« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

1

FAPTELE APOSTOLILOR

In lucrarea de vestirea Evangheliei lui Isus Hristos

ELLEN G. WHITE

       Capitolul 02

INSTRUIREA CELOR DOISPREZECE

        Pentru a duce mai departe lucrarea Sa, Hristos nu i-a ales pe învãtati si elocventii membri ai Sinedriului iudaic si nici puterea romanã. Trecând pe lângã învãtãtorii iudei, care aveau o mare dozã de îndreptãtire de sine, Maestrul a ales oameni umili si neînvãtati, care sã vesteascã adevãrurile ce aveau sã miste lumea. Pe acesti oameni Si-a propus El sã-i instruiascã si sã-i educe spre a fi conducãtorii bisericii Sale. La rândul lor, ei aveau sã-i învete pe altii si sã-i trimitã cu solia Evangheliei. Pentru a avea succes în lucrarea lor, urma sã le fie datã puterea Duhului Sfânt. Nu prin putere sau întelepciune omeneascã avea sã fie vestitã Evanghelia, ci prin puterea lui Dumnezeu.

Timp de trei ani si jumãtate, ucenicii au fost sub îndrumarea celui mai mare Învãtãtor pe care L-a cunoscut lumea vreodatã. Printr-o legãturã personalã si trãire laolaltã, Hristos i-a instruit pentru lucrarea Sa. Zi de zi, au umblat si au vorbit cu El, ascultând cuvintele Lui de îmbãrbãtare, rostite cãtre cei truditi si împovãrati si vãzând manifestarea puterii Lui asupra celor bolnavi si nenorociti. Câteodatã, El îi învãta, stând între ei pe coasta muntelui; alteori, la marginea mãrii sau mergând pe cale. El le descoperea tainele Împãrãtiei lui Dumnezeu. Pretutindeni, unde inimile se deschideau pentru a primi solia divinã, El le dezvãluia adevãrurile cãii mântuirii. El nu poruncea ucenicilor sã facã aceasta sau aceea, ci le spunea: "Urmati-Mã!" În cãlãtoriile Sale prin diferite tinuturi si cetãti, îi lua cu Sine pentru ca sã vadã cum îi învatã El pe oameni. Cãlãtoreau cu El din loc în loc; se împãrtãseau de traiul lor simplu si, asemenea Lui, erau adesea flãmânzi si obositi. În îmbulzeala strãzilor, pe malul lacului, în singurãtatea pustiului, ei erau cu El. L-au vãzut în fiecare fazã a vietii.

Cu ocazia binecuvântãrii celor doisprezece, s-a fãcut primul pas pentru organizarea bisericii, care, dupã înãltarea lui Hristos, avea sã ducã mai departe lucrarea Sa pe pãmânt. Despre aceastã întãrire a lor prin binecuvântare, raportul spune: "În urmã, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut si ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece ca sã-i aibã cu Sine si sã-i trimitã sã propovãduiascã" (Marcu 3,13.14).

Priviti aceastã scenã miscãtoare. Priviti maiestatea cerului înconjuratã de cei doisprezece pe care i-a ales. Este gata sã-i punã deoparte pentru lucrarea lor. Prin aceste unelte slabe, prin Cuvântul si Spiritul Sãu, El plãnuia sã aseze mântuirea la îndemâna tuturor.

Cu bucurie si fericire, Dumnezeu si îngerii priveau aceastã scenã. Tatãl stia cã de la acesti oameni lumina cerului va strãluci în lume, cã acele cuvinte rostite de ei, în timp ce dãdeau mãrturie despre Fiul Sãu, aveau sã rãsune din generatie în generatie, pânã la încheierea timpului.

Ucenicii trebuia sã meargã ca martori ai lui Hristos, spre a vesti lumii ceea ce au vãzut si au auzit de la El. Slujba lor era cea mai importantã slujbã ce a fost încredintatã vreodatã fiintelor omenesti, dupã aceea a lui Hristos. Ei aveau sã fie lucrãtori împreunã cu Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Dupã cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au stat ca reprezentanti ai lui Israel, tot astfel cei doisprezece apostoli stau ca reprezentanti ai bisericii Evangheliei.

În timpul lucrãrii Sale pe pãmânt, Domnul Hristos a început sã dãrâme zidul de despãrtire dintre iudei si Neamuri si sã predice mântuirea omenirii întregi. Desi El era iudeu, totusi Se amesteca fãrã retinere printre samariteni, fãcând inutile obiceiurile fariseice ale iudeilor cu privire la acesti oameni dispretuiti. El a dormit sub acoperisurile lor, a mâncat la mesele lor si a învãtat pe strãzile lor.

Mântuitorul dorea foarte mult sã dezvãluie ucenicilor Sãi adevãrul cu privire la surparea "zidului de la mijloc de despãrtire" dintre Israel si celelalte natiuni - adevãrul cã "Neamurile sunt împreunã mostenitoare cu noi", cu iudeii, si se împãrtãsesc" "de aceeasi fãgãduintã în Hristos Isus, prin Evanghelie" (Efeseni 2,14; 3,6). Adevãrul acesta a fost descoperit în parte atunci când El a rãsplãtit credinta sutasului din Capernaum si, de asemenea, când El a predicat Evanghelia locuitorilor din Sihar. Mult mai lãmurit a fost descoperit cu ocazia vizitei Sale în Fenicia, când a vindecat pe fiica femeii Canaanite. Experientele acestea i-au ajutat pe ucenici sã înteleagã faptul cã, printre aceia pe care multi îi socoteau nedemni de mântuire, se gãseau suflete care flãmânzeau dupã lumina adevãrului.

În felul acesta, Hristos cãuta sã-i învete pe ucenici adevãrul cã, în Împãrãtia lui Dumnezeu, nu existã granite, nici caste si nici aristocratie; cã ei trebuie sã meargã la toate neamurile, ducându-le solia iubirii unui Mântuitor. Dar de abia mai târziu ei au înteles pe deplin cã Dumnezeu "a fãcut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sã locuiascã pe toatã fata pãmântului; le-a asezat anumite vremi si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sã caute pe Dumnezeu si sã se sileascã sã-L gãseascã bâjbâind, mãcar cã nu este departe de fiecare dintre noi" (Fapte 17, 26. 27).

În acesti primi ucenici era înfãtisatã o vãditã diversitate. Ei aveau sã fie învãtãtorii lumii si au reprezentat o foarte mare varietate de tipuri de caracter. Pentru a duce mai departe cu succes lucrarea la care fuseserã chemati, bãrbatii acestia, deosebindu-se prin trãsãturile naturale ale caracterului, cum si prin obiceiurile vietii, aveau nevoie sã ajungã la o unitate în simtire, gândire si faptã. Era tinta Domnului Hristos sã înfãptuiascã aceastã unitate. În vederea acestui scop, El a cãutat sã-i aducã în unire cu El Însusi. Povara lucrãrii Lui pentru ei este exprimatã în rugãciunea Sa cãtre Tatãl Sãu, "ca toti sã fie una, cum Tu, Tatã, esti în Mine, si Eu sunt în Tine; ca si ei sã fie una în Noi; ca sã cunoascã lumea cã Tu M-ai trimis, si cã i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17,21-23). Continua Lui rugãciune era ca ei sã poatã fi sfintiti prin adevãr; si El Se ruga cu încredere, stiind cã un decret al Celui Atotputernic a fost dat mai înainte de aducerea la existentã a lumii. El stia cã Evanghelia Împãrãtiei avea sã fie predicatã tuturor neamurilor ca mãrturie; El stia cã adevãrul, întãrit cu atotputernicia Duhului Sfânt, avea sã biruie în lupta cu rãul, si cã stindardul însângerat avea sã fluture într-o zi deasupra urmasilor Sãi.

Deoarece lucrarea Sa pãmânteascã se apropia de încheiere si El întelegea cã, în curând, trebuia sã-i pãrãseascã pe ucenici, lãsându-i sã ducã mai departe lucrarea, fãrã prezenta si supravegherea Sa personalã, Domnul Hristos a cãutat sã-i încurajeze si sã-i pregãteascã pentru viitor. El nu i-a amãgit cu sperante desarte. Ca într-o carte deschisã, le-a citit ceea ce avea sã se întâmple. El stia cã era aproape timpul când avea sã Se despartã de ei, lãsându-i ca pe niste oi în mijlocul lupilor. Stia cã ei aveau sã sufere prigoanã, cã aveau sã fie alungati din sinagogi si cã aveau sã fie aruncati în închisoare. Stia, de asemenea cã, din pricinã cã aveau sã mãrturiseascã despre El ca fiind Mesia, unii dintre ei aveau sã sufere moartea. Si le-a spus unele dintre aceste lucruri. Vorbind despre viitorul lor, El era deschis si precis, pentru ca, în încercãrile care aveau sã vinã peste ei, sã-si poatã aminti cuvintele Sale si sã fie întãriti ca sã creadã în El ca Mântuitor.

El le-a spus, de asemenea, cuvinte de nãdejde si curaj. "Sã nu vi se tulbure inima", a zis El, "aveti credintã în Dumnezeu si aveti credintã în Mine. În casa Tatãlui Meu sunt multe locasuri. Dacã n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Mã duc sã vã pregãtesc un loc. Si dupã ce Mã voi duce si vã voi pregãti un loc, Mã voi întoarce si vã voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sã fiti si voi. Stiti unde Mã duc, si stiti si calea într-acolo" (Ioan 14,1-4). "Pentru voi am venit în lume; pentru voi am lucrat. Când voi pleca, Eu încã voi lucra cu toatã râvna pentru voi. Am venit în lume pentru a Mã descoperi vouã, pentru ca sã puteti crede. Eu merg la Tatãl Meu si la Tatãl vostru spre a conlucra cu El spre binele vostru."

"Adevãrat, adevãrat vã spun cã cine crede în Mine va face si el lucrãrile pe care le fac Eu; ba încã va face altele si mai mari decât acestea; pentru cã Eu Mã duc la Tatãl" (Ioan 14,12). Prin aceasta, Hristos nu dorea sã spunã cã ucenicii aveau sã facã fapte mult mai însemnate decât a fãcut El, ci cã lucrarea lor avea sã fie de o întindere mai mare. El nu Se referea numai la sãvârsirea de minuni, ci la tot ce avea sã se întâmple sub lucrarea Duhului Sfânt. "Când va veni Mângâietorul", a zis El, "pe care-L voi trimite de la Tatãl, adicã Duhul adevãrului, care purcede de la Tatãl, El va mãrturisi despre Mine. Si voi, de asemenea, veti mãrturisi, pentru cã ati fost cu Mine de la început" (Ioan 15,26.27).

Cât de minunat s-au împlinit aceste cuvinte! Dupã coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au fost asa de plini de iubire fatã de El si fatã de aceia pentru care El a murit, încât inimile se înduiosau de cuvintele pe care ei le rosteau si de rugãciunile pe care le înãltau. Ei vorbeau în puterea Duhului Sfânt si, sub influenta acestei puteri, mii au fost convertiti.

Ca reprezentanti ai lui Hristos, apostolii aveau sã aibã o influentã puternicã asupra lumii. Faptul cã erau bãrbati simpli nu avea sã scadã influenta lor, ci mai degrabã sã le-o creascã; cãci mintea ascultãtorilor lor avea sã fie îndreptatã de la ei la Mântuitorul care, desi nevãzut, încã lucra cu ei. Învãtãturile cele minunate ale apostolilor, cuvintele lor de curaj si încredere aveau sã-i asigure pe toti cã ei nu lucrau în virtutea propriei lor puteri, ci în puterea lui Hristos. Umilindu-se pe ei, apostolii aveau sã declare cã Acela pe care iudeii L-au rãstignit era Printul vietii, Fiul viului Dumnezeu, si cã în Numele Lui sãvârseau lucrãrile pe care le fãceau.

La întâlnirea de despãrtire, avutã cu ucenicii în noaptea dinaintea rãstignirii, Mântuitorul nu a fãcut nici o aluzie la suferinta pe care o îndurase si pe care mai avea sã o îndure. El nu a vorbit despre umilinta ce-I stãtea în fatã, ci a cãutat sã prezinte mintii lor ceea ce putea sã le întãreascã credinta, fãcându-i sã priveascã înainte spre bucuriile care-l asteptau pe biruitor. El Se bucura stiind cã va putea sã facã mult mai mult pentru urmasii Sãi decât le fãgãduise; cã de la El va curge iubire si milã îndurãtoare care sã curete templul sufletului, fãcându-i pe oameni asemenea Lui în caracter; cã adevãrul Sãu, întãrit prin puterea Duhului Sfânt, avea sã înainteze biruind si ca sã biruiascã.

"V-am spus aceste lucruri", a zis El, "ca sã aveti pace în Mine. În lume veti avea necazuri; dar îndrãzniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33). Hristos n-a dat gres în lucrarea Sa si nici nu a fost descurajat; iar ucenicii trebuia sã dea pe fatã o credintã tot atât de puternicã. Ei trebuia sã lucreze asa cum a lucrat El, depinzând de El în ce priveste tãria. Desi calea lor avea sã fie blocatã cu piedici în aparentã de neînvins, totusi, prin harul Sãu, ei trebuia sã meargã înainte, fãrã sã dispere vreodatã si sperând oricând.

Hristos Si-a terminat lucrarea ce I-a fost datã sã o facã. El strânsese pe aceia care aveau sã continue lucrarea Sa printre oameni. Si El a spus: "Eu sunt proslãvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, si Eu vin la Tine. Sfinte Tatã, pãzeste în Numele Tãu pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei sã fie una, cum suntem si Noi". "Mã rog ca toti sã fie una" Eu în ei, si Tu în Mine; pentru ca ei sã fie în chip desãvârsit una, ca sã cunoascã lumea cã Tu M-ai trimis, si cã i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17,10.11.20-23).

SUS

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA