« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

1

FAPTELE APOSTOLILOR

In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos

ELLEN G. WHITE

       Capitolul 03

MAREA ÎNSÃRCINARE

        Dupã moartea Domnului Hristos, ucenicii erau aproape biruiti de descurajare. Învãtãtorul lor fusese respins, osândit si rãstignit. Preotii si conducãtorii declaraserã în mod batjocoritor: "Pe altii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacã este El Împãratul lui Israel, sã Se pogoare acum de pe cruce, si vom crede în El" (Matei 27,42). Soarele nãdejdii ucenicilor apusese, si asupra inimilor lor se lãsase noaptea. Deseori, ei repetau cuvintele: "Noi trãgeam nãdejde cã El este Acela care va izbãvi pe Israel" (Luca 24,21). Singuri si adânc mâhniti, ei îsi aminteau cuvintele Lui: "Dacã se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?" (Luca 23,31).

Isus a încercat în mai multe rânduri sã dezvãluie ucenicilor Sãi viitorul, însã ei au fost nepãsãtori si astfel n-au cugetat la ceea ce spusese El. Din pricina aceasta, moartea Lui a venit peste ei ca o surprizã; si, mai târziu, revizuindu-si trecutul si vãzând rezultatul necredintei lor, s-au umplut de întristare. Când Hristos a fost rãstignit, ei nu credeau cã El va învia. El spusese lãmurit cã avea sã învieze a treia zi, însã ei erau nedumeriti, nestiind ce voia sã spunã. Aceastã lipsã de întelegere i-a fãcut ca, la moartea Lui, ei sã ajungã într-o totalã deznãdejde. Ei erau într-o stare de amarã dezamãgire. Credinta lor nu trecea dincolo de umbra pe care Satana o aruncase în fata privirii lor. Totul li se pãrea neclar si tainic. Dacã ar fi crezut cuvintele Mântuitorului, de câtã întristare n-ar fi fost ei crutati!

Coplesiti de disperare, durere si deznãdejde, ucenicii s-au întâlnit cu totii în camera de sus si au încuiat si zãvorât usile, temându-se ca nu cumva soarta iubitului lor Învãtãtor sã fie si soarta lor. Aici li S-a arãtat Mântuitorul dupã învierea Sa.

Timp de patruzeci de zile, Domnul Hristos a rãmas pe pãmânt, pregãtindu-i pe ucenici pentru lucrarea ce o aveau de fãcut si lãmurindu-le ceea ce pânã atunci nu fuseserã în stare sã înteleagã. El le-a vorbit despre profetiile cu privire la venirea Sa, lepãdarea Lui de cãtre iudei si moartea Sa, arãtându-le cã fiecare parte a acestor profetii se împlinise. Le-a spus cã ei trebuia sã priveascã aceastã împlinire a profetiei ca o asigurare a puterii ce avea sã-i însoteascã în lucrãrile lor în viitor. "Atunci le-a deschis mintea, ca sã înteleagã Scripturile. Si le-a zis: 'Asa este scris si asa trebuia sã pãtimeascã Hristos si sã învieze a treia zi dintre cei morti. Si sã se propovãduiascã tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocãinta si iertarea pãcatelor, începând din Ierusalim'" Si a mai adãugat: "Voi sunteti martori ai acestor lucruri" (Luca 24,45-48).

În timpul acestor zile, pe care Isus le-a petrecut împreunã cu ucenicii Sãi, ei au câstigat o nouã experientã. Auzind pe iubitul lor Învãtãtor explicând Scripturile în lumina tuturor celor împlinite, credinta lor în El s-a fixat pe deplin. Ei au ajuns acolo, încât sã poatã spune: "Stiu în cine am crezut" (2 Timotei 1,12). Ei au început sã înteleagã natura si întinderea lucrãrii lor, sã vadã cã aveau de vestit lumii adevãrurile încredintate lor. Întâmplãrile din viata lui Hristos, moartea si învierea Sa, profetiile care arãtau spre aceste evenimente, tainele planului de mântuire, puterea lui Isus pentru iertarea pãcatelor - la toate aceste lucruri ei fuseserã martori si trebuia sã le facã cunoscute lumii. Ei trebuia sã vesteascã Evanghelia pãcii si mântuirii prin pocãintã si puterea Mântuitorului.

Înainte de înãltarea Sa la cer, Domnul Hristos le-a dat ucenicilor Sãi însãrcinare, spunându-le cã ei urma sã fie executorii testamentari prin care El lãsa lumii comorile vietii vesnice. "Voi ati fost martorii vietii Mele de sacrificiu în favoarea lumii", le-a spus El. "Ati vãzut strãdaniile Mele pentru Israel. Si, cu toate cã poporul Meu nu a voit sã vinã la Mine ca sã poatã avea viatã, desi preotii si conducãtorii au fãcut cu Mine ce le-a plãcut, desi ei M-au lepãdat, ei vor mai avea încã o ocazie de a primi pe Fiul lui Dumnezeu. Voi ati vãzut cã pe toti aceia care vin la Mine, mãrturisindu-si pãcatele, Eu îi primesc bucuros. Pe cel care vine la Mine, cu nici un chip nu-l voi da afarã. Vouã, ucenicilor Mei, vã încredintez aceastã solie a îndurãrii. Ea trebuie sã fie dusã atât la iudei, cât si la Neamuri - mai întâi la Israel si apoi tuturor Neamurilor, limbilor si popoarelor. Toti care cred trebuie sã fie strânsi într-o bisericã".

Însãrcinarea Evangheliei este marele hrisov misionar al Împãrãtiei lui Hristos. Ucenicii urmau sã lucreze cu sârguintã pentru suflete, adresând invitatia harului. Nu trebuia sã astepte ca oamenii sã vinã la ei, ci ei trebuia sã meargã la oameni cu solia lor.

Ucenicii aveau sã ducã mai departe lucrarea lor în Numele lui Hristos. Fiecare cuvânt si faptã a lor trebuia sã îndrepte atentia asupra Numelui Sãu, care are acea putere vitalã prin care pãcãtosii pot fi mântuiti. Credinta lor trebuia sã se concentreze în El, care este izvorul îndurãrii si al puterii. În Numele Sãu, ei trebuia sã prezinte cererile lor Tatãlui si sã primeascã rãspuns. Ei trebuia sã boteze în Numele Tatãlui, al Fiului si al Duhului Sfânt. Numele lui Hristos trebuia sã constituie parola, cuvântul lor de ordine, semnul prin care sã fie deosebiti, legãtura unirii lor, autoritatea activitãtii lor, cum si izvorul succesului lor. Nimic nu avea sã fie recunoscut în Împãrãtia Sa, dacã nu purta Numele Sãu si semnãtura Sa. 

Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: Mergeti în Numele Meu spre a aduna în bisericã pe toti aceia care cred, El le-a pus în fatã, în mod lãmurit, nevoia de a rãmâne la cele simple. Cu cât avea sã fie mai putinã paradã si spectacol, cu atât influenta lor spre bine avea sã fie mai mare. Ucenicii trebuia sã vorbeascã în acelasi mod simplu în care a vorbit Hristos. Ei trebuia sã întipãreascã în ascultãtorii lor învãtãturile pe care El îi învãtase.

Hristos nu a spus ucenicilor Sãi cã lucrarea lor avea sã fie usoarã. El le-a prezentat vasta aliantã a rãului, desfãsuratã împotriva lor. Ei aveau sã lupte "împotriva cãpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stãpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rãutãtii care sunt în locurile ceresti" (Efeseni 6,12). Însã ei nu aveau sã fie lãsati sã lupte singuri. El i-a asigurat cã avea sã fie cu ei; si cã, dacã vor merge înainte în credintã, se vor misca sub pavãza Celui Atotputernic. El i-a îndemnat sã fie curajosi si tari; cãci în rândurile lor avea sã fie Cineva mai puternic decât îngerii - Comandantul ostirilor cerului. El a luat toate mãsurile pentru aducerea la îndeplinire a lucrãrii lor si a luat asupra Sa rãspunderea succesului. Atâta timp cât aveau sã asculte de Cuvântul Sãu si sã lucreze în legãturã cu El, nu aveau sã dea gres. Mergeti la toate neamurile, le-a poruncit El. Mergeti pânã la cele mai îndepãrtate regiuni locuite ale globului si fiti siguri cã prezenta Mea va fi cu voi chiar si acolo. Lucrati cu credintã si încredere, cãci niciodatã nu va fi un timp când sã vã uit. Voi fi totdeauna cu voi, ajutându-vã sã vã aduceti la îndeplinire datoria, cãlãuzindu-vã, îmbãrbãtându-vã, sfintindu-vã, sprijinindu-vã si dându-vã succes în rostirea cuvintelor care sã îndrepte atentia altora spre cer. 

Sacrificiul lui Hristos în favoarea omului a fost deplin si complet. Conditia ispãsirii a fost împlinitã. Lucrarea pentru care El a venit în lume a fost îndeplinitã. El a câstigat împãrãtia. El a smuls-o de la Satana si a devenit mostenitor al tuturor lucrurilor. El era în drum spre tronul lui Dumnezeu, ca sã fie onorat de ostile ceresti. Investit cu autoritate netãrmuritã, El a dat ucenicilor Sãi însãrcinarea: "Duceti-vã si faceti ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh. Si învãtati-i sã pãzeascã tot ce v-am poruncit. Si iatã cã Eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârsitul veacului" (Matei 28,19.20).

Chiar înainte de a-i pãrãsi pe ucenici, Hristos le-a arãtat din nou, lãmurit, natura Împãrãtiei Sale. Le-a reamintit lucruri pe care mai înainte El le spusese cu privire la ea. El a declarat cã nu era planul Sãu sã stabileascã în lumea aceasta o împãrãtie pãmânteascã. El nu era trimis ca sã domneascã ca un monarh pãmântesc pe tronul lui David. Când ucenicii L-au întrebat: "Doamne, în vremea aceasta ai de gând sã asezi din nou împãrãtia lui Israel?" El le-a rãspuns: "Nu este treaba voastrã sã stiti vremurile sau soroacele; pe acestea Tatãl le-a pãstrat sub stãpânirea Sa" (Fapte 1,6.7). Nu era nevoie ca ei sã vadã mai departe în viitor decât numai atâta cât descoperirile fãcute de El îi fãceau în stare sã vadã. Lucrarea lor era aceea de a vesti solia Evangheliei.

Prezenta vizibilã a lui Hristos era pe cale sã fie retrasã din mijlocul ucenicilor, dar ei aveau sã aibã parte de o nouã înzestrare cu putere. Duhul Sfânt avea sã le fie dat în toatã plinãtatea lui, sigilându-i pentru lucrarea lor. "Iatã", a zis Mântuitorul, "voi trimite peste voi fãgãduinta Tatãlui Meu; dar rãmâneti în cetate pânã veti fi îmbrãcati cu putere de sus" (Luca 24,49). "Cãci Ioan a botezat cu apã, dar voi, nu dupã multe zile, veti fi botezati cu Duhul Sfânt." "Voi veti primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, si-Mi veti fi martori în Ierusalim, în toatã Iudea, în Samaria si pânã la marginile pãmântului" (Fapte 1,5.8).

Mântuitorul stia cã nici un argument, oricât de logic, nu ar fi înmuiat inimile învârtosate si nu ar fi putut strãpunge crusta egoismului si a spiritului lumesc. El stia cã ucenicii Sãi trebuia sã fie înzestrati cu putere cereascã; cã Evanghelia îsi va împlini lucrarea ei numai atunci când va fi vestitã din inimi încãlzite si buze elocvente, printr-o cunoastere vie a Aceluia care este Calea, Adevãrul si Viata. Lucrarea încredintatã ucenicilor cerea multã destoinicie, cãci curentul adânc al rãutãtii urma sã se prãvãleascã cu putere asupra lor. La comanda fortelor întunericului era un conducãtor foarte ager si hotãrât, iar urmasii lui Hristos puteau lupta pentru dreptate numai prin ajutorul pe care Dumnezeu avea sã li-l dea prin Duhul Sfânt.

Hristos le-a spus ucenicilor Sãi cã ei trebuia sã-si înceapã lucrarea la Ierusalim. Cetatea aceasta fusese scena uimitorului Sãu sacrificiu pentru neamul omenesc. Acolo, îmbrãcat în haina naturii umane, El a umblat si a vorbit cu oamenii si putini au vãzut cât de aproape se coborâse cerul de pãmânt. Acolo fusese El osândit si rãstignit. În Ierusalim, erau multi care, în tainã, credeau cã Isus din Nazaret este Mesia si care fuseserã amãgiti de preoti si conducãtori. Acestora trebuia sã le fie vestitã Evanghelia. Ei trebuia sã fie chemati la pocãintã. Adevãrul minunat, cã numai prin Hristos putea fi dobânditã iertarea pãcatelor, trebuia lãmurit. Si, în timp ce întreg Ierusalimul era frãmântat de zguduitoarele evenimente din ultimele sãptãmâni, predicarea ucenicilor avea sã facã cea mai profundã impresie.

În timpul lucrãrii Sale, Isus a prezentat continuu înaintea ucenicilor faptul cã ei trebuia sã fie una cu El în lucrarea Sa de rãscumpãrare a lumii din sclavia pãcatului. Când i-a trimis pe cei doisprezece si, mai târziu, pe cei saptezeci sã vesteascã Împãrãtia lui Dumnezeu, El i-a învãtat datoria pe care o aveau - sã împãrtãseascã si altora ceea ce El le fãcuse cunoscut. În toatã lucrarea Sa, El îi instruia pentru o lucrare individualã si aceasta urma sã se întindã pe mãsurã ce numãrul membrilor crestea, ajungând pânã la cele mai îndepãrtate colturi ale pãmântului. Ultima lectie pe care a dat-o urmasilor Sãi a fost aceea cã ei aveau în pãstrare, spre a fi dusã lumii, vestea cea bunã a mântuirii.

Când a sosit timpul ca Hristos sã Se înalte la Tatãl, El i-a condus pe ucenici afarã din oras, pânã în Betania. Aici, El S-a oprit, iar ei s-au adunat în jurul Sãu. Cu mâinile întinse spre binecuvântare, ca o asigurare a grijii Lui ocrotitoare, El S-a înãltat încet din mijlocul lor. "Pe când îi binecuvânta, S-a despãrtit de ei si a fost înãltat la cer" (Luca 24,51).

În timp ce ucenicii priveau înmãrmuriti în sus spre a prinde cea din urmã privire a Domnului lor care Se înãlta, El era primit în rândurile îngerilor ceresti care se bucurau. În timp ce îngerii acestia Îl escortau spre curtile de sus, ei cântau triumfãtor: "Cântati lui Dumnezeu, împãrãtiile pãmântului, si lãudati pe Domnul! Cântati Celui ce cãlãreste pe cerurile cerurilor. Dati slavã lui Dumnezeu, a cãrui mãretie este peste Israel si a cãrui putere este în ceruri" (Psalmul 68,32-34).

Ucenicii încã mai priveau cu ardoare spre cer când, "iatã cã li s-au arãtat doi bãrbati îmbrãcati în alb si au zis: 'Bãrbati Galileeni, de ce stati si vã uitati spre cer? Acest Isus, care S-a înãltat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelasi fel cum L-ati vãzut mergând la cer'" (Fapte 1,10.11).

Fãgãduinta celei de a doua veniri a lui Hristos trebuia sã fie pãstratã mereu proaspãtã în mintea ucenicilor Sãi. Acelasi Isus, pe care ei Îl vãzuserã înãltându-Se la cer, urma sã vinã iarãsi spre a-i lua la Sine pe aceia care pe acest pãmânt s-au consacrat servirii Lui. Acelasi glas care le-a spus: "Iatã cã Eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârsitul veacului", le va ura în curând bun venit înaintea fetei Sale, în Împãrãtia cereascã.

Dupã cum în serviciul preînchipuitor marele preot dezbrãca haina pontificalã si slujea în vesmântul alb de in al preotului de rând, tot astfel Hristos Si-a dezbrãcat hainele Sale împãrãtesti, S-a îmbrãcat cu haina naturii omenesti si a oferit sacrificiu, El Însusi fiind si preot si victimã. Asa cum marele preot, dupã ce-si îndeplinea slujba în Sfânta Sfintelor, iesea afarã, în hainele sale pontificale, înaintea întregii adunãri care îl astepta, tot la fel Hristos va veni a doua oarã îmbrãcat în cele mai albe haine, cum "nici un nãlbitor de pe pãmânt n-o poate da" (Marcu 9,3). El va veni în propria Sa slavã, cum si în slava Tatãlui Sãu si în drumul Sãu va fi însotit de toatã oastea îngerilor.

În felul acesta, va fi împlinitã fãgãduinta datã de Hristos ucenicilor Sãi: "Mã voi întoarce si vã voi lua cu Mine" (Ioan 14,3). Pe cei care L-au iubit si L-au asteptat, El îi va încununa cu slavã, cinste si nemurire. Mortii cei drepti vor iesi din mormintele lor si aceia care vor fi în viatã vor fi rãpiti împreunã cu ei spre a întâmpina pe Domnul în vãzduh. Ei vor auzi glasul lui Isus, mai dulce decât orice muzicã ce a ajuns vreodatã la vreo ureche muritoare, zicându-le: "Veniti binecuvântatii Tatãlui Meu de mosteniti împãrãtia care v-a fost pregãtitã de la întemeierea lumii" (Matei 25,34).

Pe bunã dreptate, ucenicii se puteau bucura în nãdejdea revenirii Domnului lor.

SUS

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA