CUGETARI DE PE MUNTELE FERICIRILOR - Nu judecand, ci lucrand

Strãduinta de a câstiga mântuirea prin fapte proprii, îi face negresit pe oameni sã îngrãmãdeascã datini omenesti, ca baricadã împotriva pãcatului. Vãzând cã nu sunt în stare sã tinã Legea, ei vor nãscoci reguli si rânduieli care sã-i sileascã la ascultare. Toate acestea abat mintea de la Dumnezeu la eul personal. Iubirea Sa din inima omului se stinge si, o datã cu ea, piere si iubirea fatã de aproapele. Un sistem nãscocit de mintea omeneascã, cu nenumãratele sale pretentii, îi va face pe cei care-l sustin sã-i judece pe toti aceia care nu împlinesc mãsura prescrisã. Atmosfera criticii egoiste si strâmte înãbusã sentimentele nobile si generoase si îi face pe oameni sã devinã niste judecãtori egoisti si iscoditori josnici.

Fariseii fãceau parte din aceastã categorie de oameni. Ei nu ieseau de la serviciile religioase cu un simtãmânt de umilintã, din cauza propriei lor slãbiciuni, si nici recunoscãtori pentru marile privilegii primite de la Dumnezeu. Ieseau însã de acolo plini de mândrie spiritualã iar subiectul lor de conversatie era: "Eu însumi, sentimentele mele, cunostinta mea, cãile mele." Faptele lor erau mãsura dupã care îi judecau pe altii. Îmbrãcând vesmintele înãltãrii de sine, urcau pe scaunul de judecãtor, ca sã critice si sã osândeascã.

Poporul se împãrtãsea în mare mãsurã de acelasi spirit, amestecându-se în probleme de constiintã si judecându-se unii pe altii în lucrurile care privesc doar pe om si pe Dumnezeu. Tocmai despre spiritul si obiceiul acesta Isus zicea: "Nu judecati, ca sã nu fiti judecati". Adicã sã nu vã socotiti voi însivã ca o unitate de mãsurã. Nu faceti din pãrerile voastre, din vederile voastre asupra datoriei, din felul vostru de a interpreta Scriptura, o trestie de mãsurat pentru altii si nu-i osânditi în inima voastrã, dacã nu ajung la înãltimea voastrã. Nu-i criticati pe altii, rãstãlmãcindu-le motivele si dând sentinte.

"De aceea, sã nu judecati nimic înainte de vreme, pânã va veni Domnul, care va scoate la luminã lucrurile ascunse în întuneric si va descoperi gândurile inimilor" (1 Cor. 4,5). Noi nu putem citi inima. Fiind noi însine plini de greseli, nici nu suntem în mãsurã sã-i judecãm pe altii. Omul mãrginit poate judeca numai dupã cele de afarã. Numai Acela care cunoaste motivele ascunse ale faptelor, Se poartã cu duiosie si compãtimire, poate sã decidã asupra cazului fiecãrui suflet. "Asadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poti dezvinovãti; cãci, prin faptul cã judeci pe altul, te osândesti singur; fiindcã tu, care judeci pe altul, faci aceleasi lucruri" (Rom. 2,1). Astfel, aceia care îi osândesc sau îi criticã pe altii, se declarã ei însusi vinovati, pentru cã sãvârsesc aceleasi lucruri. Osândindu-i pe altii, ei îsi dau propria lor sentintã si Dumnezeu declarã cã aceastã sentintã este dreaptã. El primeste propriul lor verdict împotriva lor însisi.

Însãsi fraza: "Tu care judeci pe altul, faci aceleasi lucruri", ne redã întocmai mãrimea pãcatului aceluia care se încumetã sã-l vorbeascã de rãu si sã-l osândeascã pe fratele sãu. Isus zicea: "De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tãu si nu te uiti cu bãgare de seamã la bârna din ochiul tãu?"

Cuvintele Sale îl descriu pe acela care este gata în orice moment sã vadã defecte la altii. Si atunci când crede cã a descoperit o patã în caracterul sau viata unui om, este foarte zelos sã o trâmbiteze si altora; dar Isus spune cã aceastã trãsãturã de caracter, dezvoltatã prin sãvârsirea acestei lucrãri necrestinesti, este, în comparatie cu fapta criticatã, ca o bârnã fatã de un pai. Numai lipsa spiritului îngãduintei si iubirii îl poate împinge pe om sã facã dintr-un tântar armãsar. Aceia care n-au simtit niciodatã pocãinta deplinei predãri pe altarul lui Hristos nu dau pe fatã, în viata lor, blânda influentã a iubirii Mântuitorului. Ei înfãtiseazã fals spiritul delicat si curtenitor al Evangheliei si rãnesc sufletele pretioase, pentru care a murit Hristos. Potrivit cu ilustratia pe care o foloseste Domnul, acela care se lasã stãpânit de un spirit de criticã se face vinovat de un pãcat mai mare decât cel pe care-l învinuieste, pentru cã nu numai cã face acelasi pãcat, dar mai adaugã pe deasupra bãnuialã si spirit de criticã.

Domnul Hristos este singura mãsurã adevãratã a caracterului, si acela care se aseazã ca mãsurã pentru altii ia locul lui Hristos. Si, cum Tatãl "a încredintat toatã judecata Fiului" (Ioan 5,22), oricine se încumetã sã judece motivele altora uzurpã dreptul Fiului lui Dumnezeu. Acesti asa-zisi judecãtori si critici se aseazã de partea lui anticrist, "potrivnicul care se înaltã mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Asa cã se va aseza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu" (2 Tes. 2,4).

Un spirit rece, dedat la criticã si neiertãtor, care caracterizeazã fariseismul, este pãcatul care aduce cele mai nefericite urmãri. Atunci când viata religioasã a cuiva este lipsitã de iubire, Isus nu este în ea; lumina prezentei Sale nu este acolo. Nici activitatea deosebit de mare sau zelul lipsit de spiritul lui Hristos nu pot sã umple golul. Poate cã cineva, înzestrat cu o uimitoare ascutime de minte, descoperã defectele altora, dar tuturor acelora care se lasã târâti de acest spirit, Isus le zice: fãtarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tãu, si atunci vei vedea deslusit sã scoti paiul din ochiul fratelui tãu". Cel care se face vinovat de fapte reale este cel dintâi care bãnuieste fapta rea. Osândind pe altul, el încearcã sã ascundã si sã dezvinovãteascã rãul din propria sa inimã. Prin pãcat oamenii au cãpãtat cunostinta rãului. Prima pereche de oameni n-a început sã se învinovãteascã reciproc înainte de a fi pãcãtuit. Si firea omeneascã va face aceasta în mod inevitabil atunci când nu este stãpânitã de harul lui Hristos.

Atunci când îngãduie acest spirit de învinuire, oamenii nu se multumesc numai cu trâmbitarea a ceea ce îsi închipuie cã este o slãbiciune în fratele lor. Dacã mijloace mai blânde nu reusesc sã-l facã a sãvârsi ce cred ei cã trebuia sã se facã, vor recurge la constrângere. Pe cât le stã în putere, îi vor sili pe oameni sã se conformeze felului lor de a aprecia ceea ce este drept. Asa se purtau iudeii în zilele lui Hristos si asa s-a purtat întotdeauna biserica, ori de câte ori a pierdut harul lui Hristos. Vãzându-se lipsitã de puterea iubirii, ea s-a agãtat de bratul cel tare al statului, ca sã-si întãreascã dogmele si sã-si punã în aplicare decretele. Aici este taina tuturor legiuirilor religioase, care au fost decretate cândva, si taina tuturor persecutiilor, din zilele lui Abel pânã astãzi.

Hristos nu-i constrânge, ci îi atrage pe oameni la Sine. Singura fortã pe care o exercitã El este iubirea constrângãtoare. Când Biserica începe sã caute sprijinul puterii lumesti, este vãdit cã a pierdut puterea lui Hristos - constrângerea iubirii divine.

Dar problema este legatã de fiecare membru al bisericii si aici trebuie sã se producã vindecarea. Isus îl îndeamnã pe vorbitorul de rãu sã-si scoatã mai întâi bârna din ochiul sãu, adicã sã renunte la spiritul de criticã, sã mãrturiseascã si sã lepede propriul pãcat, înainte de a încerca sã-i îndrepte pe altii. Pentru cã "nu este nici un pom bun, care sã facã roadã rea; si nici un pom rãu, care sã facã roadã bunã" (Luca 6,43). Acest spirit de învinuire, pe care îl îngãduie inima ta, este o roadã rea si dovedeste cã pomul este rãu. Nu-ti foloseste la nimic sã clãdesti pe îndreptãtirea de sine; ceea ce-ti trebuie este o schimbarea a inimii. Înainte de a fi pregãtit sã-i îndrepti pe altii, trebuie sã ajungi tu însuti la aceastã experientã, pentru cã "din prisosul inimii vorbeste gura" (Matei 12,34).

Când vine o crizã în viata unui suflet oarecare si încerci sã dai un sfat sau o avertizare, cuvintele tale vor avea numai atâta greutate de influentat spre bine, cât propriul tãu exemplu si spirit au câstigat pentru tine. Trebuie sã fii bun, mai înainte de a fi în stare sã faci binele. Nu poti avea o influentã care sã-i schimbe pe altii, pânã ce propria ta inimã n-a fost umilitã, curãtitã si îmblânzitã prin harul lui Hristos. Dacã s-a sãvârsit în inima ta aceastã schimbare, va fi tot asa de natural pentru tine sã trãiesti spre binecuvântarea altora, cum este si pentru trandafir sã rãspândeascã parfumul sãu mirositor sau pentru vita de vie sã rodeascã ciorchinele purpuriu.

Dacã Hristos este în tine "nãdejdea mãririi", nu vei gãsi plãcerea sã-i pândesti pe altii, spre a le trâmbita greselile. În loc sã cauti sã învinuiesti si sã osândesti, tinta va fi sã ajuti, sã binecuvântezi si sã salvezi. Lucrând cu aceia care sunt în rãtãcire, vei asculta de îndemnul: "Ia seama la tine, ca sã nu fii ispitit si tu" (Gal. 6,1). Îti vei aduce aminte de câte ori te-ai rãtãcit tu însuti si cât de greu ti-a fost sã gãsesti drumul cel bun, dupã ce-l pierdusesi cândva. N-ai sã-l împingi pe fratele tãu într-un întuneric mai mare, ci, cu o inimã plinã de milã, îi vei atrage atentia asupra primejdiei care îl pândeste.

Acela care priveste adesea la crucea de pe Calvar, amintindu-si cã pãcatele sale L-au dus acolo pe Mântuitorul, nu va încerca niciodatã sã compare mãsura vinei sale cu a altora. El nu se va urca pe scaunul de judecatã spre a aduce învinuire împotriva altora. În inima aceluia care umblã în umbra crucii de pe Calvar, nu poate avea loc spiritul de criticã sau de înãltare de sine.

Abia când simti cã ti-ai putea jertfi demnitatea ta proprie, ba chiar viata ta, spre a-l salva pe un frate rãtãcit, abia atunci ai scos bârna din propriul tãu ochi si esti în stare sã-l ajuti pe fratele tãu. Atunci vei putea sã te apropii de el si sã-i misti inima. Niciodatã n-a fost cineva întors din calea sa gresitã prin mustrãri si reprosuri; dar, în felul acesta, multi au fost îndepãrtati de Hristos si si-au închis inimile în fata convingerii. Un spirit de iubire, o purtare amabilã si atrãgãtoare poate sã-i salveze pe cei rãtãciti si sã acopere o multime de pãcate. Descoperirea lui Hristos în propriul tãu caracter va avea o putere transformatoare asupra tuturor acelora cu care vii în contact. Fie ca Hristos sã Se manifeste zilnic în tine si El va descoperi prin tine energia creatoare a Cuvântului Sãu - o influentã blândã, convingãtoare si totodatã puternicã, pentru a crea din nou alte suflete dupã frumusetea Domnului Dumnezeului nostru.

Domnul Isus aminteste aici de anumiti oameni care n-au dorinta sã scape de sclavia pãcatului. Fiind în neîntreruptã legãturã cu rãul si viciile, natura lor a fost atât de mult degradatã, încât se agatã de rãu si nu vor sã fie despãrtiti de el. Slujitorii Domnului Hristos n-ar trebui sã se lase împiedicati de cei care dispretuiesc si batjocoresc Evanghelia.

Mântuitorul însã n-ar fi trecut niciodatã pe lângã un suflet, oricât de cufundat în pãcate ar fi fost el, dacã era gata sã primeascã adevãrurile pretioase ale cerului. Cuvintele Sale erau începutul unei vieti noi pentru vamesi si desfrânati. Maria Magdalena, din care El a scos sapte demoni, a rãmas cea din urmã la mormântul Mântuitorului si a fost cea dintâi pe care Domnul Isus a salutat-o în dimineata învierii Sale. Saul din Tars, unul dintre cei mai aprigi dusmani ai Evangheliei, a devenit Pavel, slujitorul devotat al Domnului Hristos. Sub înfãtisarea urii si a dispretului, chiar sub aceea a crimei si a degradãrii, poate fi ascuns un suflet pe care harul Domnului Hristos sã-l salveze, ca sã strãluceascã întocmai ca o piatrã scumpã în coroana Mântuitorului.

"Cereti si vi se va da; cãutati si veti gãsi; bateti si vi se va deschide." Matei 7,7.

Pentru a nu da prilej neîncrederii, neîntelegerii sau unor interpretãri gresite ale Cuvântului Sãu, Domnul repetã o întreitã fãgãduintã. El doreste ca aceia care Îl cautã pe Dumnezeu sã creadã în El, care este în stare sã le dea toate cele necesare. De aceea, adaugã: "Cãci orisicine cere capãtã; cine cautã gãseste si celui ce bate i se deschide".

Domnul nu pune nici o altã conditie decât aceea de a flãmânzi dupã harul Sãu si iubirea Sa.

"Cereti". Cererea aratã cã îti dai seama de nevoia ta; si, dacã ceri în credintã, vei primi. Domnul a dat asigurãri cu privire la Cuvântul Sãu si deci acesta nu poate da gres. Dacã vii cu adevãratã pocãintã, nu ar trebui sã ai simtãmântul cã ar fi o îndrãznealã din partea ta sã ceri ceea ce a fãgãduit Domnul. Atunci când ceri binecuvântãrile de care ai nevoie pentru desãvârsirea unui caracter dupã voia lui Hristos, Domnul te asigurã cã ceri conform unei promisiuni care este aprobatã. Dacã simti si stii cã esti pãcãtos, este destul de justificat sã ceri iertarea si mila Sa. Conditia în baza cãreia poti veni la Dumnezeu nu este aceea de a fi sfânt, ci aceea de a-L ruga pe El sã te curete de orice pãcat si întinãciune. Argumentul pe care-l putem invoca acum si oricând este marea noastrã nevoie, starea noastrã cu totul lipsitã de ajutor, care face din El si din puterea Sa mântuitoare o necesitate pentru noi.

"Cãutati". Sã nu dorim numai binecuvântãrile Sale, ci pe El, personal. "Împrieteneste-te dar cu Dumnezeu si vei avea pace" (Iov 22,21). Cautã si vei gãsi. Dumnezeu te cautã si orice dorintã pe care o simti de a veni la El se datoreste Spiritului Sãu, care te îndeamnã. Ascultã de acest îndemn. Hristos mijloceste pentru cel ispitit, rãtãcit si lipsit de credintã. El cautã sã te aducã în tovãrãsia Sa. "Dacã Îl vei cãuta, Îl vei gãsi" (1 Cron. 28,9).

"Bateti". Noi venim la Dumnezeu printr-o invitatie specialã si El asteaptã sã ne ureze bun venit în camera Sa de audientã. Primii ucenici care L-au urmat pe Domnul nu erau multumiti cu o convorbire grãbitã în timp ce mergeau; ei L-au întrebat: "Rabi, unde locuiesti?" S-au dus si au vãzut unde locuia si în ziua aceea au rãmas la El" (Ioan 1,38-39). Tot asa putem si noi sã fim admisi în cea mai strânsã intimitate si legãturã cu Dumnezeu. "Cel ce stã sub ocrotirea Celui Prea Înalt se odihneste la umbra Celui Atotputernic" (Ps. 91,1). Fie ca aceia care doresc binecuvântarea lui Dumnezeu sã batã si sã astepte la usa harului cu deplinã asigurare, zicând: "Pentru cã Tu, o, Doamne! ai zis: 'Cine cere, capãtã, cine cautã, gãseste; celui ce bate, i se va deschide'".

Isus privea la cei adunati sã asculte cuvintele Sale si dorea din toatã inima ca multimea aceea numeroasã sã pretuiascã harul si bunãtatea lui Dumnezeu. Ca sã ilustreze nevoia lor si bunãvointa lui Dumnezeu de a dãrui, El le înfãtiseazã un copil înfometat, care cere pâine de la tatãl sãu pãmântesc. "Cine este tatãl acela dintre voi", zice El, "care, dacã-i cere fiul sãu o pâine, sã-i dea o piatrã?" El face apel la iubirea duioasã si fireascã a pãrintelui fatã de copilul sãu si adaugã: "Deci, dacã voi, care sunteti rãi, stiti sã dati daruri bune copiilor vostri, cu cât mai mult Tatãl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer". Nici un om cu inimã de tatã nu îi va întoarce spatele fiului sãu flãmând, care cere pâine. Oare l-ar crede cineva în stare sã glumeascã cu copilul sãu, sã-i trezeascã dorintele numai cu scopul de a-l dezamãgi? Sã-i promitã cã îi dã mâncare bunã si hrãnitoare si apoi sã-i dea o piatrã? Si ar îndrãzni oare cineva sã-L dezonoreze pe Dumnezeu, închipuindu-si cã El n-ar rãspunde la apelurile copiilor Sãi?

"Deci, dacã voi, care sunteti rãi, stiti sã dati daruri bune copiilor vostri, cu cât mai mult Tatãl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer" (Luca 11,13). Duhul Sfânt, loctiitorul Sãu, este cel mai mare dintre toate darurile. Toate "lucrurile bune" sunt cuprinse în acest dar. Nici Creatorul nu ne poate da altceva mai mare sau mai bun. Când Îl rugãm fierbinte pe Domnul sã aibã milã de noi în strâmtorare si sã ne cãlãuzeascã prin Duhul Sãu cel Sfânt, El nu ne va lãsa nici-odatã fãrã rãspuns. Este cu putintã ca un pãrinte sã se întoarcã de la copilul sãu flãmând, dar Dumnezeu nu poate lepãda niciodatã strigãtul unei inimi lipsite, care tânjeste dupã El. Cu ce duiosie minunatã Si-a descris El iubirea! Iatã solia izvorâtã din inima Tatãlui pentru aceia care, în zilele de întuneric, cred cã Dumnezeu nu ia seama la ei: "Sionul zicea: 'M-a pãrãsit Domnul si m-a uitat Domnul!' Poate o femeie sã uite copilul pe care-l alãpteazã si sã n-aibã milã de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacã l-ar uita, Eu nu te voi uita cu nici un chip. Iatã cã te-am sãpat pe mâinile mele" (Isaia 49,14-16).

Fiecare fãgãduintã din Cuvântul lui Dumnezeu ne oferã un subiect de rugãciune, prezentând garantia lui Iehova ca asigurare pentru noi. Este privilegiul nostru sã-I cerem, prin Isus, orice binecuvântare de care avem nevoie. Putem sã-I spunem Domnului, cu simplitatea unui copil, chiar lucrul de care avem nevoie. Putem sã-I aducem la cunostintã toate nevoile noastre vremelnice, cerându-I atât pâine si îmbrãcãminte, cât si pâinea vietii si haina neprihãnirii lui Hristos. Tatãl tãu ceresc stie cã ai nevoie de toate lucrurile acestea si esti invitat sã I le ceri. În numele Domnului Isus, poate fi primit orice dar bun. Dumnezeu va onora acest Nume si va împlini trebuintele tale din bogãtiile dãrniciei Sale.

Dar sã nu uiti cã, dacã vii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui Tatã, recunosti cã esti un fiu al Sãu. Nu trebuie numai sã te încrezi în bunãtatea Sa, dar si sã te supui vointei Sale în toate, stiind cã iubirea Sa este neschimbãtoare. Tu trebuie sã te consacri lucrãrii Sale. Isus a dat fãgãduinta: "Cereti si veti cãpãta" (Ioan 16,24) numai acelora pe care El i-a îndemnat sã caute mai întâi Împãrãtia cerurilor si neprihãnirea Lui.

Darurile Aceluia care are toatã puterea în cer si pe pãmânt sunt puse la îndemâna copiilor lui Dumnezeu. Daruri atât de pretioase, deoarece ne vin prin jertfa nespus de mare a sângelui Mântuitorului; daruri care vor satisface dorul cel mai profund al inimii omenesti; daruri care dãinuiesc vesnic - vor fi primite si gustate cu bucurie de toti aceia care vin la Dumnezeu ca niste copilasi. Însuseste-ti fãgãduintele lui Dumnezeu, pune-le înaintea Lui ca fiind propriul Sãu cuvânt si atunci vei avea o bucurie deplinã.

"Tot ce voiti sã vã facã vouã oamenii, faceti-le si voi la fel." Matei 7,12.

La asigurarea iubirii lui Dumnezeu fatã de noi, Isus adaugã iubirea unul fatã de altul, într-un principiu larg, care cuprinde toate legãturile societãtii omenesti.

Iudeii erau preocupati de ceea ce aveau sã primeascã; problema cu care îsi bãteau capul era cum sã-si asigure puterea, respectul si serviciul care credeau cã li se cuvine. Dar Domnul Hristos ne învatã cã preocuparea noastrã nu trebuie sã fie: cât de mult vom primi, ci cât de mult putem sã dãm. Mãsura datoriei noastre fatã de altii se gãseste în ceea ce noi însine am socotit ca datorie a lor fatã de noi.

În prietenia ta cu altii, aseazã-te în locul lor. Pãtrunde în simtãmintele lor, în greutãtile lor, în dezamãgirile lor, în bucuriile si întristãrile lor. Identificã-te cu ei, apoi poartã-te cu ei asa cum ai dori sã se poarte ei cu tine, dacã ar fi sã schimbi locul cu ei. Aceasta este adevãrata regulã de sinceritate. Este o altã expresie a Legii. "Sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti" (Matei 22,39). Si acesta este si miezul învãtãturii profetilor. Este principiul cerului si va fi împlinit în toti cei ce sunt pregãtiti pentru societatea lui sfântã.

Regula de aur este principiul adevãratei curtenii, si ilustrarea ei cea mai adevãratã se vede în viata si caracterul lui Isus. O, ce raze de blândete si frumusete strãluceau în viata zilnicã a Mântuitorului nostru! Câtã noblete se revãrsa din însãsi prezenta Sa! Acelasi spirit va fi descoperit si în copiii Sãi. Aceia în care locuieste Hristos vor fi înconjurati de o atmosferã divinã. Vesmintele lor albe de curãtie vor fi îmbibate cu un parfum din grãdinile Domnului. Fetele lor vor strãluci de lumina Sa, luminând calea pentru picioarele care sovãie si care obosesc.

Nici un om care are adevãratul ideal, cu privire la un caracter desãvârsit, nu va da gres în a dovedi simpatia si iubirea lui Hristos. Influenta harului trebuie sã înmoaie inima, sã înnobileze si sã curete sentimentele, dând o delicatete de sus si un simt de bunãcuviintã.

Dar aceastã regulã de aur are o semnificatie si mai adâncã. Oricine a devenit ispravnic al feluritelor daruri ale lui Dumnezeu este chemat sã le împãrtãseascã sufletelor care zac în necunostintã si întuneric, tot asa cum ar dori sã i se împãrtãseascã si lui, dacã ar fi în locul lor. Apostolul Pavel zicea: "Eu sunt dator si grecilor, si barbarilor, si celor neînvãtati si celor învãtati" (Romani 1,14). Prin faptul cã ai stiut mai mult despre iubirea lui Dumnezeu, prin faptul cã ai primit mai mult din darurile bogate ale harului Sãu decât sufletul cel mai întunecat si mai decãzut de pe fata pãmântului, esti dator fatã de el sã-i faci parte de aceste daruri. Tot asa stau lucrurile si cu bunurile si binecuvântãrile vremelnice: tot ce ai mai mult decât semenii tãi, te face la fel de dator fatã de cei mai putini favorizati. Dacã suntem înstãriti sau chiar dacã viata ne e ceva mai înlesnitã, avem cea mai solemnã îndatorire sã îngrijim de sãrac, de bolnav, de vãduvã si orfan, asa cum am dori sã se îngrijeascã si ei de noi, dacã am fi unii în locul celorlalti.

Regula de aur cuprinde acelasi adevãr pe care îl sustine Predica de pe Munte: "Cu ce mãsurã veti mãsura, cu aceea vi se va mãsura". Ce le facem altora, fie bine, fie rãu, se întoarce sigur la noi, ca binecuvântare sau ca blestem. Tot ce dãm, primim iarãsi. Binecuvântãrile pãmântesti din care le facem parte si altora, pot fi, si adesea chiar sunt, rãsplãtite în aceeasi mãsurã. Ceea ce dãm în vreme de nevoie ne este înapoiat, adesea împãtrit, împãrãteste. Dar, în afarã de aceasta, darurile sunt rãsplãtite chiar în viata aceasta si printr-o revãrsare mai deplinã a iubirii Sale, care cuprinde toatã slava cerului si comoara Lui. Chiar si rãul se întoarce la cel ce l-a sãvârsit. Oricine a fost gata sã condamne sau sã descurajeze va ajunge sã treacã în viatã prin aceleasi împrejurãri prin care i-a fãcut pe altii sã treacã; el va simti ce au suferit ei din cauza lipsei sale de simpatie si de amabilitate.

Iubirea lui Dumnezeu fatã de noi a hotãrât astfel: El vrea sã ne aducã în situatia de a ne fi silã de asprimea propriilor noastre inimi si de a le deschide pentru a-L lãsa pe Isus sã locu-iascã în ele. Astfel, dintr-un rãu iese binele si ceea ce pãrea blestem ajunge binecuvântare.

Mãsura regulei de aur este adevãrata mãsurã a crestinismului. Tot ce este mai putin înseamnã dezamãgire. O religie care îi face pe oameni sã punã un pret mai mic pe fiintele omenesti pe care Hristos le-a pretuit atât de mult, încât Si-a dat viata pentru ele, o religie care ne face sã fim nepãsãtori fatã de nevoile, suferintele sau drepturile omului este o religie gresitã, falsã. Dispretuind cerintele celui sãrman, suferind si plin de pãcate, ne dovedim trãdãtori fatã de Hristos. Crestinismul are o putere atât de micã în lume pentru cã oamenii se fãlesc cu numele lui Hristos, dar viata lor Îi tãgãduieste caracterul. Numele Domnului este dezonorat din aceastã cauzã.

Despre biserica apostolicã din zilele acelea pline de strãlucire, când slava Mântuitorului înviat lumina asupra lor, stã scris cã nimeni nu zicea cã "averile sunt ale lui". Nu era nici unul printre ei care sã ducã lipsã". "Apostolii mãrturiseau cu multã putere despre învierea Domnului Isus. Si un mare har era peste toti". "Toti împreunã erau nelipsiti de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasã si luau hrana cu bucurie si curãtie din inimã. Ei lãudau pe Dumnezeu si erau plãcuti înaintea întregului norod. Si Domnul adãuga în fiecare zi la numãrul lor pe cei ce erau mântuiti" (Fapte 4,32.34.33; 2,46-47).

Poti sã rãscolesti cerul si pãmântul si nu vei gãsi un adevãr descoperit mai puternic decât acela care se dovedeste prin faptele de milostenie fatã de cei care au nevoie de simpatia si ajutorul nostru. Acesta este adevãrul asa cum este în Isus. Când cei care mãrturisesc Numele lui Hristos vor trãi în viata lor principiile regulii de aur, iar lucrarea Evangheliei va fi însotitã de aceeasi putere ca pe vremea apostolilor.

Pe vremea Domnului, locuitorii Palestinei trãiau în cetãti înconjurate de ziduri si cele mai multe erau asezate pe dealuri si munti. Ca sã ajungã cineva la porti, care se închideau la apusul soarelui, trebuia sã meargã pe potecute prãpãstioase si stâncoase. Cãlãtorul care venea spre casã la sfârsitul zilei trebuia adesea sã strãbatã urcusul cel greu în cea mai mare grabã, spre a ajunge la poartã înainte de cãderea noptii. Cel care întârzia rãmânea afarã.

Calea cea îngustã, care ducea în sus, spre casã si odihnã, I-a prilejuit Domnului Isus o ilustrare impresionantã a drumului pe care trebuie sã meargã crestinul. Calea pe care ti-o arãt Eu, zicea El, este îngustã; poarta este greu de trecut, pentru cã regula de aur exclude orice mândrie si egoism. Este adevãrat cã existã o cale mai largã, dar sfârsitul ei înseamnã nimicire. Dacã urci pe calea vietii spirituale, trebuie sã urci fãrã încetare, pentru cã este o cale care urcã. Trebuie sã mergi cu cei putini, deoarece multimea va alege calea care duce în jos.

Pe drumul mortii poate sã meargã omenirea întreagã, cu tot spiritul ei lumesc, cu tot egoismul, cu toatã mândria, necinstea si decãderea ei. Aici este loc pentru pãrerile si învãtãturile fiecãruia. Fiecare are ocazia de a urma si de a face orice i-ar spune iubirea de sine. Pentru a merge pe calea ce duce la pierzare, nu este nevoie sã cauti drumul, fiindcã poarta este largã si calea este latã, asa cã pasii se îndreaptã fãrã multã greutate spre cãrarea care se terminã cu moartea.

Însã drumul care duce la viatã este îngust, iar poarta este strâmtã. Dacã mai tii la vreun pãcat favorit, vei vedea cã drumul este prea îngust, ca sã-l poti pãstra. Cãile tale proprii, vointa, obiceiurile si faptele tale rele trebuie pãrãsite, dacã doresti sã umbli pe calea Domnului. Acela care vrea sã-I slujeascã Domnului Hristos, nu poate sã se ia dupã pãrerile lumii, sau sã aibã aceleasi standarde ca ea. Cãrarea care duce spre cer este prea îngustã, ca sã încapã pe ea ranguri sau bogãtii, este prea îngustã pentru ambitii egoiste, este prea gloduroasã si stâncoasã, ca sã urce pe ea aceia care iubesc o viatã usoarã. Truda, rãbdarea, sacrificiul de sine, mustrarea, sãrãcia, împotrivirea din partea pãcãtosilor au fost partea Domnului Hristos si trebuie sã fie si partea noastrã, dacã vrem sã intrãm odatã în Paradisul lui Dumnezeu.

Totusi nu trebuie sã tragem concluzia cã drumul care duce în sus este greu, iar acela care duce în jos este usor. De-a lungul drumului care duce la moarte sunt chinuri si pedepse, sunt dureri si dezamãgiri - avertizãri de a nu merge pe el. Iubirea lui Dumnezeu a fãcut sã fie asa de greu pentru cei nesocotiti si încãpãtânati, ca sã nu-i nimiceascã. Este adevãrat cã drumul Satanei este fãcut sã parã foarte atrãgãtor, dar nu este decât o amãgire. Pe calea celui rãu nu sunt decât remuscãri amare si griji chinuitoare. Am putea crede cã este un lucru plãcut sã ne purtãm cu mândrie si sã alergãm dupã ambitii; dar sfârsitul nu este decât chin si mâhnire. Planurile egoiste pot sã dea fãgãduinte mãgulitoare si sã ofere nãdejdea bucuriei, dar curând vom descoperi cã fericirea noastrã este otrãvitã si viata noastrã este amãrâtã de nãdejdi, care au ca singurã preocupare eul personal. Pe calea care duce la pierzare, poarta poate sã fie împodobitã frumos cu flori, dar de-a lungul ei nu sunt decât spini. Lumina sperantei, care lumineazã la intrare, dispare în întunericul deznãdejdii; iar sufletul care urmeazã calea aceasta coboarã în umbrele unei nopti fãrã sfârsit.

"Calea celor stricati este pietroasã", dar cãile întelepciunii sunt niste cãi plãcute si toate cãrãrile ei sunt niste cãrãri pasnice" (Proverbe 13,15; 3,17). Fiecare faptã a ascultãrii de Hristos, fiecare faptã de tãgãduire de sine, din pricina Numelui Sãu, fiecare încercare suportatã cum trebuie, fiecare biruintã câstigatã asupra ispitei este încã un pas pe drumul spre biruinta finalã. Dacã Îl luãm pe Domnul ca îndrumãtor al nostru, El ne va conduce în sigurantã. Nici cel mai slab pãcãtos sã nu regrete drumul pe care merge. Nici un cãutãtor sfios nu trebuie sã înceteze a umbla în lumina cea curatã si sfântã. Desi calea este asa de strâmtã, încât pãcatul nu poate fi îngãduit pe ea, totusi tuturor le-a fost asiguratã primirea si nici un suflet îndoielnic sau sfios nu trebuie sã zicã: "Dumnezeu nu-mi poartã de grijã".

Drumul poate fi aspru si urcusul stâncos; pot fi prãpãstii în dreapta si în stânga; putem avea parte de multã trudã pe drumul nostru; când suntem istoviti, când tânjim dupã odihnã, trebuie sã muncim mai departe; când suntem slãbiti, trebuie sã luptãm; când suntem descurajati, încã trebuie sã nãdãjduim; cu Hristos, ca Îndrumãtor al nostru, vom ajunge în cele din urmã în cerul atât de mult dorit. Hristos Însusi a mers pe drumul cel aspru, care stã înaintea noastrã, si a netezit calea pentru picioarele noastre. Pe tot parcursul drumului prãpãstios, care duce spre viata vesnicã, sunt izvoare de bucurie, care sã-l învioreze pe cel istovit. Aceia care umblã în cãile întelepciunii, chiar în vremuri de strâmtorare, se bucurã peste mãsurã, pentru cã Cel pe care Îl iubeste sufletul lor merge, nevãzut, alãturi de ei. Pe mãsurã ce înainteazã, ei vãd si mai lãmurit atingerea mâinii Sale; la fiecare pas, raze si mai strãlucitoare, de slavã, de la Cel nevãzut le lumineazã calea, iar cântãrile lor de laudã, din ce în ce mai puternice, se înaltã spre a se alãtura melodiilor îngerilor dinaintea tronului. "Cãrarea celor neprihãniti este ca lumina strãlucitoare, a cãrei strãlucire merge mereu crescând pânã la miezul zilei" (Prov. 4,18).

Drumetul întârziat, care se grãbea sã ajungã la poarta cetãtii, la apusul soarelui, nu putea sã se opreascã în drum pentru vreun lucru care l-ar fi putut atrage. Mintea lui era stãpânitã de un singur gând - sã intre pe poarta cetãtii. Acelasi gând puternic, zicea Isus, se cere si de la un crestin. Eu v-am descoperit strãlucirea caracterului, care este adevãrata strãlucire a Împãrãtiei Mele. Ea nu vã oferã nici o fãgãduintã de stãpânire pãmânteascã; totusi meritã cea mai mare dorintã si strãduintã. Eu nu vã chem sã luptati pentru stãpânirea marilor împãrãtii ale lumii acesteia; cu toate acestea nu trebuie sã credeti cã nu este nici o luptã de dat sau nici o biruintã de câstigat. Vã îndemn sã vã strãduiti, sã vã luptati cu disperare, ca sã intrati în Împãrãtia Mea spiritualã.

Viata crestinului este o bãtãlie si o alergare. Dar biruinta despre care e vorba aici nu poate fi câstigatã de puterea omeneascã. Câmpul de bãtaie este inima omeneascã. Bãtãlia pe care trebuie s-o dãm - cea mai mare bãtãlie care a fost datã vreodatã de om - este predarea eului personal în fata vointei lui Dumnezeu, predarea inimii în fata iubirii suverane. Omul cel vechi, nãscut din sânge si prin vointa firii pãmântesti, nu poate sã mosteneascã Împãrãtia lui Dumnezeu. Înclinatiile mosteni-te, obiceiurile vechi trebuie sã fie lepãdate.

Acela care se hotãrãste sã intre în Împãrãtia spiritualã va constata cã toate puterile unei firi nerenãscute, sprijinite de fortele împãrãtiei întunericului, se ridicã împotriva lui. Egoismul si mândria vor lua pozitie împotriva oricãrei încercãri de a le arãta cã sunt pãcãtoase. Prin noi însine, nu suntem în stare sã ne înfrângem dorintele si obiceiurile rele, care se luptã pentru suprematie. Nu putem avea biruintã asupra puternicului dusman care ne tine în sclavia sa. Numai Dumnezeu poate sã ne dea aceastã biruintã. El doreste sã avem stãpânire asupra noastrã însine, asupra vointei si cãilor noastre. Dar nu poate lucra în noi, fãrã consimtãmântul si conlucrarea noastrã. Duhul Sfânt lucreazã prin facultãtile si puterile date omului. Puterile noastre trebuie sã lucreze împreunã cu Dumnezeu.

Biruinta nu este câstigatã fãrã multã rugãciune stãruitoare, fãrã îngenuncherea eului la fiecare pas. Vointa noastrã nu trebuie sã fie silitã sã conlucreze cu uneltele divine, ci trebuie sã se supunã de bunã voie. Dacã ar fi cu putintã ca influenta Duhului lui Dumnezeu sã vã forteze cu o putere de o sutã de ori mai mare, aceasta n-ar face din voi adevãrati crestini, niste buni cetãteni ai cerului. Reduta Satanei n-ar fi sfãrâmatã în felul acesta. Vointa noastrã trebuie sã fie asezatã de partea vointei lui Dumnezeu. Prin voi însivã nu sunteti în stare sã vã aduceti planurile, dorintele si înclinatiile în ascultare de vointa lui Dumnezeu; dar, dacã vreti sã aveti vointã, Dumnezeu va lucra pentru voi "rãsturnând izvodirile mintii si orice înãltime, care se ridicã împotriva cunostintei lui Dumnezeu; si orice gând îl face rob ascultãrii de Hristos" (2 Cor. 10,5). Atunci veti duce "pânã la capãt mântuirea voastrã, cu fricã si cutremur. Cãci Dumnezeu este Acela care lucreazã în voi si vã dã, dupã plãcerea Lui, si vointa si înfãptuirea" (Fil. 2,12-13).

Multi sunt atrasi de frumusetea lui Hristos si de strãlucirea cerului, dar dau înapoi când este vorba de conditiile prin care pot sã si le însuseascã. Sunt multi oameni pe calea cea largã, nemultumiti de drumul pe care merg. Ei doresc sã se smulgã din sclavia pãcatului si cautã, în propria lor putere, sã se împotriveascã obiceiurilor pãcãtoase. Privesc spre calea cea strâmtã si spre poarta cea îngustã, dar plãcerile egoiste, iubirea de lume, mândria si ambitia nesfintitã pun un zid de despãrtire între ei si Mântuitorul. Dacã ar fi sã renunte la propria lor vointã, la pasiunile sau la idealurile lor, li s-ar cere un sacrificiu în fata cãruia ei sovãie, se clatinã si dau înapoi. Multi "vor cãuta sã intre si nu vor putea" (Luca 13,24). Ei doresc binele si se ostenesc sã-l facã; dar nu se lipesc de el cu toatã inima; nu sunt hotãrâti sã si-l asigure cu orice pret.

Dacã dorim sã biruim, singura nãdejde pentru noi este sã unim vointa noastrã cu vointa lui Dumnezeu si sã lucrãm împreunã cu El, orã de orã si zi de zi. Nu putem sã pãstrãm eul personal si totusi sã nãdãjduim a intra în Împãrãtia lui Dumnezeu. Dacã vom ajunge vreodatã la sfintenie, aceasta va fi cu putintã numai prin renuntarea la eul personal si prin primirea gândului lui Hristos. Mândria si îngâmfarea trebuie sã fie rãstignite. Suntem noi gata sã plãtim pretul care ni se cere? Suntem noi gata sã aducem vointa noastrã în perfectã armonie cu Dumnezeu? Pânã când nu vom fi dispusi la aceasta, harul transformator al lui Dumnezeu nu va putea face nici o schimbare în noi.

Lupta pe care trebuie s-o purtãm este "lupta cea bunã a credintei". "Iatã la ce lucrez eu", zicea sfântul apostol Pavel, "si mã lupt dupã lucrarea puterii Lui, care lucreazã cu tãrie în mine" (Col. 1,29).

Iacov, în timpul marii strâmtorãri a vietii sale, s-a îndreptat spre rugãciune. El avea o tintã covârsitoare - sã ajungã la transformarea caracterului. Dar, în timp ce se ruga stãruitor lui Dumnezeu, un vrãjmas, cum îsi închipuia el, a pus mâna pe el si, toatã noaptea, Iacov s-a luptat sã-si scape viata. Dar nici chiar primejdia care-i ameninta viata nu l-a fãcut sã se abatã de la tinta pe care si-o pusese în sufletul lui. Când puterea îi era pe sfârsite, Îngerul s-a folosit de puterea Sa divinã si, printr-o singurã atingere, Iacov si-a dat seama cu cine se luptase. Rãnit si fãrã ajutor, el a cãzut pe pieptul Mântuitorului si I-a cerut binecuvântarea. El nu voia sã-L lase sã plece, nici sã înceteze cu ruga sa si Domnul a împlinit cererea acestui suflet pocãit si fãrã ajutor, potrivit cu fãgãduinta Sa: "Sã caute ocrotirea Mea si sã facã pace cu Mine; da, sã facã pace cu Mine" (Isaia 27,5). Iacov s-a rugat cu o inimã hotãrâtã: "Nu te voi lãsa, pânã nu mã vei binecuvânta" (Gen. 32,26). Duhul stãruintei fusese inspirat de Acela care Se luptase cu patriarhul. El a fost Cel care i-a dat biruinta si i-a schimbat numele din Iacov în Israel, zicând: "Ai luptat cu Dumnezeu si cu oamenii si ai fost biruitor" (Gen. 32,28). Lucrul pentru care Iacov se luptase în zadar, prin propriile sale puteri, a fost câstigat prin predarea eului si prin credintã stãruitoare. "Si ceea ce câstigã biruinta asupra lumii este credinta noastrã" (1 Ioan 5,4).

Se vor ivi învãtãtori mincinosi, ca sã vã abatã de la calea cea îngustã si de la poarta cea strâmtã. Feriti-vã de ei; desi sunt îmbrãcati cu piei de oaie, pe dinãuntru sunt lupi rãpitori. Isus ne aratã cum pot fi deosebiti învãtãtorii mincinosi de cei adevãrati. "Îi veti cunoaste dupã roadele lor". Apoi adaugã: "Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mãrãcini?"

Nu suntem sfãtuiti sã-i apreciem dupã vorbirile lor frumoase sau mãrturisirile lor lãudãroase. Ei urmeazã sã fie judecati dupã Cuvântul lui Dumnezeu. "La Lege si la mãrturie! Cãci dacã nu vor vorbi asa, este pentru cã n-au nici o luminã în ei" (Is. 8,20 ed. engl.). "Înceteazã, fiule, sã mai asculti învãtãtura, dacã ea te depãrteazã de învãtãturile întelepte" (Prov. 19,27). Ce fel de solie aduc acesti învãtãtori? Vã învatã ea sã-L onorati pe Dumnezeu si sã vã temeti de Numele Lui? Vã îndeamnã ea sã vã arãtati iubirea fatã de El, prin credinciosie fatã de poruncile Sale? Dacã oamenii nu vãd însemnãtatea Legii morale, dacã privesc cu neseriozitate învãtãturile lui Dumnezeu; dacã desfiinteazã una dintre cele mai mici din poruncile Sale si îi învatã pe oameni astfel, ei vor fi fãrã valoare înaintea cerului. Putem sã ne dãm seama cã sustinerile lor sunt fãrã temei. Ei sãvârsesc lucrarea care-si are originea în printul întunericului, vrãjmasul lui Dumnezeu. Nu toti cei care mãrturisesc Numele Sãu sau poartã semnul Sãu, sunt ai lui Hristos. "Multi dintre aceia care au învãtat în Numele Meu", zicea Isus, "la sfârsit vor fi gãsiti prea usori". "Multi Îmi vor zice în ziua aceea: 'Doamne, Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tãu? N-am scos noi demoni în Numele Tãu?' Atunci le voi spune curat: 'Niciodatã nu v-am cunoscut; depãrtati-vã de la Mine, voi toti cei care lucrati fãrãdelegea'".

Existã oameni care cred cã sunt drepti, când de fapt ei sunt porniti spre rãu. Desi sustin cã Hristos e Domnul lor si pe fatã sãvârsesc lucrãri mari în Numele Sãu, de fapt, sunt lucrãtori ai fãrãdelegii. "Cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblã tot dupã poftele lor". Acela care vesteste Cuvântul lui Dumnezeu este pentru ei ca "un cântãret plãcut, cu un glas frumos si iscusit la cântare pe coarde. Ei Îti ascultã cuvintele, dar nu le împlinesc deloc." (Ez. 33,31-32).

Numai pretentia de ucenicie n-are nici o valoare. Credinta în Hristos, acea credintã care mântuieste sufletul, nu este asa cum o prezintã multi. "Crede, crede", zic ei, "si n-ai nevoie sã tii Legea". Dar o credintã care nu duce la ascultare nu este decât încumetare. Apostolul Ioan zice: "Cine zice: 'Îl cunosc' si nu pãzeste poruncile Lui este un mincinos si adevãrul nu este în el." (1 Ioan 2,4). Nimeni sã nu aibã impresia cã interventii speciale sau manifestatii miraculoase trebuie sã constituie dovada cã lucrarea lor sau ideile pe care le sustin sunt adevãrate. Când îi vom auzi pe unii vorbind cu usurintã despre Cuvântul lui Dumnezeu si-i vom vedea cã pun impresiile, sentimentele si faptele lor mai presus de mãsura dumnezeiascã, putem fi siguri cã unii ca acestia nu au nici o luminã în ei însisi.

Ascultarea este dovada uceniciei. Pãzirea poruncilor dovedeste sinceritatea mãrturisirilor noastre de iubire. Când doctrina pe care o primim ucide pãcatul din inimã, curãtã sufletul de orice necurãtie si aduce roadã pentru sfintire, putem sti cã acesta este adevãrul lui Dumnezeu. Când bunãvointa, amabilitatea, compãtimirea, si simpatia se dovedesc în viata noastrã, când bucuria de a face binele este în inimile noastre, când Îl înãltãm pe Hristos si nu eul personal, putem fi siguri cã avem credinta cea adevãratã. "Prin aceasta stim cã Îl cunoastem, dacã pãzim poruncile Lui" (1 Ioan 2,3).

Norodul fusese adânc miscat de cuvintele Domnului. Frumusetea dumnezeiascã a principiilor adevãrului îi atrãsese pe toti, iar solemnele avertizãri ale Domnului Hristos veniserã la ei ca vocea cercetãtoare de inimi a lui Dumnezeu. Cuvintele Sale izbiserã la rãdãcinã ideile si pãrerile lor vechi. Ca sã asculte de învãtãtura Sa, se cerea o schimbare în toate deprinderile lor de a gândi si lucra. Aceasta avea sã îi aducã în conflict cu învãtãtorii lor religiosi, deoarece însemna rãsturnarea întregului sistem pe care rabinii îl înãltaserã timp de veacuri. De aceea, cu toate cã inimile ascultãtoare fuseserã miscate de cuvintele Sale, putini erau gata sã le accepte ca îndrumare în viatã.

Isus a sfârsit învãtãtura de pe Munte cu o ilustratie care prezenta uimitor de riguros însemnãtatea faptului de a pune în practicã cuvintele pe care El le rostise. În mijlocul multimilor care se îmbulzeau în jurul Mântuitorului, erau multi care îsi petrecuserã viata pe lângã Marea Galileii. În timp ce sedeau pe coasta muntelui, ascultând cuvintele Domnului Hristos, ei puteau sã vadã vãile si râpele prin care suvoaiele de munte îsi gãseau drum spre mare. În timpul verii, aceste suvoaie dispãreau adesea cu totul, lãsând în urma lor numai un vad uscat si plin de nisip. Dar când vântul iernii bãtea peste coline, râurile deveneau torente amenintãtoare si turbate, iesind uneori din matcã si mãturând totul în calea lor. Atunci, colibele înãltate de tãrani în poienile înverzite, în aparentã ferite de orice primejdie, erau târâte la vale. Dar sus, pe coline, se vedeau case clãdite în întregime din piatrã si multe din ele rezistaserã sute de ani furtunilor. Casele acestea fuseserã ridicate cu trudã si greutate. Nu era usor sã ajungi pânã la ele si asezarea lor apãrea mai putin atrãgãtoare decât câmpia înverzitã. Dar ele aveau temelia pusã pe stâncã, iar vântul, valurile si furtuna izbeau în ele în zadar.

Ca si ziditorii acestor case de pe stâncã, zicea Isus, este si acela care va primi cuvintele Sale si îsi va face din ele temelia caracterului si a vietii. Cu veacuri mai înainte, profetul Isaia scrisese: "Cuvântul Dumnezeului nostru rãmâne în veac" (Isaia 40,8). Si Petru, la multã vreme dupã rostirea Predicii de pe Munte, citând aceste cuvinte ale profetului Isaia, zicea: "Acesta este Cuvântul care v-a fost propovãduit prin Evanghelie" (1 Petru 1,25). Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru dãinuitor, pe care-l cunoaste lumea aceasta. El este temelia cea sigurã. "Cerurile si pãmântul vor trece", zicea Domnul, "dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24,35).

Marile principii ale Legii, izvorâte din însãsi natura lui Dumnezeu, sunt cuprinse în cuvintele Domnului Hristos de pe Munte. Oricine clãdeste pe ele, clãdeste pe Hristos, Stânca veacurilor. Primind Cuvântul, Îl primim pe Hristos. Si numai aceia care primesc astfel cuvintele Sale, clãdesc pe El. "Cãci nimeni nu poate pune o altã temelie decât cea care a fost pusã si care este în Isus Hristos" (1 Cor. 3,11). "Nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie sã fim mântuiti" (Fapte 4,12). Hristos, Cuvântul, descoperirea lui Dumnezeu - manifestarea caracterului Sãu, a Legii Sale, a iubirii Sale, a vietii Sale - este singura temelie pe care putem clãdi un caracter durabil. Noi clãdim pe Hristos, dacã ascultãm de Cuvântul Sãu. Nu este neprihãnit cel care are doar plãcere de neprihãnire, ci acela care împlineste neprihãnirea. Sfintenia nu este numai o rãpire sufleteascã; ea este rezultatul supunerii noastre fatã de Dumnezeu; ea înseamnã a face voia Tatãlui nostru ceresc. Când copiii lui Israel au tãbãrât la hotarele tãrii fãgãduite, nu era deajuns din partea lor sã aibã o cunoastere oarecare despre Canaan sau sã cânte cântãrile Canaanului. Numai lucrul acesta n-avea sã le dea dreptul sã stãpâneascã viile si livezile de mãslini din tara cea minunatã. Ei puteau sã punã stãpânire pe ea numai prin ocupatie, conformându-se conditiilor, dând dovadã de credintã vie în Dumnezeu, însusindu-si fãgãduintele Sale, în timp ce trebuia sã asculte de îndrumãrile Sale.

Religia înseamnã a împlini cuvintele lui Hristos nu pentru a câstiga favoarea lui Dumnezeu, ci din cauzã cã, desi cu totul nevrednici, am primit darul iubirii Sale. Hristos întemeiazã mântuirea omului nu pe simpla mãrturisire, ci pe credinta care se dovedeste prin faptele de neprihãnire. Ce se asteaptã din partea urmasilor lui Hristos este sã si facã, nu numai sã zicã. Caracterul se formeazã prin actiune. "Cãci toti cei ce sunt cãlãuziti de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8,14). Nu sunt fii ai lui Dumnezeu aceia ale cãror inimi sunt atinse de Spiritul lui Dumnezeu, nici aceia care se predau când si când puterii Sale, ci aceia care sunt cãlãuziti de El.

Vreti sã fiti urmasi ai lui Hristos si nu stiti cum sã începeti? Vã aflati în întuneric si nu stiti cum sã gãsiti lumina? Umblati potrivit cu lumina pe care o aveti. Hotãrâti-vã sã împliniti ce cunoasteti din Cuvântul Sãu. Când primiti Cuvântul în credintã, acesta vã va da putere sã ascultati. Dacã luati aminte la lumina pe care o aveti, o luminã si mai mare se va revãrsa asupra voastrã. Voi clãditi pe Cuvântul lui Dumnezeu si caracterul vostru va fi format dupã chipul caracterului lui Hristos.

Hristos, adevãrata temelie, este o piatrã vie; viata Sa este împãrtãsitã tuturor acelora care clãdesc pe El. "Si voi, ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca sã fiti o casã duhovniceascã" (1 Petru 2,5). "În El, toatã clãdirea bine închegatã creste ca sã fie un templu sfânt în Domnul" (Efeseni 2,21). Pietrele ajung sã fie una cu temelia, pentru cã aceeasi viatã locuieste în toate. Nici o furtunã nu poate dãrâma clãdirea aceasta, cãci cine împãrtãseste viata lui Dumnezeu, va trece prin toate cu El. Dar orice zidire înãltatã pe o altã temelia decât aceea a Cuvântului lui Dumnezeu se va prãbusi. Cel care, asemenea iudeilor din zilele Domnului Hristos, clãdeste pe temelia ideilor si pãrerilor omenesti, pe formele si ceremoniile nãscocite de mintea omeneascã sau pe alte lucrãri, pe care le poate face fãrã sã aibã nevoie de harul lui Hristos, înaltã casa caracterului sãu pe nisip nesigur. Furtunile grozave ale ispitelor vor mãtura si îndepãrta temelia de nisip si vor lãsa casa lui ca o epavã pe tãrmurile vremii.

"De aceea, asa vorbeste Domnul Dumnezeu" 'Voi face din neprihãnire o lege si din dreptate o cumpãnã si grindina va surpa locul de scãpare al neadevãrului si apele vor îneca adãpostul minciunii'." (Isaia 28,16-17).

Dar astãzi harul este pus în slujba celui pãcãtos. "Pe viata Mea, zice Domnul, Dumnezeu, cã nu doresc moartea pãcãtosului, ci sã se întoarcã de la calea lui si sã trãiascã. Întoarceti-vã, întoarceti-vã de la calea voastrã cea rea! Pentru ce vreti sã muriti, voi, casa lui Israel?" (Ez. 33,11). Glasul care vorbeste celui nepocãit din zilele noastre este glasul Aceluia care, cu inima plinã de durere, vãzând cetatea pe care o iubea, a exclamat: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine; de câte ori am vrut sã strâng pe fiii tãi cum îsi strânge gãina puii sub aripi si n-ati vrut! Iatã cã vi se lasã casa pustie" (Luca 13,34-35).

În Ierusalim, Isus vedea un simbol al lumii care lepãdase si dispretuise harul Sãu. El plângea, o, inimã împietritã, pentru tine! Chiar atunci când lacrimile lui Isus curgeau, cu ocazia Predicii de pe Munte, Ierusalimul ar fi putut sã se întoarcã si sã scape de o asa soartã. Încã putinã vreme, Darul cerului astepta ca aceastã cetate sã-L primeascã. Tot asa, iubite suflet, Isus încã îti vorbeste, cu accente pline de iubire. "Iatã, Eu stau la usã si bat. Dacã aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. 3,20). "Iatã cã acum este vremea potrivitã; iatã cã acum este ziua mântuirii" (2 Cor. 6,2). Voi, care vã puneti nãdejdea în voi însivã, clãditi pe nisip. Dar încã nu este prea târziu ca sã scãpati de ruina care vã amenintã. Înainte de a izbucni furtuna, alergati la temelia cea sigurã. "De aceea asa vorbeste Domnul Dumnezeu: 'Iatã pun ca temelie în Sion o piatrã, o piatrã încercatã, o piatrã de pret, piatra din capul unghiului clãdirii, temelie puternicã; cel ce o va lua ca sprijin nu se va grãbi.'" (Isaia 28,16). "Întoarceti-vã la Mine, si veti fi mântuiti, toti cei ce sunteti la marginile pãmântului! Cãci Eu sunt Dumnezeu si nu este altul" (Isaia 45,22). "Nu te teme, cãci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, cãci Eu sunt Dumnezeul tãu; Eu te întãresc, tot Eu îti vin în ajutor, Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare" (Isaia 41,10). "Voi nu veti fi nici rusinati, nici înfruntati, în veci de veci." (Isaia 45,17).