« Back =  Inapoi Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA

1

FAPTELE APOSTOLILOR

In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos

ELLEN G. WHITE

       Capitolul 04

ZIUA CINCIZECIMII

 

        Când ucenicii s-au întors de pe Muntele Măslinilor la Ierusalim, oamenii au privit la ei, sperând să vadă pe fetele lor expresii de întristare, tulburare si înfrângere; însă, în loc de acestea, au văzut fericire si biruintă. Ucenicii nu se tânguiau acum pentru dezamăgirea nădejdilor lor. Ei au văzut pe Mântuitorul lor înviat si cuvintele făgăduintei Sale date la despărtire răsunau continuu în urechile lor.

Ascultători de porunca lui Hristos, ei au zăbovit în Ierusalim în asteptarea făgăduintei Tatălui - revărsarea Duhului Sfânt. Dar nu au asteptat în trândăveală. Raportul biblic ne spune că "tot timpul stăteau în templu si lăudau si binecuvântau pe Dumnezeu" (Luca 24,53). De asemenea, ei s-au adunat laolaltă pentru a prezenta cererile lor Tatălui, în numele lui Isus. Ei stiau că au un reprezentant în ceruri, un Apărător la tronul lui Dumnezeu. Cu un respect solemn, ei se plecau în rugăciune, repetând asigurarea: "Orice veti cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-ati cerut nimic în Numele Meu: Cereti si veti căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 16,23.24). Mai sus si tot mai sus întindeau ei mâna credintei, cu argumentul cel mai puternic: "Hristos a murit! Ba mai mult, El a si înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, si mijloceste pentru noi" (Romani 8,34).

În timp ce asteptau împlinirea făgăduintei, ucenicii îsi umileau inimile în sinceră pocăintă si-si mărturiseau necredinta lor. În timp ce-si aminteau cuvintele pe care Hristos li le-a adresat înainte de moartea Sa, ei au priceput mult mai bine întelesul lor. Adevărurile care le dispăruseră din memorie le erau acum aduse din nou în minte, si ei le repetau unul după altul. Ei îsi reprosau unii altora faptul că nu-L înteleseseră pe Mântuitorul. Ca o procesiune, scenă după scenă din minunata Sa viată trecea pe dinaintea lor. Meditând la viata Lui curată si sfântă, ei au simtit că nici o strădanie nu va fi prea grea, nici un sacrificiu prea mare, ca să poată da mărturie în viata lor despre caracterul plin de iubire al lui Hristos. O, gândeau ei, dacă le-ar fi fost cu putintă să mai trăiască din nou cei trei ani petrecuti cu Învătătorul, cu cât zel s-ar fi străduit să-I dovedească cât de mult Îl iubeau si cât de sinceri erau în mâhnirea lor că L-au întristat cândva, prin vreun cuvânt sau printr-o faptă de necredintă! Dar se mângâiau la gândul că fuseseră iertati. Si s-au hotărât ca, pe cât le era cu putintă, să-si ispăsească necredinta printr-o curajoasă mărturie despre El înaintea lumii.

Ucenicii se rugau cu un zel nepotolit ca să fie făcuti destoinici să-i întâmpine pe oameni si ca, în convorbirile lor zilnice, să fie în stare să rostească cuvinte care să-i conducă pe păcătosi la Hristos. Înlăturând orice neîntelegeri, orice dorintă de întâietate, ei s-au adunat laolaltă, într-o strânsă comuniune crestină. Ei se apropiau mai mult si tot mai mult de Dumnezeu si, făcând acest lucru, au înteles ce privilegiu avuseseră de a li se fi îngăduit să aibă o atât de strânsă legătură cu Isus. Dar, când se gândeau de câte ori L-au întristat prin lipsa lor de întelegere cu privire la ceea ce El Se străduia să-i învete spre binele lor, inimile le erau pline de întristare.

Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii si-au dat seama de nevoia lor spirituală si au strigat către Domnul după ungerea sfântă care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câstigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înteles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii si, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care Domnul Hristos le-a făgăduit-o.

În timpul perioadei patriarhale, influenta Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înăltat rugăciuni fierbinti pentru acest dar si, în cer, Domnul Hristos a adăugat si mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său.

"În Ziua Cincizecimii, erau toti împreună în acelasi loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, si a umplut toată casa unde sedeau ei."

Duhul Sfânt a venit cu o asa plinătate asupra ucenicilor care asteptau si se rugau, încât a cuprins fiecare inimă. Cel Infinit S-a manifestat cu putere în biserica Sa. Era ca si cum de veacuri această putere fusese zăvorâtă si acum cerul se bucura, putând să reverse asupra bisericii bogătiile harului Duhului Sfânt. Si, sub influenta Duhului Sfânt, cuvintele de căintă si mărturisire se amestecau cu imnuri de laudă pentru păcatele iertate. Se auzeau cuvinte de multumire si se profetiza. Cerul întreg s-a coborât să privească si să adore întelepciunea fără de egal si de necuprins a iubirii. Cuprinsi de uimire, apostolii au exclamat: "Iată, aceasta este iubire". Ei au devenit constienti de darul ce le-a fost dat. Si care a fost urmarea? Sabia Duhului, proaspăt ascutită cu putere si scăldată în fulgerele cerului, si-a croit drum prin necredintă. Mii au fost convertiti într-o zi. 

"Vă este de folos să Mă duc", spusese Hristos ucenicilor Săi; "căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite". "Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, si vă va descoperi lucrurile viitoare" (Ioan 16,7.13).

Înăltarea lui Isus la cer a fost semnalul că urmasii Lui urmau să primească binecuvântata făgăduintă. Pentru aceasta, ei trebuia să astepte mai înainte de a începe lucrarea lor. Când Hristos a trecut prin portile cerului, El a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate, si Hristos a fost cu adevărat proslăvit, chiar cu slava pe care o avusese la Tatăl din vesnicie. Revărsarea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a fost comunicarea din partea cerului că întronarea Mântuitorului a avut loc. Potrivit făgăduintei Sale, El a trimis din ceruri Duhul Sfânt asupra urmasilor Săi, ca un semn că El a primit, ca preot si împărat, toată puterea în cer si pe pământ si că El era Cel Uns peste poporul Său.

"Niste limbi de foc au fost văzute împărtindu-se printre ei, si s-au asezat câte una pe fiecare dintre ei. Si toti s-au umplut de Duh Sfânt, si au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească." Duhul Sfânt, luând forma limbilor de foc, a venit asupra celor adunati. Acesta era un simbol al darului revărsat atunci asupra ucenicilor, care i-a făcut în stare să vorbească cu usurintă în limbi care mai înainte le fuseseră necunoscute. Înfătisarea de foc preînchipuia ardoarea zelului cu care aveau să lucreze apostolii, cum si puterea ce avea să însotească lucrarea lor.

"Se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer." După împrăstierea lor printre neamuri, iudeii s-au răspândit în toate părtile locuite ale lumii si, în exilul lor, au învătat să vorbească diferite limbi. Multi din acesti iudei se găseau cu ocazia aceasta la Ierusalim, luând parte la sărbătorile religioase ce aveau loc atunci. Printre cei adunati era reprezentată fiecare limbă cunoscută. Această deosebire de limbi ar fi constituit o mare piedică în calea vestirii Evangheliei; de aceea Dumnezeu, într-un mod minunat, a împlinit lipsa apostolilor. Duhul Sfânt a făcut pentru ei ceea ce ei nu ar fi fost în stare să realizeze într-o viată. Ei au putut acum să vestească adevărurile Evangheliei departe de patria lor, vorbind corect si pe înteles limba acelora pentru care lucrau. Acest dar uimitor era o puternică dovadă pentru lume că însărcinarea lor purta pecetea cerului. De aici înainte, vorbirea ucenicilor era curată, simplă si corectă, fie că vorbeau în limba lor maternă, fie într-o limbă străină.

"Când s-a auzit sunetul acela, multimea s-a adunat si a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toti se mirau, se minunau, si ziceau unii către altii: 'Toti acestia care vorbesc, nu sunt Galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?'"

Preotii si mai marii s-au mâniat foarte tare văzând această minunată manifestare, însă nu au îndrăznit să dea pe fată răutatea lor, de teamă să nu cadă pradă furiei poporului. Ei duseseră la moarte pe Nazarinean; însă aici erau slujitorii Lui, oameni neînvătati din Galilea, care vesteau în toate limbile cunoscute pe atunci istoria vietii si lucrării Lui. Preotii, hotărâti să explice pe o cale naturală puterea uimitoare a ucenicilor, au declarat că ei erau beti de vinul cel nou pregătit pentru sărbătoare si din care băuseră prea mult. Unii dintre cei mai ignoranti oameni prezenti acolo, cu acea ocazie, au luat ca fiind adevărată această presupunere, însă cei mai inteligenti stiau că ea nu este adevărată, iar cei care întelegeau diferitele limbi ce se vorbeau dădeau mărturie despre exactitatea cu care ucenicii vorbeau aceste limbi.

Ca răspuns la învinuirea preotilor, Petru a arătat că această demonstratie era o directă împlinire a profetiei lui Ioel, prin care el profetiza că asupra oamenilor avea să vină o asemenea putere spre a-i pregăti pentru o lucrare deosebită. "Bărbati iudei si voi toti cei care locuiti în Ierusalim, să stiti lucrul acesta, si ascultati cuvintele mele! Oamenii acestia nu sunt beti, cum vă închipuiti voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel: 'În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii vostri si fetele voastre vor prooroci, tinerii vostri vor avea vedenii, si bătrânii vostri vor visa visuri. Da, chiar si peste robii Mei si peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, si vor prooroci'".

Cu claritate si putere, Petru dădea mărturie despre moartea si învierea lui Hristos: "Bărbati Israeliti, ascultati cuvintele acestea: Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele si lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine stiti; pe Omul acesta" voi L-ati răstignit, si L-ati omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile mortii, pentru că nu era cu putintă să fie tinut de ea."

Petru nu s-a referit la învătăturile lui Hristos pentru a-si sustine pozitia, pentru că stia că prejudecătile ascultătorilor lui erau asa de mari, încât cuvintele lui cu privire la acest subiect nu ar fi avut nici un efect. În loc de aceasta, el le-a vorbi despre David, care era socotit de iudei ca unul din patriarhii neamului lor. "David zice despre El", spunea Petru: "Eu am totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima si mi se veseleste limba; chiar si trupul mi se va odihni în nădejde; căci nu-mi vei lăsa sufletul în locuinta mortilor, si nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea""

"Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit fratilor, să vă spun fără sfială că a murit si a fost îngropat; si mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi." "Despre învierea lui Hristos a proorocit si a vorbit el, când a zis că sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuinta mortilor, si trupul Lui nu va vedea putrezirea. Dumnezeu a înviat pe acest Isus, si noi toti suntem martori ai Lui."

Scena aceasta era de un mare interes. Iată-i pe oameni venind din toate părtile să-i audă pe ucenici dând mărturie despre adevăr asa cum este el în Isus. Ei se înghesuie, se îmbulzesc în templu. Preotii si mai marii sunt acolo, având încă pe fetele lor încruntarea neagră a răutătii, cu inimile încă pline de neîmputinata ură împotriva lui Hristos, cu mâinile lor mânjite încă de sângele vărsat când L-au răstignit pe Mântuitorul lumii. Ei gândiseră că îi vor găsi pe apostoli coplesiti de teamă sub mâna cea tare a prigoanei si uciderii, însă i-au găsit mai presus de orice teamă si plini de Duh Sfânt, vestind cu putere dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Ei i-au auzit declarând cu mult curaj că Acela care nu de mult fusese umilit, batjocorit, lovit de mâini nemiloase si răstignit, este Printul vietii, înăltat acum la dreapta lui Dumnezeu.

Unii dintre aceia care îi ascultau pe apostoli luaseră parte activă în osândirea si moartea lui Hristos. Glasurile lor se amestecaseră cu acelea ale gloatei, cerând răstignirea Lui. Când Isus si Baraba au stat în fata lor în sala de judecată, iar Pilat i-a întrebat: "Pe care să vi-l slobozesc?", ei strigaseră: "Nu pe El, ci pe Baraba!" (Matei 27,17; Ioan 18,40). Când Pilat le-a dat în mâini pe Hristos, zicând: "Luati-L voi si răstigniti-L, căci eu nu găsesc nici o vină în El"; "Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia", ei au strigat: "Sângele Lui să fie asupra noastră si asupra copiilor nostri" (Ioan 19,16; Matei 27,24.25).

Acum, ei îi auzeau pe ucenici declarând că Cel care fusese răstignit era Fiul lui Dumnezeu. Preotii si mai marii tremurau. Poporul era cuprins de convingere, dar si de un chin sufletesc. "Ei au rămas străpunsi în inimă si au zis lui Petru si celorlalti apostoli: 'Fratilor, ce să facem?'" Printre aceia care ascultau cuvintele ucenicilor erau iudei devotati, sinceri în credinta lor. Puterea care însotea cuvintele vorbitorului i-a convins că Isus era în adevăr Mesia.

"Pocăiti-vă", le-a zis Petru, "si fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veti primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinta aceasta este pentru voi, pentru copiii vostri, si pentru toti cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru".

Petru i-a făcut pe oameni să înteleagă că erau vinovati de lepădarea lui Hristos, pentru că fuseseră înselati de preoti si conducători; si că, dacă vor continua să caute sfat de la acesti oameni si vor astepta ca ei să-L recunoască pe Hristos, mai înainte ca ei să aibă curajul să facă aceasta, atunci nu-L vor primi niciodată pe Hristos. Acesti oameni puternici, desi făceau paradă de evlavie, alergau după bogătii si glorie pământească. Ei nu erau dispusi să vină la Hristos pentru a primi lumină. Sub influenta acestei iluminări ceresti, Scripturile pe care Hristos le-a lămurit ucenicilor se înfătisau acum înaintea lor cu strălucirea adevărului desăvârsit. Vălul care îi împiedicase să vadă până la capăt ceea ce fusese desfiintat era acum îndepărtat si ei întelegeau cu deplină claritate scopul misiunii lui Hristos si natura Împărătiei Sale. Ei puteau vorbi cu putere despre Mântuitorul; si, pe când desfăsurau înaintea ascultătorilor lor planul mântuirii, multi îsi recunosteau vinovătia si se convingeau. Traditiile si superstitiile băgate în capul lor de preoti erau îndepărtate din mintea lor si erau acceptate învătăturile Mântuitorului. 

"Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezati; si în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaos aproape trei mii de suflete."

Mai marii iudeilor îsi închipuiseră că lucrarea lui Hristos va lua sfârsit odată cu moartea Lui; dar, în loc de aceasta, ei au fost martori la uimitoarele scene ale Zilei Cincizecimii. Ei îi auzeau pe ucenici, care erau înzestrati cu o putere si o vigoare necunoscute până atunci, predicând pe Hristos, cuvintele lor fiind întărite prin semne si minuni. În Ierusalim, citadela iudaismului, mii de oameni au declarat pe fată credinta lor în Isus din Nazaret ca fiind Mesia.

Ucenicii erau uimiti si nespus de fericiti, văzând numărul mare al secerisului de suflete. Ei nu socoteau această minunată recoltă ca fiind rezultatul propriilor lor eforturi; ei îsi dădeau seama că sunt continuatorii lucrării altor oameni. Chiar de la căderea lui Adam, Hristos a încredintat slujitorilor Săi alesi sământa Cuvântului Său spre a fi semănată în inimile oamenilor. În cursul vietii Sale pe pământ, El a semănat sământa adevărului si a udat-o cu sângele Său. Convertirile care au avut loc în Ziua Cincizecimii erau rezultatul acestei semănări, secerisul lucrării lui Hristos, dând pe fată puterea învătăturii lor.

Numai argumentele apostolilor, desi clare si convingătoare, nu ar fi înlăturat prejudecătile care se împotriviseră unor dovezi asa de mari. Însă Duhul Sfânt a lucrat astfel, încât argumentele să ajungă la inimă, însotite de putere divină. Cuvintele apostolilor erau ca săgetile ascutite ale Celui Atotputernic, convingându-i pe oameni de teribila lor vină, aceea că L-au lepădat si răstignit pe Domnul slavei.

Sub instruirea lui Hristos, ucenicii fuseseră adusi să simtă nevoia lor după Duhul Sfânt. Instruiti fiind de Duhul Sfânt, ei au primit deplina si finala lor calificare si au pornit la lucrarea vietii lor. Ei nu mai erau nestiutori si neînvătati. Ei nu mai erau o grupă de elemente independente sau dezbinate, potrivnice. Nădejdea lor nu mai era investită în măretia lumească. Ei erau toti "o inimă si un suflet" (Fapte 2,46; 4,32). Hristos le umplea cugetele; tinta lor era înaintarea Împărătiei Sale. În minte si în caracter, ei au devenit asemenea Învătătorului lor, si oamenii "au priceput că fuseseră cu Isus" (Fapte 4,13).

Ziua Cincizecimii le-a adus iluminarea cerului. Adevărurile pe care nu le-au putut întelege în timpul când Isus fusese cu ei le erau dezvăluite acum. Cu o credintă si o sigurantă cum nu cunoscuseră niciodată mai înainte, ei au primit învătăturile Cuvântului Sfânt. Pentru ei nu mai era o problemă de credintă faptul că Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Ei stiau că, desi îmbrăcat în trup omenesc, El era în adevăr Mesia si de aceea ei spuneau lumii experienta lor, cu o încredere care aducea cu ea convingerea că Dumnezeu era cu ei.

Ei puteau vorbi cu certitudine despre Numele lui Isus. Nu era El Prietenul si Fratele lor mai mare? Adusi în strânsă comuniune cu Hristos, ei stăteau cu El în locurile ceresti. În ce cuvinte arzătoare îsi îmbrăcau ei ideile când dădeau mărturie despre El! Inimile lor erau coplesite de o bunăvointă atât de deplină, atât de profundă, atât de mult cuprinzătoare, încât îi determina să meargă până la marginile pământului ca să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei erau plini de o dorintă imensă să ducă mai departe lucrarea pe care El a început-o. Îsi dădeau seama de datoria lor cea mare pe care o aveau fată de cer si de răspunderea lucrării lor. Întăriti prin înzestrarea cu Duhul Sfânt, ei au păsit înainte plini de zel, pentru a duce mai departe biruinta crucii. Duhul Sfânt îi însufletea si vorbea prin ei. Pacea lui Hristos strălucea pe fetele lor. Ei si-au consacrat viata în slujba Lui si trăsăturile fetei lor mărturiseau despre consacrarea lor.

 

 

 

Librarie On Line

inceput SUS inceput

« Back =  Inapoi

 

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA