CUGETARI DE PE MUNTELE FERICIRILOR - PE COASTA MUNTELUI

Cu mai bine de paisprezece veacuri înainte de nasterea Domnului Isus în Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în frumoasa vale a Sihemului si, de pe o coastã a muntelui pe cealaltã, se auzeau glasurile preotilor care vesteau binecuvântãrile si blestemele, - "binecuvântarea, dacã veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru" blestemul, dacã nu veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru" (Deut.11,27-28). Si astfel, muntele de pe care au fost rostite cuvintele de binecuvântare a ajuns sã fie cunoscut sub numele de Muntele Binecuvântãrii. Dar cuvintele care au ajuns o binecuvântare pentru o lume pãcãtoasã si truditã n-au fost rostite pe Garizim. Curând însã, Israel a renuntat la idealul cel înalt, care fusese pus înaintea lui. Altcineva decât Iosua trebuia sã-l conducã pe poporul Sãu la adevãrata odihnã a credintei. Garizim nu mai este cunoscut ca Muntele Fericirilor, ci acel munte fãrã nume, de lângã lacul Ghenezaret, unde Isus a rostit cuvintele de binecuvântare în auzul ucenicilor Sãi si al multimii.

Sã ne întoarcem cu gândul la scena aceea si, asa cum stãm împreunã cu ucenicii pe costisa muntelui, sã pãtrundem în simtãmintele si gândurile care le-a umplut inimile. Întelegând ce însemnau cuvintele Domnului Isus pentru aceia care le auzeau, putem sã vedem în ele o nouã viatã si frumusete si sã primim si noi învãtãturile lor adânci.

Când Mântuitorul Si-a început lucrarea de slujire, credinta popularã despre Mesia si lucrarea Sa era de asa naturã, încât fãcea ca poporul sã fie cu totul nepregãtit sã-L primeascã. Spiritul adevãratei devotiuni se pierduse în traditii si ceremonii, iar profetiile fuseserã tâlcuite dupã dorinta inimii trufase si iubitoare de lume. Iudeii asteptau venirea Cuiva, nu ca un Mântuitor din pãcat, ci ca un mare print, care sã aducã toate natiunile sub stãpânirea Leului din semintia lui Iuda. În zadar îi chemase la pocãintã Ioan Botezãtorul, care avea puterea cercetãtoare de inimã a profetilor de pe vremuri. În zadar Li-l arãtase el, lângã Iordan, pe Isus, ca Miel al lui Dumnezeu, care ridicã pãcatele lumii. Dumnezeu cãuta sã îndrepte inimile lor spre profetia lui Isaia, care vorbea despre suferintele Mântuitorului, dar ei nu voiau sã asculte.

Dacã învãtãtorii si conducãtorii lui Israel ar fi fost gata sã primeascã harul Sãu transformator, Isus ar fi fãcut din ei trimisi ai Sãi în mijlocul oamenilor. În Iudea se vestise de prima datã venirea Împãrãtiei si acolo se adresase chemarea la pocãintã. Prin gestul izgonirii profanatorilor din templul din Ierusalim, Isus Se anuntase ca Mesia - Acela care avea sã curete sufletul de pãcat si sã facã din poporul Sãu un templu sfânt pentru Domnul. Dar conducãtorii iudei nu voiau sã se smereascã si sã-L primeascã pe umilul Învãtãtor din Nazaret. Cu prilejul celei de-a doua vizite a Sa la Ierusalim, El a fost târât înaintea Sinedriului si numai teama de norod i-a fãcut pe acesti demnitari sã nu încerce sã-I ia viata. Atunci, pãrãsind Iudea. Isus Si-a început lucrarea în Galilea.

Lucrarea Sa a continuat aici câteva luni, înainte de a se fi tinut Predica de pe Munte. Solia pe care El o vestise prin tarã, "Împãrãtia cerurilor este la usi", retinuse atentia tuturor categoriilor de oameni si aprinsese si mai mult flacãra nãdejdilor lor ambitioase. Vestea despre noul Învãtãtor se rãspândise pânã dincolo de hotarele Palestinei si, cu toatã atitudinea mai marilor, multã lume era cuprinsã de simtãmântul cã Acesta ar putea fi Eliberatorul fãgãduit. Multimi nenumãrate se îmbulzeau pe urmele lui Isus si însufletirea poporului crestea tot mai mult.

Pentru ucenicii care fuseserã în mai strânsã legãturã cu Domnul Hristos, venise prilejul sã se alipeascã si mai mult de lucrarea Sa, pentru ca aceste multimi sã nu fie lãsate fãrã îngrijire, ca oile fãrã pãstor. Unii dintre ucenici veniserã alãturi de El, la începutul lucrãrii Sale, si aproape toti doisprezece se legaserã ca membri ai familiei lui Isus. Dar chiar si ei, amãgiti de învãtãtura rabinilor, împãrtãseau asteptarea generalã a unui împãrat pãmântesc. Ei nu puteau sã înteleagã ce fãcea Isus. Fuseserã chiar încurcati si tulburati cã El nu fãcea nici un efort ca sã-Si întãreascã lucrarea prin câstigarea sprijinului preotilor si rabinilor; cã El n-a fãcut nimic ca sã-Si întãreascã autoritatea, ca împãrat pãmântesc. O mare lucrare trebuia sã se facã pentru acesti ucenici, înainte ca ei sã fie pregãtiti pentru sfânta însãrcinare, care avea sã li se dea atunci când Isus urma sã Se înalte la cer. Totusi, ei rãspunserã la iubirea lui Isus si, desi erau zãbavnici cu inima când era vorba sã creadã, Isus a vãzut cã putea sã-i pregãteascã si sã-i disciplineze pentru marea Sa lucrare. Si acum, dupã ce fuseserã atâta vreme cu Isus, izbutind sã-si întãreascã, într-o mãsurã oarecare, credinta în caracterul divin al misiunii Sale, si dupã ce poporul primise, de asemenea, dovada puterii Lui, pe care nimeni n-o putea pune la îndoialã, calea era pregãtitã pentru o mãrturisire a principiilor Împãrãtiei Sale, care avea sã le ajute sã priceapã adevãrata Sa naturã.

Singur, pe un munte aproape de Marea Galileii, Isus petrecuse toatã noaptea în rugãciune pentru acesti alesi ai Sãi. În zorii zilei, El îi chemã la Sine si, rostind cuvinte de rugãciune si învãtãturã, Îsi asezã mâinile pe capetele lor spre binecuvântare, punându-i la o parte pentru lucrarea Evangheliei. Apoi Se arãtã împreunã cu ei pe tãrmul mãrii, unde începuse sã se adune din zorii zilei o mare multime.

În afarã de gloata obisnuitã, venitã de prin satele Galileii, mai erau multi din Iudea si chiar din Ierusalim; din Perea si din populatia pe jumãtate pãgânã a tinutului Decapole; din Idumeia, de departe din sudul Iudeii, din Tir si Sidon, cetãtile feniciene de pe tãrmul mãrii Mediterane. "Când au auzit tot ce fãcea, au venit la El ca sã-L asculte si sã fie vindecati de bolile lor; si" din El iesea o putere, care-i vindeca pe toti" (Marcu 3,8; Luca 6,17-19).

Atunci, pentru cã îngustul tãrm al mãrii nu era încãpãtor pentru toatã multimea care venise sã-L asculte pe Isus, chiar dacã ar fi stat în picioare, Isus apucã drumul înapoi, spre coasta Muntelui. Ajungând la un loc mai ridicat, care îngãduia un loc plãcut pentru o mare adunare, El Se asezã pe iarbã, iar ucenicii si multimea fãcurã la fel.

Cuprinsi de simtãmântul cã se puteau astepta la ceva neobisnuit, ucenicii se adunarã cu totii aproape de Învãtãtorul lor. Din întâmplãrile care avuseserã loc în dimineata aceea, ei cãpãtaserã asigurarea cã în curând avea sã fie anuntat ceva deosebit cu privire la Împãrãtia pe care, dupã cum doreau din toatã inima, El avea s-o întemeieze peste putin timp. Un simtãmânt de asteptare strãbãtea multimea si fetele doritoare dãdeau dovadã de un adânc interes.

Si, cum sedeau pe costisa înverzitã, asteptând cuvintele divinului Învãtãtor, inimile lor erau pline de gânduri despre slava viitoare. Erau de fatã cãrturari si farisei, care asteptau ziua când aveau sã stãpâneascã peste romanii atât de urâti de ei si peste bogãtiile si splendoarea marelui imperiu al lumii. Sãrmanii tãrani si pescari nãdãjduiau sã audã asigurarea cã nenorocitele lor cocioabe, hrana sãrãcãcioasã, viata de muncã trudnicã si teama de lipsã, aveau sã fie înlocuite cu case îmbelsugate si zile de viatã plãcutã. În locul acelui vesmânt aspru, care era acoperãmântul lor în timpul zilei si asternutul lor în timp de noapte, trãgeau nãdejde cã Hristos avea sã le dea vesmintele bogate si costisitoare ale cuceritorilor lor.

Toate inimile palpitau de trufasã nãdejde cã, în curând, Israel avea sã fie onorat în fata natiunilor, ca popor ales al Domnului, iar Ierusalimul urma sã fie înãltat la rangul de capitalã a unui imperiu universal.