CUGETARI DE PE MUNTELE FERICIRILOR - SPIRITUALITATEA LEGII

Domnul Hristos a fost Cel care a vestit Legea pe Muntele Sinai, în mijlocul tunetelor si vãpãilor de foc. Slava lui Dumnezeu, asemenea unui foc mistuitor, se odihnea deasupra vârfului muntelui, si muntele se cutremura de prezenta Domnului. Ostile lui Israel, zãcând cu fata la pãmânt, au ascultat înmãrmurite cuvintele Legii. Ce contrast între scena aceasta si aceea de pe Muntele Fericirilor! Sub cerul de varã, fãrã nici un sunet care sã tulbure linistea, afarã doar de cântecul pãsãrelelor, Isus înfãtisa principiile Împãrãtiei Sale. Totusi, vorbind poporului în ziua aceea, cu glasul plin de iubire, le descoperea principiile Legii vestite pe Sinai.

Când a fost datã Legea, Israel, decãzut din cauza îndelungatei robii în Egipt, trebuie sã fi fost uimit de arãtarea puterii si maiestãtii lui Dumnezeu. Totusi, El S-a descoperit si ca un Dumnezeu al iubirii.

Dumnezeu i-a descoperit Lui Moise slava Sa, în aceste cuvinte minunate, care au rãmas ca o mostenire pretioasã tuturor timpurilor: "Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare si milostiv, încet la mânie, plin de bunãtate si credinciosie, care Îsi tine dragostea pânã la mii de neamuri de oameni; iartã fãrãdelegea, rãzvrãtirea si pãcatul" (Exod 34,6-7).

Legea datã pe Sinai era o vestire a iubirii, o descoperire a Legii cerului pentru pãmântul acesta. Ea a fost datã prin mâna unui Mijlocitor - rostitã prin Acela, prin a Cãrui putere inimile oamenilor puteau fi aduse în armonie cu principiile ei. Dumnezeu a descoperit scopul Legii atunci când i-a spus lui Israel: "Sã-Mi fiti niste oameni sfinti" (Exod 22,31).

Dar Israel n-a pãtruns natura spiritualã a Legii si, deseori, pretinsa lor ascultare nu era decât o însiruire de forme si ceremonii, si nu o predare a inimii în bratele iubirii suverane. Când Isus, prin caracterul si lucrarea Sa, le înfãtisa oamenilor însusirile sfinte, pline de bunãtate si pãrintesti ale lui Dumnezeu si prezenta desertãciunea unei ascultãri ceremoniale, conducãtorii iudei nici n-au primit, nici n-au înteles cuvintele Sale. Ei îsi închipuiau cã El trateazã prea usor cererile Legii; iar când El le-a înfãtisat însãsi adevãrurile care erau sufletul slujbei date lor de Dumnezeu, privind numai la cele de afarã, ei, L-au acuzat cã vrea s-o strice.

Cuvintele Domnului Hristos, desi erau pronuntate linistit, erau rostite cu seriozitate si cu o putere care rãscolea inimile oamenilor. Ei se asteptau sã asculte repetarea traditiilor fãrã viatã si a pretentiilor rabinilor, dar a fost în zadar. Erau "uimiti de învãtãtura Lui; cãci El îi învãta ca Unul care avea putere, nu cum îi învãtau cãrturarii lor" (Matei 7,29). Fariseii au observat marea deosebire dintre metoda lor de a-i învãta si aceea a Domnului. Au vãzut cã mãretia, curãtia si frumusetea adevãrului, cu adânca si delicata lui influentã, punea stãpânire pe multe suflete. Iubirea dumnezeiascã a Mântuitorului si blândetea Lui atrãgeau inimile oamenilor la El. Rabinii au vãzut cã, prin învãtãtura Lui, toatã învãtãtura pe care o dãduserã ei norodului era fãcutã de nimic. El dãrâma zidul de despãrtire care fusese asa de mãgulitor pentru mândria si separatismul lor si ei se temeau cã, dacã are sã fie lãsat asa, are sã ducã norodul departe de ei. Din cauza aceasta, ei L-au urmãrit cu o urã neîmpãcatã, nãdãjduind sã gãseascã vreun prilej oarecare pentru a-L face sã cadã în dizgratia multimilor si, în felul acesta, sã dea putintã Sinedriului sã se asigure de osândirea si uciderea Lui.

Pe Munte, Isus era pândit de aproape de iscoade si, când explica principiile neprihãnirii, fariseii au început sã sopteascã încoace si încolo cã învãtãtura Sa era în opozitie cu preceptele pe care le dãduse Dumnezeu pe Sinai. Mântuitorul nu spusese nimic care sã zdruncine credinta în religie si rânduielile care fuseserã date prin Moise, pentru cã fiecare razã de luminã pe care marele conducãtor al lui Israel o transmisese poporului sãu fusese primitã de la Domnul Hristos. În timp ce multi ziceau în inima lor cã El a venit sã înlãture Legea, printr-o vorbire limpede, Isus, le-a descoperit atitudinea Sa fatã de rânduielile dumnezeiesti. "Sã nu credeti", zicea El, "cã am venit sã stric Legea sau Proorocii".

Cel care declara cã nu are de gând sã strice preceptele ei, era Creatorul oamenilor, Dãtãtorul Legii. Tot ce este în naturã, de la firicelul de praf, care pluteste în raza de soare, si pânã la lumile de sus, totul este sub lege. Si de ascultarea acestor legi depinde ordinea si armonia în lumea naturalã. Tot asa sunt si marile principii de neprihãnire, care cârmuiesc viata tuturor fiintelor inteligente, si bunul mers al universului depinde de ascultarea de aceste principii. Legea lui Dumnezeu exista înainte ca pãmântul acesta sã fi fost chemat la viatã. Îngerii se conduc dupã principiile ei si, pentru ca pãmântul sã fie în armonie cu cerul, si omul trebuie sã asculte de legile dumnezeiesti. Domnul Hristos i-a fãcut cunoscut omului în Eden învãtãturile Legii, "atunci când stelele diminetii izbucneau în cântãri de bucurie si când toti fiii lui Dumnezeu scoteau strigãte de veselie" (Iov 38,7). Misiunea Domnului Hristos pe pãmânt a fost nu de a desfiinta Legea, ci, prin harul Sãu, de a-l aduce pe om înapoi, la ascultare de învãtãmintele ei.

Ucenicul iubit, care ascultase cuvintele lui Isus pe munte, scriind la mult timp dupã aceea sub inspiratia Duhului Sfânt, vorbeste despre Lege, ca fiind o îndatorire vesnicã. El spune cã "pãcatul este cãlcarea Legii" si cã "oricine face pãcat, calcã Legea" (1 Ioan 3,4). El spune limpede cã Legea la care se referã este "o poruncã veche, pe care ati avut-o de la început" (1 Ioan 2,7). El vorbeste despre Legea care exista la creatiune si care a fost repetatã pe Muntele Sinai.

Vorbind despre Lege, Isus zicea: "Am venit nu sã stric, ci sã împlinesc". El folosea aici cuvântul "împlinesc" cu acelasi înteles ca si atunci când îi declara lui Ioan Botezãtorul scopul Sãu "de a împlini toatã dreptatea" (Mat. 3,15), adicã de a împlini mãsura cererii Legii, o pildã de deplinã ascultare de vointa lui Dumnezeu.

Misiunea Lui era "sã vesteascã o Lege mare si minunatã" (Is. 42,21). El trebuia sã arate natura spiritualã a Legii, sã prezinte principiile ei mult mai cuprinzãtoare si sã lãmureascã obligatia ei vesnicã.

În comparatie cu frumusetea divinã a caracterului Domnului Hristos, cei mai nobili si mai buni dintre oameni sunt doar o slabã licãrire. Solomon, prin Duhul inspiratiei, scria: El este "deosebit din zece mii" toatã fiinta Lui este plinã de farmec" (Cânt. Cânt. 5,10-16); David, când L-a vãzut în viziune profeticã, zicea despre El: "Tu esti cel mai frumos dintre oameni" (Ps. 45,2); Isus, expresia chipului Tatãlui Sãu, strãlucirea slavei Sale; Mântuitorul cel plin de jertfire de Sine în tot peregrinajul Sãu de iubire pe pãmânt, a fost o reprezentare vie a caracterului Legii lui Dumnezeu. În viata Sa se învedereazã cã iubirea nãscutã din cer, principiile crestinesti stau la temelia legilor dreptãtii vesnice.

"Câtã vreme nu va trece cerul si pãmântul", zicea Isus, "nu va trece o iotã sau o frânturã de slovã din Lege, înainte ca sã se fi întâmplat toate lucrurile". Prin propria Sa ascultare de Lege, Domnul Hristos a dat mãrturie de caracterul ei neschimbãtor si a dovedit cã, prin harul Sãu, ea poate sã fie împlinitã în chip desãvârsit de cãtre orice fiu sau fiicã a lui Adam. Pe munte, El a declarat cã nici cea mai micã iotã nu avea sã treacã din Lege, pânã ce se vor împlini toate lucrurile care privesc neamul omenesc, tot ce este în legãturã cu Planul de mântuire. El nu învatã cã Legea trebuie sã fie desfiintatã vreodatã, ci Îsi atinteste privirile asupra celei mai îndepãrtate margini a orizontului omului si ne asigurã cã pânã atunci Legea îsi va pãstra autoritatea ei, asa cã nimeni nu poate sã creadã cã El a avut misiunea de a desfiinta preceptele Legii. Atât cât va dãinui cerul si pãmântul, sfintele principii ale Legii lui Dumnezeu vor rãmâne. Dreptatea Sa, care e "ca muntii cei înalti" (Ps. 36,6), va continua sã existe si va fi un izvor de binecuvântare, revãrsând torente înviorãtoare asupra pãmântului.

Din cauzã cã Legea Domnului este desãvârsitã, si de aceea neschimbãtoare, este cu neputintã ca oamenii pãcãtosi, prin ei însisi, sã facã fatã mãsurii cerintelor ei. Acesta este motivul pentru care Hristos a venit ca Rãscumpãrãtor al nostru. Misiunea Sa era ca, fãcându-i pe oameni pãrtasi la natura divinã, sã-i aducã în armonie cu principiile Legii cerului. Când ne lãsãm de pãcate si Îl primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru personal, Legea este înãltatã. Apostolul Pavel întreabã: "Prin credintã, desfiintãm noi Legea? Dimpotrivã, noi întãrim Legea" (Rom. 3,31).

Fãgãduinta noului legãmânt este: "Voi pune legile Mele în inimile lor si le voi scrie în mintea lor" (Evrei 10,16). În timp ce sistemul jertfelor, care aratã spre Hristos ca Miel al lui Dumnezeu, care ridicã pãcatele lumii, avea sã se termine cu prilejul mortii Sale, principiile dreptãtii cuprinse în Decalog sunt tot asa de neschimbãtoare ca si tronul vesnic. Nici o singurã poruncã n-a fost desfiintatã, nici o iotã sau frânturã de literã n-a fost schimbatã. Principiile care i-au fost aduse la cunostintã omului, în Paradis, ca fiind marea Lege a vietii, vor exista, neschimbate, în Paradisul restatornicit. Atunci când Edenul va înflori iarãsi pe pãmânt, Legea iubirii lui Dumnezeu va fi ascultatã de toti cei de sub soare.

"Cuvântul Tãu, Doamne, dãinuieste în veci, în ceruri!" "Toate poruncile Lui sunt adevãrate, întãrite pentru vesnicie, fãcute cu credinciosie si neprihãnire". "De multã vreme stiu din învãtãturile Tale, cã le-ai asezat pentru totdeauna" (Ps. 119,89; 111,7-8; 119,152).

"Asa cã oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci si va învãta pe oameni asa, va fi chemat cel mai mic în Împãrãtia cerurilor."

Cu alte cuvinte, nu se va gãsi loc pentru el acolo. Pentru cã acela care de bunã voie calcã o poruncã, în spirit si adevãr, nu pãzeste nici una dintre ele. "Cine pãzeste toatã Legea si greseste într-o singurã poruncã, se face vinovat de toate" (Iacov 2,10).

Nu mãrimea faptei de neascultare este pãcat, ci însãsi neascultarea de vointa lãmurit arãtatã a lui Dumnezeu în cel mai mic amãnunt, pentru cã aceasta aratã cã mai este încã legãturã între suflet si pãcat. Inima este împãrtitã în slujirea ei. Este tot o tãgãduire a lui Dumnezeu, o rãzvrãtire împotriva legilor guvernãrii Sale.

Dacã oamenii ar fi fost liberi sã nu mai asculte de cererile Domnului si sã-si fãureascã ei reguli de purtare, ar fi fost o multime de reguli, care sã se potriveascã la toate mintile, iar stãpânirea ar fi fost luatã din mâinile Domnului. Vointa omului ar fi ajuns supremã, iar înalta si sfânta voie a lui Dumnezeu, planul Sãu de iubire fatã de fãpturile Sale, ar fi fost dezonoratã si cãlcatã în picioare.

Ori de câte ori oamenii îsi aleg propria lor cale, sunt în vrajbã cu Dumnezeu. Ei nu vor avea nici un loc în Împãrãtia cerurilor, pentru cã sunt în rãzboi cu însãsi principiile cerului. Neluând în seamã voia lui Dumnezeu, se dau de partea Satanei, vrãjmasul lui Dumnezeu si al omului. Nu printr-un cuvânt, nici prin mai multe cuvinte, ci prin orice cuvânt pe care l-a rostit Dumnezeu va trãi omul. Noi nu putem sã desconsiderãm vreun cuvânt, oricât de neînsemnat ni s-ar pãrea, si sã mai fim în sigurantã. Nu este nici o poruncã în Lege care sã nu fie pentru binele si fericirea omului, atât în viata aceasta, cât si în viata viitoare. În ascultare de Legea lui Dumnezeu, omul este înconjurat ca de un zid si este pãzit de orice rãu. Acela care dã la o parte într-un loc oarecare acest zid ridicat de Dumnezeu a nimicit puterea lui de a-l ocroti, pentru cã a deschis calea pe care vrãjmasul poate intra sã pustiascã si sã ruineze.

Cutezând sã nesocoteascã voia lui Dumnezeu doar într-un singur punct, primii nostri pãrinti au deschis zãgazurile unui potop de vaiuri, care au inundat lumea. Si oricine urmeazã pilda lor va culege aceleasi roade. Iubirea lui Dumnezeu se aflã la temelia oricãrui precept al Legii Sale, si acela care se depãrteazã de poruncã îsi fãureste propria sa nefericire si ruinã.

"Dacã neprihãnirea voastrã nu va întrece neprihãnirea cãrturarilor, a fariseilor, cu nici un chip nu veti intra în Împãrãtia cerurilor."

Cãrturarii si fariseii învinuiserã nu numai pe Isus, ci si pe ucenici, ca fiind pãcãtosi din cauzã cã nu tineau seama de ritualurile si rânduielile rabinice. Adesea, ucenicii fuseserã pusi în încurcãturã si tulburati de critica si învinuirile acelora, pe care fuseserã obisnuiti sã-i respecte în calitatea lor de învãtãtori religiosi. Isus Si-a dat pe fatã dezamãgirea. El a declarat cã neprihãnirea pe care fariseii puneau asa mare pret era cu totul desartã. Poporul iudeu avusese pretentia cã este deosebit, poporul credincios, favorizat de Dumnezeu; dar Domnul a înfãtisat religia lor ca fiind lipsitã de credinta mântuitoare. Toate pretentiile lor de evlavie, nãscocirile si ceremoniile lor, si chiar mult trâmbitata lor împlinire a pretentiilor exterioare ale Legii, nu puteau fi de folos spre a-i face sfinti. Ei nu aveau inimi curate, nu erau nobili si nici asemenea lui Hristos în caracter.

O religie legalistã este neîndestulãtoare spre a aduce sufletul în armonie cu Dumnezeu. Aspra si rigida habotnicie a fariseilor, lipsitã de zdrobirea inimii, de duiosie sau iubire, nu era decât o piatrã de poticnire pentru pãcãtosi. Ei erau ca sarea care îsi pierde gustul, pentru cã influenta lor nu avea nici o putere de a feri lumea de stricãciune. Numai adevãrata credintã este aceea care "lucreazã prin dragoste" (Gal. 5,6) si curãtã sufletul. Ea este ca un aluat care transformã caracterul.

Iudeii ar fi trebuit sã învete toate acestea din învãtãturile profetilor. Cu veacuri mai înainte, strigãtul sufletului dupã neprihãnire de la Dumnezeu gãsise expresie si rãspuns în cuvintele profetului Mica: "Cu ce voi întâmpina oare pe Domnul si cu ce mã voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu vitei de un an? Dar primeste oare Domnul mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn?" si s-a arãtat, omule, ce este bine si ce alta cere Domnul de la tine, decât sã faci dreptate, sã iubesti mila si sã umbli smerit cu Dumnezeul tãu?" (Mica 6,6-8).

Profetul Osea arãtase care era însãsi temelia fariseismului, în cuvintele: "Israel este o vie stearpã, el aduce roade pentru sine" (Osea 10,1). Iudeii pretindeau cã Îi slujesc lui Dumnezeu, dar în realitate îsi slujeau lor însisi. Neprihãnirea lor era roada propriilor eforturi de a pãzi Legea dupã mintea lor si spre folosul lor egoist. Din cauza aceasta, neprihãnirea lor nu putea sã fie mai bunã decât erau ei însisi. În râvna lor de a se face sfinti, încercau sã scoatã un lucru curat dintr-unul necurat. Legea lui Dumnezeu este tot asa de sfântã, dupã cum si El este sfânt; tot asa de desãvârsitã, dupã cum si El este desãvârsit. Ea le aratã oamenilor neprihãnirea lui Dumnezeu. Omului îi este cu neputintã sã pãzeascã Legea aceasta, prin propria sa putere, deoarece firea omeneascã este coruptã, stricatã si cu totul deosebitã de caracterul lui Dumnezeu. Faptele inimii egoiste sunt "ca un lucru necurat" si "toatã dreptatea noastrã, ca o hainã mânjitã" (Isaia 64,6).

Cu toate cã Legea este sfântã, iudeii nu puteau sã ajungã la neprihãnire prin propriile lor eforturi de a pãzi Legea. Ucenicii lui Hristos trebuie sã capete o neprihãnire deosebitã de cea a fariseilor, dacã vor sã intre în Împãrãtia cerurilor. Dumnezeu le oferise prin Fiul Sãu neprihãnirea desãvârsitã a Legii. Dacã ei si-ar fi deschis cu totul inimile, ca sã-L primeascã pe Hristos, atunci însãsi viata lui Dumnezeu, iubirea Sa, ar fi rãmas în ei, fãcându-i dupã chipul Sãu. Si astfel, prin darul de bunã voie al lui Dumnezeu, ei ar fi avut neprihãnirea pe care o cere Legea. Dar fariseii L-au lepãdat pe Hristos; necunoscând neprihãnirea pe care o dã Dumnezeu, au cãutat sã-si punã înainte o neprihãnire a lor însisi" (Rom. 10,3) si n-au vrut sã se supunã, neprihãnirii pe care a dat-o Dumnezeu.

Isus a continuat sã le arate ascultãtorilor Sãi ce înseamnã sã pãzeascã poruncile lui Dumnezeu cã aceasta este o reproducere în ei a caracterului lui Hristos, pentru cã, în El, Dumnezeu a fost înfãtisat zilnic înaintea lor.

Domnul spusese prin Moise: "Sã nu urãsti pe fratele tãu în inima ta" Sã nu te rãzbuni si sã nu tii necaz pe copiii poporului tãu. Sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti" (Lev. 19,17). Adevãrurile pe care le prezenta Isus erau aceleasi care fuseserã date prin profeti, dar acestea fuseserã întunecate prin împietrirea inimii si prin alipirea de pãcat.

Cuvintele Mântuitorului le descopereau ascultãtorilor Sãi faptul cã, desi îi osândeau pe altii ca fiind cãlcãtori ai Legii, ei însisi erau tot asa de vinovati, deoarece inimile lor erau pline de urã si rãutate.

Dincolo de locul unde erau adunati ei, peste mare, era tinutul Basanului, o regiune pustie, ale cãrei trecãtori sãlbatice si coline împãdurite fuseserã vreme îndelungatã locul de ascunzis al tâlharilor si al criminalilor de toate felurile. Vestile despre tâlhãriile si crimele sãvârsite acolo erau proaspete în mintea oamenilor si multi ardeau de nerãbdare sã-i denunte pe acesti rãufãcãtori. În acelasi timp, ei însisi erau pãtimasi si plini de duh de ceartã; în inimile lor nutreau cea mai aprigã urã împotriva asupritorilor romani si se simteau liberi sã îi urascã si sã dispretuiascã toate celelalte neamuri si chiar pe propriii lor concetãteni, care nu se purtau în totul dupã ideile lor. În toate acestea, ei cãlcau Legea care spune: "Sã nu ucizi".

Duhul urii si al rãzbunãrii a luat nastere pentru întâia oarã în Satana; aceasta l-a fãcut sã-L ducã la moarte pe Fiul lui Dumnezeu. Oricine nutreste rãutate sau lipsã de amabilitate în inima sa are acelasi duh, si rodul acestuia va fi spre moarte. În gândul de rãzbunare stã cel rãu, asa dupã cum planta se aflã în sãmântã. "Oricine urãste pe fratele sãu este un ucigas si stiti cã nici un ucigas n-are viata vesnicã, rãmânând în el" (1 Ioan 3,15).

"Oricine va zice fratelui sãu 'Prostule!' va cãdea sub pedeapsa Soborului!" Dându-L pe Fiul Sãu pentru rãscumpãrarea noastrã, Dumnezeu a arãtat cât de mult pretuieste El fiecare suflet omenesc; si El nu dã voie nimãnui sã vorbeascã cu dispret despre un altul. Vom vedea greseli si slãbiciuni la cei din jurul nostru, dar Dumnezeu pretinde pe fiecare suflet, ca proprietate a Sa prin creatiune si, mai mult încã, a Sa prin rãscumpãrarea cu sângele pretios al lui Hristos. Toti au fost creati dupã chipul Sãu si chiar cei mai decãzuti trebuie tratati cu respect si iubire. Dumnezeu ne va trage la rãspundere chiar si pentru un singur cuvânt de dispret spus unui suflet pentru care Hristos Si-a dat viata.

"Cãci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care sã nu-l fi primit? Si dacã l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit"" "Cine esti tu, care judeci pe robul altuia? Dacã stã în picioare sau cade este treaba stãpânului sãu" (1 Cor. 4,7; Rom. 14,4).

"Oricine va zice: 'Nebunule' va cãdea sub pedeapsa focului gheenei". În Vechiul Testament, cuvântul 'nebun' este folosit pentru a arãta un apostaziat sau pe cineva care s-a dedat la rãutate. Isus zice cã oricine îl osândeste pe fratele sãu ca pãcãtos sau ca pe unul care Îl necinsteste pe Dumnezeu aratã cã el însusi este vrednic de aceeasi pedeapsã.

Domnul Însusi, când S-a certat cu Satana pentru corpul lui Moise, "n-a îndrãznit sã rosteascã împotriva lui o judecatã" (Iuda 9). Dacã ar fi fãcut aceasta, S-ar fi asezat pe terenul Satanei, deoarece învinuirea este arma celui rãu. El este numit în Scripturã "Învinuitorul fratilor nostri" (Apoc. 12,10). Isus n-ar fi întrebuintat niciodatã vreuna dintre armele Satanei. El l-a înfruntat doar prin cuvintele: "Domnul sã te mustre!" (Iuda 9).

El ne-a dat o pildã. Când suntem adusi în conflict cu vrãjmasii Domnului Hristos, nu trebuie sã spunem nici un cuvânt din spirit de rãzbunare sau care sã aibã chiar numai aparenta unei judecãti de ocarã. Acela care are misiunea de a fi port-vocea lui Dumnezeu nu trebuie sã rosteascã cuvinte pe care nici chiar Maiestatea cerului nu le-a folosit când S-a înfruntat cu Satana. Sã lãsãm pe seama lui Dumnezeu lucrarea de judecatã si osândire.

Iubirea lui Dumnezeu este ceva cu mult mai presus decât o simplã negatie; ea este un principiu pozitiv si activ, un izvor de viatã, curgând mereu spre binecuvântarea altora. Dacã iubirea lui Hristos locuieste în noi, nu numai cã nu vom fi stãpâniti de vreun simtãmânt de urã fatã de semenii nostri, dar vom cãuta pe orice cale sã arãtãm iubire fatã de ei.

Isus zicea: "Asa cã, dacã îti aduci darul la altar si acolo îti aduci aminte cã fratele tãu are ceva împotriva ta, lasã-ti darul acolo, înaintea altarului, si du-te întâi de împacã-te cu fratele tãu; apoi vino de adu-ti darul!" Darurile aduse ca jertfã exprimau credinta cã, prin Hristos, dãruitorul se fãcea pãrtas al harului si iubirii lui Dumnezeu. Dar, pentru acela care îsi exprimã credinta în iubirea iertãtoare a lui Dumnezeu, în timp ce se lasã condus de un spirit lipsit de iubire, totul nu e decât o simplã amãgire.

Atunci când cineva, care mãrturiseste cã Îi serveste lui Dumnezeu, îi face rãu sau îl vatãmã pe un frate, el reprezintã în mod fals caracterul lui Dumnezeu fatã de acel frate dar rãul trebuie sã fie mãrturisit, iar el trebuie sã-l recunoascã drept pãcat, pentru ca sã fie în armonie cu Dumnezeu. Poate cã fratele nostru ne-a fãcut un rãu mai mare decât i-am fãcut noi, dar aceasta nu micsoreazã cu nimic rãspunderea noastrã. Dacã atunci când venim înaintea lui Dumnezeu ne aducem aminte cã cineva are ceva împotriva noastrã, trebuie sã lãsãm darul nostru de rugãciune, de multumire, darul de bunãvoie, si sã mergem la fratele cu care suntem dezbinati, sã ne mãrturisim pãcatul cu umilintã si sã-i cerem iertare.

Dacã am pãgubit sau insultat pe fratele nostru, în vreun mod oarecare, trebuie sã-l despãgubim. Dacã am adus mãrturie mincinoasã fãrã sã stim, dacã i-am rãstãlmãcit cuvintele, dacã i-am pãgubit influenta în vreun fel, trebuie sã mergem la cel cu care am vorbit despre el si sã ne retragem toate cuvintele injurioase.

Dacã neîntelegerile dintre frati n-ar fi fost descoperite înaintea altora, ci ar fi fost rezolvate între ei, în spiritul iubirii crestine, cât rãu s-ar fi putut evita! Câte rãdãcini de amãrãciune, prin care multi au fost pãtati, ar fi fost nimicite si cât de strânse si duioase ar fi fost legãturile dintre urmasii lui Hristos, uniti în iubirea Sa!

"Oricine se uitã la o femeie, ca s-o pofteascã, a si preacurvit cu ea în inima lui."

Iudeii se lãudau cu moralitatea lor si priveau cu groazã la apucãturile senzuale ale pãgânilor. Prezenta ofiterilor români, pe care cârmuirea imperialã îi adusese în Palestina, era o continuã ofensã pentru popor, pentru cã, o datã cu acesti strãini, nãvãlise în tarã un potop de apucãturi pãgâne, plãcere si risipã. În Capernaum, slujbasii romani, cu însotitoarele lor vesele, frecventau aleile si locurile de plimbare si, adesea, sunetul cântecelor usuratice tulbura linistea lacului, când bãrcile distractiei lor alunecau pe luciul apei linistite. Poporul astepta sã audã de la Isus o asprã denuntare a acestei categorii de oameni; dar nu micã le-a fost mirarea când au auzit cuvinte care dezvãluiau chiar rãul din propriile lor inimi!

Când gândul cel rãu este cuibãrit si nutrit în inimã, oricât de ascuns, zicea Isus, aceasta aratã cã pãcatul încã stãpâneste acolo. Sufletul este încã plin de fiere amarã si se aflã în lanturile fãrãdelegii. Acela care gãseste plãcere în a stãrui sã priveascã scene murdare, care se dedã la gânduri urâte, la priviri pofticioase, poate fi usor atras de pãcate fãtise, cu toatã povara lor de rusine si chinuri sfâsietoare - adevãrata naturã a rãului care a fost tinut ascuns în cãmãrutele inimii. Clipa în care cineva sãvârseste un pãcat greu, din cauza vreunei ispite, nu dã nastere rãului care iese la ivealã, ci numai dezvoltã sau învedereazã ce a fost ascuns si tãinuit în inimã. Ce cugetã un om în inima sa, aceea si este, pentru cã "din inimã ies izvoarele vietii" (Prov. 23,7; 4,23).

"Dacã mâna ta cea dreaptã te face sã cazi în pãcat, taie-o si leapãdã-o de la tine."

Pentru a opri cangrena care se întinde în tot corpul, punându-i în primejdie viata, omul ar fi gata sã se lipseascã chiar de mâna sa cea dreaptã. Cu atât mai mult, ar trebui sã fie gata sã arunce de la el ceea ce îi pune în primejdie sufletul.

Sufletele care au fost degradate si robite de Satana trebuie sã fie rãscumpãrate prin Evanghelie, spre a se împãrtãsi de mãreata libertate a fiilor lui Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu nu se mãrgineste numai la a-l elibera pe om de suferinta care este o urmare de neînlãturat a pãcatului, ci are în vedere chiar salvarea lui din pãcat. Sufletul stricat si slutit trebuie sã fie curãtit, transformat, ca sã poatã fi îmbrãcat în "frumusetile Domnului Dumnezeului nostru", asemenea chipului Fiului Sãu. "Lucruri pe care ochiul nu le-a vãzut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregãtit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (Ps. 90,17; Rom. 8,29; 1 Cor. 2,9). Numai vesnicia va putea sã descopere destinul mãret la care poate sã ajungã omul, refãcut dupã chipul lui Dumnezeu.

Pentru ca noi sã atingem acest ideal înalt, trebuie sã sacrificãm tot ceea ce face ca sufletul sã se poticneascã. Pãcatul ne poate tine în stãpânire numai cu voia noastrã. Predarea vointei este înfãtisatã ca scoaterea ochiului sau tãierea mâinii. Adeseori, ni se pare cã a ne preda vointa lui Dumnezeu înseamnã a consimti sã trecem prin viatã schiloditi sau ciuntiti. Dar este mai de folos, zice Domnul, ca eul sã fie schilodit, rãnit, ciuntit, dacã prin aceasta se poate intra în viatã. Ceea ce vi se pare a fi un adevãrat dezastru este chiar poarta spre cel mai mare câstig.

Dumnezeu este Izvorul vietii si noi putem sã avem viata numai dacã suntem în comuniune cu El. Se poate sã ne bucurãm de existentã pentru un timp, chiar despãrtiti de Dumnezeu, dar nu avem viatã. "Dar cea dedatã la plãcere, mãcar cã trãieste, este moartã" (1 Tim. 5,6). Numai prin predarea vointei noastre lui Dumnezeu este posibil ca El sã ne dea viata". Numai, primind viata Sa, prin predarea eului, "este cu putintã", zicea Isus, "ca aceste pãcate ascunse, pe care vi le-am arãtat, sã fie biruite." Este cu putintã sã le înmormântati în inimile voastre si sã le ascundeti de ochii oamenilor, dar cum veti sta în fata lui Dumnezeu?

Dacã vã lipiti cu putere de eul personal, refuzând sã-I predati vointa voastrã lui Dumnezeu, alegeti moartea. Dumnezeu este un foc mistuitor pentru pãcat, oriunde s-ar gãsi acesta. Dacã alegeti pãcatul si refuzati sã vã despãrtiti de el, prezenta lui Dumnezeu, care mistuie pãcatul, vã va mistui si pe voi.

Va fi un sacrificiu ca sã vã predati pe voi însivã lui Dumnezeu; dar aceasta este o sacrificare a celor de jos pentru cele de sus, a celor pãmântesti pentru cele vesnice. Dumnezeu nu are de gând sã ne distrugã vointa, deoarece numai prin lucrarea ei putem sã îndeplinim ceea ce doreste El din partea noastrã. Vointa noastrã trebuie sã-I fie predatã Lui, ca s-o putem primi înapoi, curãtitã si înnobilatã; si dacã este unitã prin dragoste cu Cel sfânt, El poate revãrsa prin noi torentele iubirii si puterii Sale. Oricât de amarã si chinuitoare poate pãrea aceastã predare pentru inima încãpãtânatã si neprietenoasã, totusi "îti este de folos".

Iacov n-a cunoscut victoria credintei biruitoare si n-a fost numit luptãtor cu Dumnezeu, pânã când n-a cãzut lovit si fãrã ajutor pe pieptul Îngerului Legãmântului. Numai atunci când el "schiopãta din coapsã" (Gen. 32,31), cetele înarmate ale lui Esau au fost îmblânzite înaintea lui, iar Faraon, mândrul mostenitor de neam împãrãtesc, s-a umilit sã cearã binecuvântarea sa. Tot astfel, "Cãpetenia mântuirii noastre" a fost fãcut "desãvârsit prin suferinte" (Evrei 2,10), iar copiii credintei "au fost puternici în slãbiciune" si "au pus pe fugã ostile vrãjmase" (Evrei 11,34). Astfel, "ologul ia parte la pradã" (Is. 33,23) si cel slab ajunge ca David, "si casa lui David, ca îngerul Domnului" (Zah. 12,7).

La iudei, unui bãrbat îi era îngãduit sã-si lase nevasta pentru cea mai neînsemnatã nemultumire si femeia era atunci liberã sã se mãrite din nou. Obiceiul acesta ducea la mari ticãlosii si pãcate. În predica de pe Munte, Isus a spus lãmurit cã legãtura cãsãtoriei nu se poate desface decât în caz de cãlcare a legãmântului conjugal. El a zis: "Orisicine îsi va lãsa nevasta, afarã numai din pricinã de curvie, îi dã prilej sã preacurveascã; si cine va lua de nevastã pe cea lãsatã de bãrbat, preacurveste".

Mai târziu, când fariseii L-au întrebat despre legalitatea divortului, Isus le-a atras atentia ascultãtorilor Sãi, la institutia cãsãtoriei, asa cum a fost rânduitã la creatiune. "Din pricina împietririi inimilor voastre", le-a zis El, "a îngãduit Moise sã vã lãsati nevestele; dar de la început n-a fost asa" (Matei 19,8). El le-a reamintit de zilele binecuvântate ale Edenului, când Dumnezeu a declarat cã toate lucrurile erau "foarte bune". De atunci îsi au începutul cãsãtoria si Sabatul, cele douã institutii create pentru slava lui Dumnezeu si spre binele omenirii. Atunci când a unit mâinile perechii sfinte prin cãsãtorie, zicând: "Va lãsa omul pe tatãl sãu si pe mama sa si se va lipi de nevasta sa si se vor face un singur trup" (Gen. 2,24), Creatorul a enuntat legea cãsãtoriei pentru toti urmasii lui Adam pânã la sfârsitul timpului. Ceea ce Însusi tatãl cel vesnic declarase ca fiind bun era legea celei mai înalte binecuvântãri si dezvoltãri pentru om.

Asa cum s-a întâmplat cu toate darurile bune pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor spre a fi pãstrate, s-a întâmplat si cu cãsãtoria care a fost stricatã prin pãcat. Dar scopul Evangheliei este de a restatornici curãtia si frumusetea ei. Atât în Vechiul Testament, cât si în Noul Testament, legãtura cãsãtoriei este folositã spre a reprezenta duioasa si sfânta unire care exista între Isus si poporul Sãu, cei mântuiti, pe care El i-a rãscumpãrat cu pretul suferintelor de pe Golgota. "Nu te teme", zicea El, "Cãci Fãcãtorul tãu este bãrbatul tãu: Domnul este Numele Lui; si Rãscumpãrãtorul tãu este Sfântul lui Israel" (Is. 54,4-5). "Întoarceti-vã, copii rãzvrãtiti, zice Domnul, cãci Eu sunt cãsãtorit cu voi" (Ier. 3,14). În Cântarea Cântãrilor, auzim vocea miresei, zicând: "Prea iubitul meu este al meu si eu sunt a Lui". Si Cel care este al ei, "deosebindu-se din zece mii", le spune alesilor Sãi: "esti frumoasã de tot, iubito, si n-ai nici un cusur" (Cânt. Cânt. 2,16; 5,10; 4,7).

Mai târziu, apostolul Pavel, scriindu-le crestinilor din Efes, declara cã Domnul a rânduit ca bãrbatul sã fie capul nevestei, sã fie ocrotitorul ei, legãtura casei, legându-i pe membrii familiei laolaltã, tot asa cum Hristos este Capul bisericii, Mântuitorul trupului ei. De aceea El zice: "Si dupã cum Biserica este supusã lui Hristos, tot asa si nevestele sã fie supuse bãrbatilor lor în toate lucrurile. Bãrbatilor, iubiti-vã nevestele cum a iubit si Hristos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteascã, dupã ce a curãtit-o prin botezul cu apã, prin Cuvânt, ca sã înfãtiseze înaintea Lui aceastã Bisericã slãvitã, fãrã patã, fãrã zbârciturã sau altceva de felul acesta, ci sfântã si fãrã prihanã. Tot asa trebuie sã-si iubeascã si bãrbatii nevestele, ca pe trupurile lor" (Efes. 5,24-28).

Harul Domnului Hristos, si numai el, poate sã facã din aceastã institutie ceea ce Dumnezeu a avut de gând sã fie - un factor de binecuvântare si înãltare a omenirii. Numai astfel familiile de pe fata pãmântului, prin unirea, pacea si dragostea lor, pot sã reprezinte familia din ceruri.

În zilele noastre, ca si pe vremea Domnului, starea societãtii este cu totul departe de idealul dorit de cer, în ce priveste aceastã sacrã legãturã. Totusi, chiar acelora care au gãsit amãrãciune si dezamãgire acolo unde nãdãjduiau sã afle tovãrãsie si bucurie, Evanghelia Domnului Hristos le oferã o mângâiere. Rãbdarea si nobletea pe care Spiritul Sãu le poate da vor îndulci inima îndureratã. Inima în care locuieste Hristos va fi asa de plinã, de multumitã, cu iubirea Sa, încât nu se va mistui de dor dupã simpatie si atentie. Si când sufletul Îi este predat lui Dumnezeu, întelepciunea Sa poate sã sãvârseascã ceea ce întelepciunea omeneascã nu este în stare. Prin descoperirea harului Sãu, inimi care odinioarã erau nepãsãtoare, sau înstrãinate, pot fi unite prin legãturi care sunt mai tari si mai durabile decât cele pãmântesti - legãturile de aur ale iubirii, care vor suporta proba încercãrii.

Motivul pentru care se dã aceastã poruncã este: sã nu jurãm "nici pe cer, pentru cã este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pãmânt, pentru cã este asternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru cã este cetatea Marelui Împãrat. Sã nu juri nici pe capul tãu, cãci nu poti face un singur pãr alb sau negru".

Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Noi nu avem nimic pe care sã nu-l fi primit; mai mult, nu avem nimic care sã nu fi fost cumpãrat pentru noi, prin sângele Domnului Hristos. Tot ce avem ajunge la noi, purtând pecetea crucii, si fiind cumpãrat cu sânge mai pretios decât orice, pentru cã este viata lui Dumnezeu. Prin urmare, nu dispunem de nici un lucru asupra cãruia sã avem dreptul de garantie cã ne vom tine cuvântul.

Iudeii credeau cã porunca a treia opreste folosirea în chip usuratic a numelui lui Dumnezeu, dar îsi închipuiau cã sunt liberi sã foloseascã alte jurãminte. Rostirea unui jurãmânt era ceva obisnuit între ei. Prin Moise, li se interzisese sã jure strâmb, dar ei aveau o multime de mijloace de a scãpa de obligatia impusã de un jurãmânt. Nu se temeau sã se dedea la ceea ce de fapt însemna profanare, nici nu se dãdeau înapoi de la cãlcarea jurãmântului, atâta timp cât se putea gãsi un pretext mestesugit, care sã-i punã la adãpost de lege.

Isus a osândit practicile lor, declarând cã obiceiul lor de a jura era o cãlcare a poruncii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Mântuitorul n-a oprit cu desãvârsire folosirea jurãmântului în justitie, în care Dumnezeu este luat ca martor cã ceea ce se spune este adevãrul curat. Isus Însusi, cu prilejul judecãrii Sale înaintea Sinedriului, n-a refuzat sã dea mãrturie sub jurãmânt. Marele preot I-a zis: "Te jur, pe Dumnezeul cel viu, sã ne spui dacã esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu". Isus a rãspuns: "Tu ai zis", adicã "Da, sunt!" (Mat. 26,63-64). Dacã, în Predica de pe Munte, ar fi osândit jurãmântul înaintea instantelor judecãtoresti, Hristos, l-ar fi mustrat pe marele preot cu ocazia judecãrii Sale, iar în felul acesta, pentru binele urmasilor Sãi, ar fi întãrit propria Sa învãtãturã. Sunt foarte multi oameni care nu se tem sã-i însele pe semenii lor, dar au fost învãtati si impresionati de Duhul lui Dumnezeu cã e ceva îngrozitor sã-L mintã pe Fãcãtorul lor. Atunci când sunt pusi sã jure, ei îsi dau seama cã nu dau mãrturie numai înaintea oamenilor, ci si înaintea lui Dumnezeu; cã, dacã dau o mãrturie mincinoasã, aceasta se face înaintea Aceluia care citeste în inimã si care cunoaste exact adevãrul. Cunoasterea judecãtilor îngrozitoare, care au urmat acest pãcat, are o influentã de înfrânare asupra lor.

Dar, dacã este cineva care poate sã mãrturiseascã cu hotãrâre sub jurãmânt, apoi acesta este crestinul adevãrat. El trãieste continuu ca si în prezenta lui Dumnezeu, stiind cã orice gând este descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de a face; si, când i se cere sã facã aceasta înaintea Legii, este drept ca el sã-L ia pe Dumnezeu ca martor cã ceea ce spune este adevãrul si numai adevãrul.

Isus a mers mai departe si a statornicit o regulã care înlãturã jurãmântul. El învatã cã adevãrul exact trebuie sã fie legea vorbirii. "Felul vostru de vorbire sã fie: 'Da, da si nu, nu'; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rãu".

Aceste cuvinte osândesc toate acele fraze fãrã înteles si de umpluturã, care sunt vecine cu profanarea. Ele condamnã complimentele înselãtoare, ocolirea adevãrului, frazele lingusitoare, exagerãrile, falsurile în comert, care sunt atât de obisnuite în societate si în lumea afacerilor. Ele mai învatã cã nici un om care încearcã sã parã ceea ce nu este, sau ale cãrui cuvinte nu exprimã adevãratele simtãminte ale inimii sale, nu poate fi numit sincer.

Dacã aceste cuvinte ale Domnului ar fi luate în seamã, ele ar pune capãt bãnuielilor rele si neplãcutelor vorbiri de rãu; pentru cã, vorbind despre faptele si motivele altuia, cine poate fi sigur cã spune exact adevãrul? Cât de deseori mândria, patima, ura personalã, coloreazã impresia fãcutã! O privire, un cuvânt, chiar un accent al vocii, pot fi însufletite de neadevãr. Si faptele pot sã fie în asa fel înfãtisate, încât sã dea o impresie gresitã. Si "ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rãu".

Tot ce fac crestinii trebuie sã fie transparent ca lumina soarelui. Adevãrul este de la Dumnezeu; înselãciunea, în oricare din miliardele ei de forme, este de la Satana, si oricine se îndepãrteazã în vreun fel oarecare de linia cea dreaptã a adevãrului se vinde singur puterii celui rãu. Totusi, nu este un lucru usor sã spui exact adevãrul. Nu putem sã spunem adevãrul, dacã nu cunoastem adevãrul. Si cât de adesea se întâmplã cã pãreri preconcepute, scãpãri din minte, o cunoastere incompletã, greseli de judecatã, ne împiedicã sã avem o dreaptã întelegere a lucrurilor cu care avem de-a face. Noi nu putem sã rostim adevãrul, dacã mintile noastre nu sunt cãlãuzite continuu de Acela care este Adevãrul.

Prin sfântul apostol Pavel, Domnul Hristos ne îndeamnã: "Vorbirea voastrã sã fie totdeauna cu har" (Col. 4,6). "Nici un cuvânt stricat sã nu vã iasã din gurã; ci unul bun, pentru zidire, dupã cum e nevoie, ca sã dea har celor ce-l aud" (Efes. 4,29). În lumina acestor texte din Sfânta Scripturã, se poate vedea cum cuvintele rostite de Domnul, pe Munte, osândesc vorbirea glumeatã, usuraticã si nerusinatã. Ele cer ca vorbirea noastrã sã fie nu numai sincerã, ci si curatã.

Aceia care au învãtat de la Hristos nu vor lua deloc parte "la lucrãrile neroditoare ale întunericului" (Efes.5,11). În vorbire, ca si în viatã, ei vor fi simpli, cinstiti si credinciosi, cãci se pregãtesc pentru societatea celor sfinti, în gura cãrora "nu s-a gãsit minciunã" (Apoc. 14,5).

"Sã nu vã împotriviti celui ce vã face rãu, ci oricui te loveste peste obrazul drept, întoarce-i si pe celãlalt."

Prilejuri de atâtare se iveau întruna la iudei din cauza contactului lor cu oastea romanã. Detasamentele militare stationau în diferite puncte, pretutindeni în Iudea si Galilea, iar prezenta acestora aducea mereu aminte poporului despre decãderea sa, ca natiune. Cu multã amãrãciune în inimã, iudeii auzeau puternicul sunet de trâmbitã si vedeau cetele de soldati, rânduindu-se în jurul stindardului Romei si salutând cu mult respect acest simbol al puterii ei. Ciocnirile între localnici si ostasi erau dese si atâtau ura poporului. Adesea, când vreun slujbas roman, însotit de garda sa de ostasi, se grãbea sã meargã dintr-un loc în altul, el punea mâna pe tãranii iudei, care lucrau la câmp, si îi silea sã poarte poveri pe drumuri de munte sau sã facã oricare alt serviciu de care era nevoie. Lucrul acesta era în armonie cu legea si obiceiul roman, iar împotrivirea la astfel de cereri dãdea nastere la umilinte si cruzimi. În fiecare zi, în sufletele oamenilor se adâncea dorul de a scutura jugul roman. Mai cu seamã printre galileenii îndrãzneti si brutali, spiritul revoltei era vãdit. Fiind un oras de granitã, Capernaum era sediul unei garnizoane romane si, chiar în timpul când Isus învãta norodul, vederea unei companii de ostasi le reamintea ascultãtorilor Sãi gândul amar al umilirii lui Israel. Norodul privea cu nerãbdare la Isus, nãdãjduind cã El era Cel care avea sã îngenunche mândria romanã.

Isus privea cu tristete fetele întoarse spre El. El observã spiritul de rãzbunare, care-si întipãrise pecetea cea rea asupra lor si stia cât de fierbinte doreste poporul puterea de a-i zdrobi pe împilatori. Plin de întristare, El îi îndemnã: "Nu vã împotriviti celui ce vã face rãu. Ci, oricui te loveste peste obrazul drept, întoarce-i si pe celãlalt".

Aceste cuvinte nu erau decât o repetare a învãtãturii Vechiului Testament. E adevãrat cã regula "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte" (Lev. 24,20), fãcea parte din legile date prin Moise, dar aceasta era o lege civilã. Nimeni nu avea dreptul sã se rãzbune, pentru cã aveau cuvintele Domnului: "Nu zice: 'Îi voi întoarce eu rãul!'" "Nu zice: 'Cum mi-a fãcut el, asa am sã-i fac si eu.'" "Nu te bucura de cãderea vrãjmasului tãu." "Dacã este flãmând vrãjmasul tãu, dã-i pâine sã mãnânce, dacã-i este sete, dã-i apã sã bea." (Prov. 20,22; 24,17.29; 25, 21. 22).

Toatã viata pãmânteascã a Domnului Isus a fost o trãire a acestui principiu. Mântuitorul nostru a pãrãsit locasul Sãu ceresc spre a le aduce vrãjmasilor Sãi pâinea vietii. Desi calomnia si prigoana au fost îngrãmãdite asupra Lui, de la leagãn si pânã la mormânt, ele n-au fãcut sã iasã de la El decât expresia unei iubiri iertãtoare. Iatã ce zice El prin profetul Isaia: "Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mã loveau si obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fata de ocãri si de scuipãri" (Is. 50,6). "Când a fost chinuit si asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la mãcelãrie si ca o oaie mutã înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura" (Is.53,7). Iar de pe crucea de pe Golgota strãbate prin veacuri rugãciunea Sa pentru ucigasii Sãi si solia plinã de nãdejde pentru tâlharul muribund.

Prezenta Tatãlui L-a cuprins pe Hristos si nu I s-a întâmplat nimic altceva decât ce a îngãduit iubirea nemãrginitã, pentru binecuvântarea omenirii. Acesta era izvorul Sãu de mângâiere si este si pentru noi. Acela care este pãtruns de Spiritul Domnului Hristos rãmâne în Hristos. Lovitura tintitã spre el cade asupra Mântuitorului, care îl înconjoarã cu prezenta Sa. Si orice vine asupra lui, vine de la Hristos. El n-are nevoie sã se împotriveascã rãului, deoarece Domnul este apãrarea sa. Nimic nu-l poate atinge, decât dacã îngãduie El, si "toate lucrurile" îngãduite "lucreazã împreunã spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Rom. 8,28).

"Orisicui vrea sã se judece cu tine si sã-ti ia haina, lasã-i si cãmasa. Dacã te sileste cineva sã mergi cu el o milã de loc, mergi cu el douã."

Isus îi îndemna pe ucenicii Sãi ca, în loc sã se împotriveascã cererilor acelora care aveau puterea, sã facã chiar mai mult decât li se pretindea. Si, pe cât era cu putintã, sã se achite de orice obligatie, chiar dacã aceasta trecea peste prevederile legilor tãrii. Legea, asa cum era datã prin Moise, recomanda o deosebitã consideratie fatã de cel sãrac. Când un om sãrac îsi dãdea haina ca zãlog sau gaj pentru vreo datorie, creditorului nu-i era îngãduit sã pãtrundã în locuinta acestuia, ca s-o ia. El trebuia sã astepte în ulitã pânã i se aducea zãlogul. Si, oricare ar fi fost împrejurãrile, obiectul trebuia înapoiat stãpânului sãu pânã seara (Deut. 24,10-13). În zilele Domnului Hristos, aceste mãsuri bune erau prea putin luate în seamã; dar Isus i-a învãtat pe ucenicii Sãi sã se supunã hotãrârii judecãtii, chiar dacã aceasta ar fi cerut mai mult decât îngãduia legea lui Moise. Chiar dacã li s-ar fi cerut o parte din îmbrãcãmintea lor, trebuia sã o dea. Mai mult, trebuia sã-i dea creditorului dreptul sãu si, dacã era nevoie, chiar mai mult decât atât. "Oricui vrea sã se judece cu tine", zicea El, "si sã-ti ia haina, lasã-i si cãmasa". Si dacã curierul îti cere sã mergi cu el o distantã de o milã, mergi douã.

Isus a adãugat: "Celui ce-ti cere, dã-i; si nu-i întoarce spatele celui ce vrea sã împrumute de la tine". Aceeasi învãtãturã a fost datã prin Moise: "Sã nu-ti împietresti inima si sã nu-ti închizi mâna înaintea fratelui tãu celui lipsit. Ci sã-ti deschizi mâna si sã-l împrumuti cu ce-i trebuie ca sã facã fatã nevoilor lui" (Deut. 15,7-8).

Textul acesta lãmureste întelesul cuvintelor Mântuitorului. Domnul nu ne învatã sã dãm fãrã nici o socotealã tuturor acelora care cer milã, ci zice: "Sã-l împrumuti cu ce-i trebuie, ca sã facã fatã nevoilor lui"; si acesta trebuie sã fie un dar, mai degrabã decât un împrumut; noi trebuie "sã dãm cu împrumut, fãrã sã nãdãjduim ceva în schimb" (Luca 6,35). Cine-si face milã si ajutã, pe trei îi hrãneste bine: pe cel lipsit, pe sine si pe Mine.

Învãtãtura Mântuitorului: "Sã nu vã împotriviti celui ce vã face rãu" a fost un cuvânt greu pentru iudeii rãzbunãtori, care au murmurat împotriva Lui, între ei. Dar Isus a fãcut o declaratie si mai tare:

"Ati auzit cã s-a zis: 'Sã iubesti pe aproapele tãu si sã urãsti pe vrãjmasul tãu'". Dar Eu vã spun: 'Iubiti pe vrãjmasii vostri, binecuvântati pe cei ce blesteamã, faceti bine celor ce vã urãsc si rugati-vã pentru cei ce vã asupresc si vã prigonesc, ca sã fiti fii ai Tatãlui vostru care este în ceruri'."

Acesta era spiritul Legii pe care rabinii o rãstãlmãciserã, fãcând din ea un sir de îndatoriri reci si aspre. Ei se socoteau a fi mai buni decât ceilalti oameni si având dreptul la deosebita favoare a lui Dumnezeu, în virtutea nasterii lor ca israeliti; dar Isus le-a îndreptat mintea spre spiritul iubirii iertãtoare, ca fiind dovada evidentã cã ei nu erau însufletiti de motive mai nobile decât vamesii si pãcãtosii pe care îi dispretuiau.

El le-a arãtat apoi ascultãtorilor Sãi pe Conducãtorul universului, cu numele nou de "Tatãl nostru". Isus dorea sã-i facã sã înteleagã cu câtã compãtimire suspinã inima lui Dumnezeu dupã ei. El îi învãta cã Dumnezeu poartã de grijã fiecãrui suflet pierdut; cã asa "cum se îndurã un tatã de copiii lui, asa se îndurã Domnul de cei ce se tem de El" (Ps. 103,13). O astfel de conceptie despre Dumnezeu n-a fost datã niciodatã lumii de nici o altã religie, în afarã de cea din Biblie. Pãgânismul îi învatã pe oameni sã priveascã Fiinta Supremã ca fiind ceva de temut, nicidecum de iubit, o zeitate dusmãnoasã, care trebuie sã fie îmblânzitã prin sacrificii, nicidecum un Pãrinte care revarsã asupra copiilor Sãi darul iubirii Sale. Chiar poporul Israel ajunsese asa de orb fatã de pretioasa învãtãturã a profetilor cu privire la Dumnezeu, încât aceastã descoperire a iubirii Sale pãrintesti era un subiect original, un nou dar fãcut lumii.

Iudeii sustineau cã Dumnezeu îi iubeste numai pe aceia care Îi slujesc - dupã pãrerea lor, pe aceia care împlinesc pretentiile rabinilor - iar toti ceilalti oameni zac sub osânda si sub blestemul Lui. Nu asa, zicea Isus; ci toatã lumea - atât cel rãu, cât si cel bun - stã în lumina strãlucitoare a iubirii Sale. Voi trebuie sã învãtati adevãrul acesta chiar din naturã; pentru cã Dumnezeu "face sã rãsarã soarele Sãu peste cei rãi si peste cei buni si dã ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti".

Pãmântul produce, an dupã an, bunãtãtile sale si îsi continuã miscarea de rotatie în jurul soarelui, nu pentru cã ar avea în sine o putere. Mâna lui Dumnezeu cãlãuzeste planetele si le poartã de grijã în mersul lor ordonat prin Cosmos. Tot prin puterea Sa, vara si iarna, timpul semãnatului si timpul seceratului, ziua si noaptea urmeazã una alteia într-o succesiune ordonatã. Prin Cuvântul Sãu, cresc plantele, apar frunzele, înfloresc florile. Orice lucru bun, pe care îl avem, fiecare razã de soare si picãturã de ploaie, fiecare bucatã de pâine, fiecare clipã de viatã, toate sunt un dar al iubirii.

Tatãl nostru cel ceresc a avut milã de noi chiar atunci când eram lipsiti si aveam un caracter neplãcut, fiind "vrednici sã fim urâti si urându-ne unii pe altii". "Dar când s-a arãtat bunãtatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, si dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele fãcute de noi în neprihãnire, ci pentru îndurarea Lui" (Tit 3,3-5). Iubirea Sa, o datã primitã în inimã, ne va face amabili si iubitori nu numai fatã de aceia care ne plac, ci si fatã de oamenii cei mai gresiti, cei mai decãzuti si cei mai pãcãtosi.

Numai aceia care sunt pãrtasi de fire dumnezeiascã sunt copii ai lui Dumnezeu. Nici clasa socialã, nici nasterea, nici nationalitatea, nici vreun privilegiu religios nu pot fi o dovadã cã suntem membri ai familiei lui Dumnezeu; ci adevãrata dovadã este iubirea, - o iubire care îmbrãtiseazã întreaga omenire. Chiar pãcãtosii ale cãror inimi nu sunt cu totul închise fatã de Duhul lui Dumnezeu vor rãspunde la bunãtate; asa cum sunt gata sã arate urã pentru urã, vor fi gata sã dea pe fatã si iubire pentru iubire. Dar numai Duhul lui Dumnezeu rãspunde cu iubire la urã. Sã fii amabil fatã de cel nemultumitor si fatã de cel rãu, sã faci binele fãrã sã nãdãjduiesti cã vei fi rãsplãtit este deviza casei regale ceresti, semnul sigur prin care copiii Celui Prea Înalt îsi descoperã pozitia lor înaltã.

"Voi fiti, dar, desãvârsiti, dupã cum si Tatãl vostru cel ceresc este desãvârsit." Matei 5,48.

Cuvântul "dar" înseamnã o concluzie, o urmare la ceea ce s-a spus mai înainte. Isus a descris înaintea ascultãtorilor Sãi îndurarea si iubirea dãinuitoare a lui Dumnezeu si, de aceea, îi îndeamnã sã fie desãvârsiti. Pentru cã Tatãl vostru cel ceresc "este bun si cu cei nemultumitori si cu cei rãi" (Luca 6,35), pentru cã S-a plecat ca sã vã înalte, de aceea, zicea Isus, puteti deveni ca El în caracter si puteti sã stati în picioare fãrã vinã, înaintea oamenilor si a îngerilor.

Conditiile vietii vesnice, sub har, sunt tot cele care erau în Eden - o perfectã ascultare de principiile Legii Sale. Mãsura de caracter prezentatã în Vechiul Testament este si în Noul Testament. Si aceasta nu este o mãsurã pe care sã n-o putem ajunge. În orice poruncã sau îndemn pe care-l dã Dumnezeu este o fãgãduintã care, cu sigurantã, se aflã la temelie. Dumnezeu a luat toate mãsurile ca sã putem ajunge asemenea Lui si El va face aceasta pentru toti cei care nu se împotrivesc printr-o vointã stricatã, care sã facã fãrã putere harul Sãu.

Dumnezeu ne-a iubit cu o iubire negrãitã, si iubirea noastrã se trezeste fatã de El pe mãsurã ce întelegem ceva din lungimea, lãrgimea, adâncimea si înãltimea acestei iubiri atrãgãtoare a Domnului. Prin cunoasterea iubirii Sale, doveditã fatã de noi pe când eram încã pãcãtosi, inima împietritã se înmoaie, se supune, iar pãcãtosul este transformat si ajunge un fiu al cerului. Dumnezeu nu Se foloseste de mãsuri constrângãtoare; mijlocul pe care îl întrebuinteazã El pentru a izgoni pãcatul din inimã este iubirea. Cu ajutorul ei, El transformã mândria în umilintã, iar vrãjmãsia si necredinta în iubire si credintã.

Iudeii se chinuiserã îngrozitor ca sã ajungã la desãvârsire prin propriile lor eforturi, dar dãduserã gres. Domnul le spusese cã, având neprihãnirea lor, cu nici un chip nu vor intra în Împãrãtia cerurilor. Acum, El le arãta caracterul neprihãnirii pe care o vor avea toti aceia care vor intra în ceruri. În toatã Predica de pe Munte El descrie roadele ei si acum, printr-o propozitie, aratã izvorul si natura ei: Fiti desãvârsiti, dupã cum si Dumnezeu este desãvârsit. Legea nu este altceva decât o copie a caracterului lui Dumnezeu. Priviti la Tatãl vostru cel ceresc si veti vedea în El o dovadã desãvârsitã a principiilor care stau la temelia cârmuirii Sale.

Dumnezeu este iubire. Ca si razele de luminã ce vin de la soare, iubirea, lumina si bucuria izvorãsc de la El peste toate fãpturile Sale. Natura Sa este de a da. Viata Sa însãsi este revãrsarea iubirii neegoiste; slava Sa este binele fiilor Sãi, iar bucuria Sa o pãrinteascã grijã pentru ei.

El ne spune sã fim desãvârsiti dupã cum este si El. Noi trebuie sã fim izvoare de luminã si binecuvântare pentru cei din jurul nostru, dupã cum este El pentru tot universul. Noi nu avem nimic de la noi însine, ci lumina iubirii Sale strãluceste asupra noastrã, iar noi trebuie sã reflectãm razele ei. Cu multã bunãtate din bunãtatea Sa, si noi putem sã fim desãvârsiti în sfera noastrã, asa dupã cum Dumnezeu este desãvârsit în sfera Lui.

Isus a spus: "Fiti desãvârsiti, dupã cum si Tatãl vostru este desãvârsit". Dacã sunteti copii ai lui Dumnezeu, sunteti pãrtasi ai naturii Sale si nu puteti fi altfel, decât asemenea Lui. Orice copil trãieste prin viata tatãlui sãu. Dacã sunteti copii ai lui Dumnezeu - nãscuti prin Duhul Sãu - trãiti prin viata lui Dumnezeu. În Hristos, "locuieste trupeste toatã plinãtatea Dumnezeirii" (Col. 2,9) si viata lui Isus se aratã "în trupul nostru muritor" (2 Cor. 4,11). Având-o în voi, aceastã viatã va da nastere la acelasi caracter si va da pe fatã aceleasi fapte pe care le-a arãtat si în El. În felul acesta, veti fi în armonie cu orice învãtãturã a Legii Sale, pentru cã Legea Domnului este desãvârsitã si învioreazã sufletul" (Ps. 19,7). Prin iubire, "neprihãnirea Legii" va fi "împlinitã în noi, care trãim nu dupã îndemnurile firii pãmântesti, ci dupã îndemnurile Duhului" (Rom. 8,4).