CUGETARI DE PE MUNTELE FERICIRILOR - Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati- Ellen G. White

Plângerea despre care e vorba aici este sincera întristare a inimii din cauza pãcatului. Isus zicea: "Si, dupã ce voi fi înãltat de pe pãmânt, voi atrage la Mine pe toti oamenii" (Ioan 12,32). Si când cineva este atras sã-L priveascã pe Isus, înãltat pe cruce, atunci vede pãcãtosenia firii omenesti. El vede cã pãcatul a fost cel care L-a biciuit si L-a rãstignit pe Domnul slavei. Vede cã, în timp ce a fost iubit cu o iubire de negrãit, viata sa a fost o continuã priveliste de nerecunostintã si rãzvrãtire. El a pãrãsit pe cel mai bun Prieten al sãu si a abuzat de cel mai pretios dar al cerului. L-a rãstignit din nou, pentru sine pe Fiul lui Dumnezeu si a strãpuns din nou inima aceea însângeratã si lovitã. Este despãrtit de Dumnezeu printr-un abis de pãcat, larg, întunecos si adânc; si plânge cu inima zdrobitã.

Cel ce plânge asa "va fi mângâiat". Dumnezeu ne descoperã vinovãtia, ca sã putem alerga la Hristos si, prin El, sã fim eliberati din robia pãcatului, sã ne bucurãm de slobozenia fiilor lui Dumnezeu. În sincerã pocãintã, putem sã venim la piciorul crucii si sã depunem poverile noastre.

Cuvintele Mântuitorului au o solie de mângâiere pentru aceia care trec prin dureri si lipsuri. Întristãrile noastre nu ies din pãmânt. Dumnezeu "nu necãjeste cu plãcere, nici nu mâhneste bucuros pe fiii oamenilor" (Plâng. 3,33). Când El lasã sã vinã încercãri si greutãti, face aceasta "pentru binele nostru, ca sã ne facã pãrtasi sfinteniei Lui" (Evrei 12,10). Dacã este primitã în credintã, încercarea care pare asa de amarã si greu de suportat se va dovedi o binecuvântare. Lovitura nemiloasã, care vestejeste bucuriile de pe pãmânt, va fi mijlocul de a ne întoarce privirile spre ceruri. Cât de multi sunt aceia care nu L-ar fi cunoscut niciodatã pe Isus, dacã întristarea nu i-ar fi fãcut sã caute mângâiere în El!

Încercãrile vietii sunt uneltele prin care Dumnezeu îndepãrteazã necurãtiile si asperitãtile din caracterul nostru. Tãierea, nivelarea si cizelarea, arderea si lustruirea lor, sunt o lucrare dureroasã. E greu sã fii slefuit pe tocilã. Dar piatra iese astfel pregãtitã pentru a-si lua locul în templul ceresc. Maestrul nu lucreazã cu atâta atentie si grijã la un material fãrã valoare. Numai pietrele Sale pretioase sunt lustruite ca pentru un palat.

Domnul va lucra pentru toti aceia care îsi pun încrederea în El. Vor fi învãtate lectii pretioase. Vor fi fãcute experiente pretioase.

Tatãl nostru ceresc nu-i uitã niciodatã pe aceia care sunt loviti de întristare. Când "David a suit dealul mãslinilor plângând si cu capul acoperit, si mergea cu picioarele goale" (2 Sam. 15,30), Domnul a privit îndurãtor asupra lui. David era îmbrãcat în sac si avea mustrãri de constiintã. De fapt, semnele exterioare ale umilintei lui mãrturiseau despre cãinta sa. Cu vocea inimii zdrobite si cu lacrimi, el Îi prezenta cazul sãu lui Dumnezeu si, de aceea, Domnul nu l-a pãrãsit pe servul Sãu. Niciodatã n-a fost David mai scump inimii Iubirii infinite ca atunci când, biciuit de constiintã, fugea sã-si scape viata de dusmanii sãi, care fuseserã atâtati la rãzvrãtire de propriul sãu fiu. Domnul zice: "Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnã dar, si pocãieste-te". (Apoc. 3,19). Hristos ridicã inima zdrobitã si înaltã sufletul întristat, pânã când devine locuinta Sa.

Dar când vine asupra noastrã strâmtoarea, câti dintre noi nu facem ca Iacov! Noi credem cã este mâna unui vrãjmas si ne luptãm orbeste în întuneric, pânã ce puterile ne pãrãsesc si nu gãsim nici o mângâiere sau liberare. Atingerea divinã de la revãrsatul zorilor i L-a descoperit lui Iacov pe Acela cu care se luptase, Îngerul legãmântului; plângând si fiind neputincios, el a cãzut pe pieptul Iubirii infinite, ca sã primeascã binecuvântarea dupã care dorea atât de mult sufletul sãu. Si noi, la rândul nostru, trebuie sã învãtãm cã încercãrile sunt spre bine, sã învãtãm sã nu dispretuim pedeapsa Domnului si nici sã nu slãbim când suntem mustrati de El.

"Ferice de omul pe care-l ceartã Dumnezeu!" El face rana si tot El o leagã; El rãneste si mâna Lui tãmãduieste. De sase ori te va izbãvi de necaz si de sapte ori nu te va atinge rãul". (Iov 5,17-19). Isus vine sã vindece pe oricine e lovit. Viata de lipsã, chin si suferintã, poate fi luminatã prin pretioasele descoperiri ale prezentei Sale.

Dumnezeu nu doreste ca noi sã rãmânem apãsati sub povara durerii mute, cu inima rãnitã si zdrobitã. El vrea ca noi sã ne uitãm în sus si sã privim scumpa Sa fatã plinã de iubire. Mântuitorul iubit stã alãturi de multi oameni ai cãror ochi sunt asa de orbiti de lacrimi, încât nu-L pot distinge. El doreste sã ne ia de mânã, sã privim spre El în simplã încredere, dându-I voie sã ne conducã. Inima Sa este deschisã pentru necazurile, întristãrile si încercãrile noastre. El ne-a iubit cu o iubire vesnicã si ne-a înconjurat cu îndurare. Noi putem sã ne punem încrederea în El si sã meditãm la bunãtatea Lui toatã ziua. El ne va ridica sufletul mai presus de întristãrile si frãmântãrile zilei, în Împãrãtia pãcii.

Gânditi-vã la aceasta, copii ai suferintei si întristãrii, si bucurati-vã în nãdejde. "Ceea ce câstigã biruinta asupra lumii este credinta noastrã" (1 Ioan 5,4).

Fericiti sunt si aceia care, împreunã cu Isus, plâng durerile lumii si sunt adânc mâhniti din cauza pãcatelor ei. Într-un astfel de plâns, nu este amestecat nici un gând egoist. Isus era omul durerilor, îndurând un chin sufletesc asa de mare, încât nici o limbã omeneascã nu l-ar putea descrie. Spiritul Sãu era sfâsiat si zdrobit de nelegiuirile oamenilor. El muncea din rãsputeri, ca sã usureze lipsurile si suferintele omenirii, si inima Sa era adânc întristatã când vedea cã multi refuzã sã vinã la El, ca sã aibã viata. Toti urmasii lui Hristos se vor împãrtãsi de aceastã experientã. Împãrtãsindu-se de iubirea Sa, ei vor intra în lucrarea Lui pentru mântuirea celor pierduti. Ei iau parte la suferintele lui Hristos si vor lua parte si la slava care se va descoperi. Fiind una cu El în lucrarea Sa si bând împreunã cu El din cupa durerilor, ei sunt pãrtasi si la bucuria Sa.

Prin suferintã a cãpãtat Isus lucrarea de mângâiere. În toate durerile omenirii, El era Cel care suferea. Si "prin faptul cã El Însusi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate sã vinã în ajutorul celor ce sunt ispititi" (Is. 63,9; Evr.2,18). Fiecare suflet care a intrat în aceastã lucrare are privilegiul de a se împãrtãsi de suferintele Sale. "Cãci, dupã cum avem parte din belsug de suferintele lui Hristos, tot asa, prin Hristos, avem parte si de mângâiere" (2 Cor.1,5). Domnul are o milã deosebitã pentru cel ce plânge si puterea de a topi inimi, de a câstiga suflete. Iubirea Sa deschide o cale cãtre sufletul rãnit si zdrobit si devine un balsam vindecãtor pentru cei întristati. "Pãrintele îndurãrilor si Dumnezeul oricãrei mângâieri" sã ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi însine suntem mângâiati de Dumnezeu, sã putem mângâia pe cei ce se aflã în vreun necaz" (2 Cor.1,3-4).