In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos
Capitolul 09
CEI SAPTE DIACONI
În zilele acelea, când s-a înmultit numărul ucenicilor, "evreii care vorbeau greceste cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărteala ajutoarelor de toate zilele".
Prima biserică era alcătuită din mai multe clase de oameni, de diferite nationalităti. La vremea revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, "se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer" (Fapte 2,5). Printre cei de credintă ebraică, care erau adunati la Ierusalim, erau unii care, de obicei, erau cunoscuti ca greci; între acestia si iudeii din Palestina exista de multă vreme neîncredere si chiar conflicte.
Inimile celor care fuseseră convertiti în urma activitătii apostolilor erau blânde si unite datorită iubirii crestine. În ciuda prejudecătilor de mai înainte, toti erau în armonie unii cu altii. Satana stia că atâta vreme cât această unire continua să existe, îi va fi cu neputintă să împiedice înaintarea adevărului Evangheliei; si el căuta să se folosească de felul de gândire de mai înainte, în nădejdea că, în felul acesta, să poată introduce elemente de discordie.
Asa s-a întâmplat că, înmultindu-se ucenicii, vrăjmasul a izbutit să facă să se nască bănuiala din partea unora care mai înainte avuseseră obiceiul de a privi cu gelozie la fratii lor în credintă si de a găsi vină conducătorilor lor spirituali si astfel, "evreii care vorbeau greceste cârteau împotriva evreilor". Pricina cârtirii era o pretinsă neglijare a văduvelor grecoaice la împărtirea ajutoarelor de toate zilele. Orice inegalitate ar fi fost contrară spiritului Evangheliei, totusi Satana a izbutit să dea loc la bănuială. Măsuri categorice si imediate trebuia luate acum pentru a înlătura orice pricină de nemultumire, ca nu cumva vrăjmasul să triumfe în efortul lui de a pricinui o discordie printre credinciosi.
Ucenicii lui Isus au ajuns la un moment critic în experienta lor. Sub înteleapta conducere a apostolilor, care lucrau uniti în puterea Duhului Sfânt, lucrarea încredintată solilor Evangheliei crestea foarte repede. Biserica se mărea mereu si această crestere a membrilor ei a adus poveri cu mult mai grele asupra celor care aveau grija ei. Nici un om si nici chiar o grupă de oameni n-ar fi putut să poarte singuri aceste sarcini fără să primejduiască prosperitatea viitoare a bisericii. Era necesară o redistribuire a responsabilitătilor care fuseseră îndeplinite cu credinciosie doar de câtiva, în primele zile ale bisericii. Acum, apostolii trebuia să facă un pas important în ce priveste desăvârsirea rânduielii în biserică, prin punerea asupra altora a unor sarcini pe care ei le purtaseră atâta vreme.
Convocând o adunare a credinciosilor, apostolii au fost îndrumati de Duhul Sfânt să facă un plan pentru o mai bună organizare a tuturor celor din biserică, care puteau să slujească. A sosit timpul, au spus apostolii, când conducătorii spirituali ce aveau în grijă supravegherea bisericii să fie eliberati de sarcina de a distribui ajutoare la săraci, cum si alte poveri asemănătoare, pentru ca astfel să poată să ducă mai departe lucrarea de predicare a Evangheliei. "De aceea, fratilor", au zis ei, "alegeti dintre voi sapte bărbati vorbiti de bine, plini de Duhul Sfânt si întelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune si în propovăduirea Cuvântului". Sfatul acesta a fost ascultat si, prin rugăciune si punerea mâinilor, sapte bărbati alesi au fost pusi în mod solemn deoparte pentru slujba de diaconi.
Alegerea celor sapte pentru a se îngriji de o anumită lucrare s-a dovedit a fi o mare binecuvântare pentru biserică. Slujbasii acestia au dat o atentie deosebită nevoilor fiecăruia în parte, cum si intereselor financiare ale bisericii si, prin purtarea lor atentă si exemplul lor evlavios, ei au fost de un important ajutor celor împreună slujitori cu ei în strângerea diferitelor interese ale bisericii într-un tot unit.
Că pasul acesta era după planul lui Dumnezeu reiese din rezultatele spre bine, care s-au văzut imediat. "Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmultea mult în Ierusalim, si o mare multime de preoti veneau la credintă". Acest seceris de suflete se datora atât libertătii mai mari ce fusese dată apostolilor, cât si zelului si puterii arătate de cei sapte diaconi. Faptul că acesti frati fuseseră rânduiti pentru lucrarea specială de a se îngriji de nevoile săracilor nu-i excludea de la propovăduirea adevărului. Dimpotrivă, ei erau întru totul în măsură să-i învete pe altii în cele ale adevărului si, ca atare, s-au angajat în lucrare cu multă râvnă si succes.
Primei biserici i se încredintase o lucrare de continuă crestere - aceea de stabilire de centre de lumină si binecuvântare oriunde erau suflete sincere ce doreau să se predea slujirii lui Hristos. Vestirea Evangheliei trebuia să se întindă în lumea întreagă si solii crucii nu puteau nădăjdui a-si împlini importanta lor lucrare decât numai dacă rămâneau strânsi în legătura unitătii crestine, descoperind în felul acesta lumii faptul că ei erau una cu Hristos în Dumnezeu. Oare nu Se rugase divinul lor Conducător Tatălui: "Păzeste, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem si noi"? Si oare nu spusese El despre ucenicii Săi: "Lumea i-a urât pentru că ei nu sunt din lume"? Oare nu Se rugase stăruitor Tatălui "pentru ca ei să fie în chip desăvârsit una", "pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis"? (Ioan 17,11. 14.23.21). Viata si puterea lor spirituală depindeau de o strânsă legătură cu Acela care îi însărcinase să predice Evanghelia.
Numai dacă erau uniti cu Hristos ucenicii puteau nădăjdui să fie însotiti de puterea Duhului Sfânt si de conlucrarea îngerilor cerului. Cu ajutorul acestor unelte divine, ei aveau să prezinte lumii un front comun si aveau să fie biruitori în lupta pe care trebuia să o ducă neîncetat împotriva puterilor întunericului. Continuând să lucreze uniti, solii ceresti aveau să meargă înaintea lor, deschizându-le calea, inimi aveau să fie pregătite pentru primirea adevărului si multi aveau să fie câstigati la Hristos. Atâta vreme cât ei rămâneau uniti, biserica avea să înainteze "frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca niste osti sub steagurile lor" (Cânt. Cânt. 6,10). Nimic nu putea să se opună progresului ei continuu. Biserica avea să înainteze din biruintă în biruintă, împlinind în mod glorios misiunea ei divină de a vesti lumii Evanghelia.
Organizatia bisericii din Ierusalim trebuia să slujească drept model pentru organizarea bisericilor în oricare alt loc unde solii adevărului aveau să câstige convertiti ai Evangheliei. Cei cărora le era dată răspunderea generală a bisericii nu trebuia să stăpânească asupra mostenirii bisericii, ci, ca păstori întelepti, ei trebuia să păstorească "turma lui Dumnezeu", făcându-se "pilde turmei" (1 Petru 5,2.3); si diaconii trebuia să fie "vorbiti de bine, plini de Duhul Sfânt si întelepciune". Bărbatii acestia trebuia să ia o pozitie unită de partea dreptătii si să stăruie în ea cu tărie si hotărâre. În felul acesta, urma să aibă o influentă unită asupra întregii turme.
Mai târziu, în istoria primei biserici, când în diferitele părti ale lumii multe grupe de credinciosi au alcătuit biserici, organizatia bisericii s-a mai desăvârsit, pentru ca ordinea si lucrarea armonioasă să poată fi mentinute. Fiecare membru era sfătuit să-si îndeplinească bine partea sa. Fiecare trebuia să folosească în chip întelept talentele încredintate lui. Unii fuseseră înzestrati de Duhul Sfânt cu daruri speciale - "întâi apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învătători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor si vorbirii în felurite limbi" (1 Cor. 12,28). Însă toate aceste categorii de lucrători trebuia să lucreze în armonie.
"Sunt felurite daruri, dar este acelasi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelasi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelasi Dumnezeu, care lucrează totul în toti. Si fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre întelepciune; altuia, să vorbească despre cunostintă, datorită aceluiasi Duh; altuia credinta, prin acelasi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelasi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; si altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul si acelasi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieste. Căci, după cum trupul este unul si are multe mădulare, si după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot asa este si Hristos" (1Cor. 12,4-12).
Solemne sunt răspunderile puse asupra acelora care sunt chemati a fi conducători în biserica lui Dumnezeu pe pământ. În zilele teocratiei, când Moise se străduia să poarte singur poveri atât de grele, încât în curând ar fi fost coplesit sub greutatea lor, el a fost sfătuit de Ietro să facă planuri pentru o înteleaptă împărtire a răspunderilor. "Fii tâlmaciul poporul înaintea lui Dumnezeu", îl sfătui Ietro, "si du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învată-i poruncile si legile; si arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze si ce trebuie să facă". Mai departe, Ietro a dat sfatul ca să fie alesi bărbati "drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci si căpetenii peste zece". Acestia trebuia să fie "oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmasi ai lăcomiei". Ei aveau să "judece poporul în tot timpul", în felul acesta usurând pe Moise de răspunderea coplesitoare de a se ocupa de multe probleme mărunte pe care ajutoarele lui consacrate le puteau rezolva cu întelepciune.
Timpul si puterea celor care prin providenta lui Dumnezeu au fost pusi în pozitii de conducere si răspundere în biserică, ar trebui să fie folosite cu probleme mult mai grele si care cer o întelepciune deosebită si o inimă largă. Nu este în planul lui Dumnezeu ca asemenea bărbati să fie chemati să rezolve probleme mărunte pentru care altii sunt destul de destoinici: "Să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate", i-a propus Ietro lui Moise, "iar pricinile cele mai mici să le judece ei însisi. În felul acesta, îti vei usura sarcina, căci o vor purta si ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta si dacă Dumnezeu îti va porunci asa, vei putea face fată lucrurilor, si tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui".
Potrivit acestui plan, "Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul si i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci si căpetenii peste zece. Ei judecau poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei însisi" (Exod 18,19.26).
Mai târziu, când a ales saptezeci de bătrâni care să împartă cu el răspunderea conducerii, Moise a dovedit multă grijă în a alege drept ajutoare ale sale oameni demni, cu judecată sănătoasă si cu experientă. Când acesti bătrâni au primit însărcinarea, cu ocazia întăririi lor prin binecuvântare, el a schitat câteva din însusirile care fac pe un om să fie un întelept conducător în biserică. "Să ascultati de fratii vostri", a zis Moise, "si să judecati după dreptate neîntelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutati la fata oamenilor în judecătile voastre; să ascultati pe cel mic ca si pe cel mare; să nu vă temeti de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate" (Deut. 1,16.17).
Împăratul David, către încheierea domniei lui, a dat o solemnă avertizare celor care, în vremea lui, purtau sarcina lucrării lui Dumnezeu. Adunând la Ierusalim "toate căpeteniile lui Israel, căpeteniile semintiilor, căpeteniile cetelor din slujba împăratului, căpeteniile peste mii si căpeteniile peste sute, pe cei mai mari peste toate averile si turmele împăratului si ale fiilor săi, pe dregători, pe viteji si pe toti voinicii", bătrânul împărat i-a avertizat în mod solemn "înaintea întregului Israel, înaintea adunării Domnului, si în fata Dumnezeului nostru care vă aude", zicându-le: "Păziti si puneti-vă la inimă toate poruncile Domnului, Dumnezeului vostru" (1 Cron. 28,1.8).
Lui Solomon, ca unuia chemat să ocupe o pozitie plină de răspundere - aceea de conducător, David i-a dat o avertizare deosebită: "Tu, fiule Solomoane, cunoaste pe Dumnezeul tatălui tău si slujeste-I cu toată inima si cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile si pătrunde toate închipuirile si toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar dacă-L vei părăsi, te va lepăda si El pe vecie. Vezi acum că Domnul te-a ales" Întăreste-te".
Aceleasi principii de evlavie si dreptate trebuia să-i călăuzească pe mai marii poporului lui Dumnezeu, în vremea lui Moise si a lui David, si să fie urmate, de asemenea, si de aceia cărora le fusese dată supravegherea nou organizatei biserici a lui Dumnezeu în dispensatiunea Evangheliei. În lucrarea de a pune lucrurile în rânduială în toate bisericile si de întărire a oamenilor destoinici, care să actioneze ca slujbasi, apostolii s-au tinut de înaltele standarde ale conducerii arătate în Scripturile Vechiului Testament. Ei au sustinut mai departe că cel chemat să stea într-o pozitie de răspundere, în biserică, "trebuie să fie fără prihană; nu încăpătânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăus, nici lacom de câstig mârsav; ci să fie primitor de oaspeti, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat; să se tină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învătătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învătătura sănătoasă si să înfrunte (să convingă) pe potrivnici." (Tit 1,7-9).
Ordinea care a fost mentinută în prima biserică crestină le-a dat putinta de a înainta puternic, ca o ostire bine disciplinată, îmbrăcată cu armura lui Dumnezeu. Grupele de credinciosi, desi risipite pe un tinut întins, erau toate membre ale aceluiasi trup; toti se miscau în unire, în armonie unul cu altul. Când dezbinarea se ivea într-o biserică locală din vreun loc, asa cum s-a ivit mai târziu în Antiohia si în oricare alt loc, si credinciosii nu puteau să ajungă la o întelegere între ei, nu se îngăduia ca asemenea probleme să ajungă să pricinuiască o dezbinare în biserică. De aceea, cazurile erau trimise spre a fi judecate de un consiliu general al întregului corp al credinciosilor, alcătuit din delegati alesi din diferite biserici locale, împreună cu apostolii si bătrânii care aveau slujbe de răspundere, în calitate de conducători. În felul acesta, strădaniile lui Satana de a ataca biserica în locuri izolate erau preîntâmpinate prin actiunea unită din partea tuturor, iar planurile vrăjmasului de a rupe si a nimici erau zădărnicite.
"Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfintilor" (1 Cor. 14,33). El cere ca ordinea si sistemul să fie respectate în conducerea treburilor bisericii de azi, ca si în zilele din vechime. El doreste ca lucrarea Sa să înainteze în mod desăvârsit si cu exactitate, pentru ca astfel El să poată pune asupra ei pecetea aprobării Sale. Crestin să fie unit cu crestin, biserică cu biserică, uneltele omenesti conlucrând cu cele divine, fiecare instrument supunându-se Duhului Sfânt, si toate strânse laolaltă pentru a duce lumii vestea cea bună a harului lui Dumnezeu.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
