. S-a cercetat bine si a constatat cã era încãltat si îmbrãcat complet. Încheieturile mâinilor, umflate din pricina lanturilor nemiloase, erau acum fãrã cãtuse. Si-a dat seama cã eliberarea lui nu era o amãgire, nici un vis si nici o viziune, ci o fericitã realitate. A doua zi, el trebuia sã fie dus la moarte; dar, iatã, un înger l-a eliberat din închisoare si de la moarte. "Când si-a venit Petru în fire, a zis: 'Acum vãd cu adevãrat cã Domnul a trimis pe îngerul Sãu si m-a scãpat din mâna lui Irod si de la tot ce astepta poporul iudeu'".

Îndatã, apostolul s-a îndreptat cãtre casa unde erau adunati fratii sãi si unde în clipa aceea ei se rugau stãruitor pentru el. "A bãtut la usa care dãdea în pridvor; si o slujnicã, numitã Roda, a venit sã vadã cine e. A cunoscut glasul lui Petru si, de bucurie, în loc sã deschidã, a alergat înãuntru sã dea de veste cã Petru stã înaintea portii. 'Esti nebunã!' i-au zis ei. Dar ea stãruia si spunea cã el este. Ei, dimpotrivã, ziceau: 'Este îngerul lui'".

"Petru însã bãtea mereu. Au deschis si au rãmas încremeniti când l-au vãzut. Petru le-a fãcut semn cu mâna sã tacã, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temnitã". Si apoi Petru "a iesit si s-a dus într-alt loc". Bucurie si laudã au umplut inimile credinciosilor, fiindcã Dumnezeu le-a ascultat rugãciunile, scãpându-l pe Petru din mâinile lui Irod.

Dimineata, o mare multime s-a strâns ca sã asiste la executarea apostolului. Irod a trimis niste slujbasi la închisoare dupã Petru, care avea sã fie adus cu un mare fast, cu desfãsurare de arme si gãrzi, nu numai spre a se asigura cã nu scapã, dar si pentru a intimida pe toti simpatizantii si pentru a arãta puterea regelui.

Când pãzitorii de dinaintea usii au vãzut cã Petru scãpase, au fost cuprinsi de groazã. Li se spusese în mod categoric cã aveau sã rãspundã cu viata lor pentru viata celui dat în grija lor; si din pricina aceasta fuseserã foarte atenti. Când ofiterii au venit dupã Petru, ostasii erau încã la usa închisorii, zãvoarele si drugii de fier strânsi tare, lanturile mai erau bine prinse de încheieturile mâinilor celor doi soldati, însã întemnitatul nu mai era.

Când raportul despre scãparea lui Petru a ajuns la Irod, acesta s-a mâniat la culme si s-a înfuriat. Învinuind garda de la închisoare cã nu a fost loialã, a poruncit sã fie omorâti. Irod stia cã nu o putere omeneascã l-a scãpat pe Petru, dar era hotãrât sã nu recunoascã cã o putere divinã îi stricase planurile si astfel s-a asezat într-o pozitie de cutezãtoare dispretuire a lui Dumnezeu.

Nu mult timp dupã eliberarea lui Petru din închisoare, Irod s-a dus la Cezarea. În timp ce se afla acolo, el a dat un ospãt mare, cu scopul ca sã stârneascã admiratia si ca sã culeagã aplauzele oamenilor. La ospãt luau parte iubitori de plãceri din toate locurile si era belsug de mâncãruri si bãuturi. Cu mare pompã si fast Irod, a apãrut înaintea poporului si li s-a adresat într-o cuvântare mãiastrã. Era îmbrãcat într-o mantie presãratã cu argint si cu aur, care prindea razele soarelui în cutele ei strãlucitoare. Aceastã scenã mãreatã uimea ochii privitorilor. Mãretia înfãtisãrii sale si puterea limbajului sãu bine ales influenta cu multã putere pe cei adunati acolo. Cu simturile lor deja pervertite prin mâncãruri si bãuturi, ei erau uimiti de podoabele lui Irod si vrãjiti de purtarea si cuvântare sa; înnebuniti de entuziasm, ei au început sã-l linguseascã, afirmând cã nici un muritor nu putea sã se înfãtiseze ca el sau sã posede o elocventã atât de sclipitoare. Mai departe, ei au spus cã, deoarece mereu îl cinstiserã ca pe un conducãtor, de aici înainte i se vor închina ca unui dumnezeu.

Unii dintre aceia ale cãror voci se auzeau acum proslãvind un pãcãtos josnic înãltaserã numai cu câtiva ani mai înainte strigãte furioase: "La o parte cu Isus! Rãstigneste-L, rãstigneste-L!" Iudeii au refuzat sã-L primeascã pe Hristos, ale cãrui vesminte, nearãtoase si adesea prãfuite de drum, acopereau o inimã a iubirii divine. Ochii lor nu-L puteau întrezãri, sub un exterior umil, pe Domnul vietii si al slavei, desi puterea lui Hristos se descoperise înaintea lor în fapte pe care un simplu om nu le putea face. Însã ei erau gata sã adore, ca pe un dumnezeu, pe regele cel mândru, ale cãrui vesminte minunate lucrate în argint si aur acopereau o inimã decãzutã si nemiloasã.

Irod stia cã el nu merita nici una din laudele si preamãririle ce i se aduceau, totusi el a primit idolatrizarea din partea poporului ca ceva ce i se cuvenea. Inima îi tresãri de bucuria triumfului si o strãlucire a unei mândrii satisfãcute se rãspândi pe fata lui când a auzit înãltându-se strigãtul: "Glas de Dumnezeu, nu de om!"

Dar, deodatã, o teribilã schimbare a venit asupra lui. Fata i s-a îngãlbenit ca de moarte si s-a desfigurat în agonie. Din pori i-au iesit picãturi de sudoare. Pentru o clipã, a rãmas ca strãpuns de durere si groazã; apoi, întorcându-si fata albã si lividã cãtre prietenii sãi încremeniti de groazã, el a strigat cu glas rãgusit si disperat: "Acela pe care l-ati proslãvit ca pe un dumnezeu este lovit de moarte". 

Suferind durerile cele mai chinuitoare, el a fost luat de la locul petrecerii si fastului. Cu o clipã mai înainte, fusese obiectul îngâmfat al laudei si adorãrii acelei mari multimi; acum si-a dat seama cã se afla în mâinile unui Stãpânitor mai puternic decât el. L-a cuprins remuscarea; si-a amintit de neobosita prigonire a urmasilor lui Hristos; si-a amintit de nemiloasa poruncã de a omorî pe nevinovatul Iacov, cum si de planul sãu de a-l omorî pe apostolul Petru; el si-a amintit cum, din pricina umilirii sale si în furia lui, el dãduse curs unei rãzbunãri nechibzuite asupra gãrzii închisorii. El simtea cã acum Dumnezeu Se ocupa de el, de neînfrânatul prigonitor. El nu a gãsit nici o usurare de durerile trupului sau tortura mintii si nici nu se astepta la vreuna.

Irod era cunoscãtor al Legii lui Dumnezeu, care spune: "Sã nu ai alti dumnezei afarã de Mine" (Ex. 20,3); si stia cã, primind adorarea multimii, el umpluse mãsura nelegiuirii sale si atrãsese asupra-si dreapta mânie a lui Iehova.

Acelasi înger care coborâse din curtile împãrãtesti spre a-l elibera pe Petru fusese solul mâniei si judecãtii lui Irod. Îngerul l-a lovit pe Petru spre a-l trezi din somn; dar o cu totul altã loviturã a dat acelui rege nelegiuit, dezgolindu-l de mândria sa si aducând asupra-i pedeapsa Celui Atotputernic. Irod a murit în chinurile groaznice ale mintii si trupului, sub judecata rãsplãtitoare a lui Dumnezeu.

Aceastã demonstrare a dreptãtii divine a avut o puternicã influentã asupra poporului. Vestea cã apostolul lui Hristos fusese în chip miraculos eliberat din temnitã si de la moarte, în timp ce prigonitorul lui fusese lovit de blestemul lui Dumnezeu, a fost dusã pretutindeni si a devenit mijlocul de cãlãuzire al multora la credinta în Hristos.

Experienta lui Filip, îndrumat de un înger din cer sã se ducã la locul unde a întâlnit pe cineva care cãuta adevãrul; a lui Corneliu, vizitat de un înger cu o solie de la Dumnezeu; a lui Petru, în închisoare si osândit la moarte, condus de înger afarã în sigurantã - toate acestea aratã strânsa legãturã dintre cer si pãmânt.

Pentru lucrãtorul lui Dumnezeu, raportul acestor vizite îngeresti ar trebui sã aducã tãrie si curaj. Astãzi, ca si în zilele apostolilor, soli ceresti trec în lungul si-n latul pãmântului, cãutând sã mângâie pe cel îndurerat, sã apere pe cel nepocãit, sã câstige inimile oamenilor la Hristos. Noi nu-i putem vedea personal si totusi ei sunt cu noi, cãlãuzindu-ne, îndrumându-ne si ocrotindu-ne.

Cerul este apropiat de pãmânt prin acea tainicã scarã al cãrei picior este bine înfipt în pãmânt, în timp ce capãtul de sus atinge tronul Celui Infinit. Îngerii urcã si coboarã continuu aceastã scarã sclipitor de strãlucitoare, ducând sus la Tatãl rugãciunile celor în nevoie si ale celor întristati si aducând fiilor oamenilor binecuvântare, nãdejde, curaj si ajutor. Acesti îngeri de luminã produc o atmosferã cereascã în jurul sufletului, ridicându-ne cãtre ceea ce este nevãzut si vesnic. Cu ochii nostri firesti nu le putem privi înfãtisarea; numai cu o viziune spiritualã putem întelege lucrurile ceresti. Numai urechea spiritualã poate auzi armonia glasurilor ceresti.

"Îngerul Domnului tãbãrãste în jurul celor ce se tem de El, si-i scapã din primejdie" (Ps. 34,7). Dumnezeu însãrcineazã pe îngerii Sãi sã scape pe alesii Lui din nenorocire, sã-i pãzeascã "de ciume, care umblã în întuneric" si "de molime, care bântuie ziua-n amiaza mare" (Ps. 91,6). Mereu si mereu, îngerii au vorbit cu oamenii asa cum vorbeste cineva cu un prieten al sãu si i-a condus la locuri sigure. Iarãsi si iarãsi, cuvintele încurajatoare ale îngerilor au reînsufletit sufletele doborâte ale credinciosilor, înãltându-le gândurile mai presus de lucrurile pãmântesti, fãcându-i sã vadã prin credintã vesmintele albe, cununile si ramurile biruitoare de finic, pe care le vor primi biruitorii când vor sta în jurul marelui tron alb.

Lucrarea îngerilor este aceea de a se apropia de cel încercat, suferind si ispitit. Ei lucreazã neobosit în favoarea acelora pentru care a murit Hristos. Când pãcãtosii sunt adusi acolo încât sã se predea Mântuitorului, îngerii duc vestile la cer si printre ostile ceresti este o mare bucurie. "Va fi mai multã bucurie în cer pentru un singur pãcãtos care se pocãieste decât pentru nouãzeci si nouã de oameni care n-au nevoie de pocãintã" (Luca 15,7). În ceruri, se duce un raport despre fiecare strãduintã încununatã cu succes, depusã de noi spre a risipi întunericul si rãspândi cunostinta despre Hristos. Când fapta este raportatã înaintea Tatãlui, bucuria se rãspândeste prin toatã ostirea cerului.

Stãpânirile si puterile cerului vegheazã asupra luptei pe care, în împrejurãri ce par descurajatoare, o au de dus slujitorii lui Dumnezeu. Noi biruinte sunt dobândite, noi onoruri câstigate atunci când crestinii, grupându-se în jurul steagului Mântuitorului lor, pornesc sã dea lupta cea bunã a credintei. Toti îngerii cerului sunt în slujba poporului lui Dumnezeu, umil si credincios; Si, în timp ce ostirea de lucrãtori a Domnului, de aici, de jos, înaltã cântecele lor de laudã, corul de sus se uneste cu ei, proslãvind pe Dumnezeu si pe Fiul Sãu.

Avem nevoie sã întelegem misiunea îngerilor mai bine decât o facem acum. Ar fi bine sã ne amintim cã fiecare copil credincios al lui Dumnezeu trebuie sã conlucreze cu fiintele ceresti. Nevãzutele ostiri ale luminii si puterii însotesc pe cei blânzi si umili care cred si se prind de fãgãduintele lui Dumnezeu. Heruvimi, serafimi si îngeri neîntrecuti în putere stau la dreapta lui Dumnezeu, "toti duhuri slujitoare trimise sã îndeplineascã o slujbã pentru cei ce vor mosteni mântuirea" (Evr. 1,14).

SUS

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA