CUGETARI DE PE MUNTELE FERICIRILOR - Ferice de cei blanzi

În fericiri descoperim o cale crescândã de experientã crestinã. Aceia care au simtit nevoia de Hristos, aceia care au plâns din cauza pãcatului si au stat împreunã cu Hristos în scoala durerii, vor învãta blândetea de la Divinul Învãtãtor.

Rãbdarea si omenia, în caz de nedreptate, nu erau însusiri pretuite de pãgâni sau de iudei. Declaratia fãcutã de Moise sub inspiratia Duhului Sfânt, cã el era cel mai blând om de pe pãmânt, n-a fost socotitã, ca fiind o laudã, de cãtre cei din vremea sa, ci mai degrabã a stârnit milã sau dispret. Dar Isus pune blândetea printre cele dintâi însusiri pentru Împãrãtia Sa. Chiar în viata si caracterul Sãu se descoperã frumusetea dumnezeiascã a acestei virtuti.

Isus, strãlucirea slavei Tatãlui, "n-a crezut ca un lucru de apucat sã fie deopotrivã cu Dumnezeu, ci S-a dezbrãcat pe Sine Însusi si a luat chip de rob, fãcându-se asemenea oamenilor" (Filip. 2,6-7). El a consimtit sã treacã prin toate experientele umilitoare ale vietii, umblând printre fiii oamenilor nu ca un împãrat, ca sã cearã omagiu, ci ca Unul a cãrui misiune era de a sluji altora. Nu era în purtarea Sa nici o patã de bigotism, nici o asprime. Rãscumpãrãtorul lumii avea o naturã mai presus decât îngereascã; totusi blândetea si umilinta care îi atrãgeau pe toti la El, erau strâns legate de maiestatea Sa dumnezeiascã.

Isus Se golea pe Sine si, în tot ce fãcea, eul nu se arãta. El supunea totul vointei Tatãlui Sãu. Când misiunea Sa pe pãmânt era aproape de încheiere, El putea sã zicã: "Eu Te-am proslãvit pe pãmânt, am sfârsit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac" (Ioan 17,4). Si tot El ne dã îndemnul: "Învãtati de la Mine, cãci Eu sunt blând si smerit cu inima". "Dacã voieste cineva sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine" (Mat.11,29; 16,24), eul sã fie detronat si sã nu mai aibã domnia în suflet.

Acela care priveste la Hristos în tãgãduirea Sa de Sine, în smerenia inimii Sale, va fi constrâns sã zicã, asa cum zicea si Daniel când L-a vãzut pe Acela care era asemenea Fiului omului: "Frumusetea puterii mele se schimbã în slutenie" (Dan. 10,8). Independenta si dominatia sinelui, cu care ne preamãrim de multe ori, sunt vãzute în adevãrata lor ticãlosie, ca fiind semnele robiei lui Satana. Firea omeneascã se luptã totdeauna pentru întâietate, este totdeauna gata de ceartã, dar acela care Îl aflã pe Isus este golit de eu, de mândrie, de iubire, de întâietate si în sufletul lui este pace. Eul este pus în slujba Duhului Sfânt. Atunci nu mai ardem de dorinta de a avea locul cel mai de frunte. Nu mai avem ambitia de a da buzna si a izbi cu coatele spre a atrage atentia, ci simtim cã locul nostru cel mai înalt este la picioarele Mântuitorului. Privim la Isus, asteptând ca mâna Sa sã ne conducã si glasul Sãu sã ne cãlãuzeascã. Apostolul Pavel a simtit aceasta si a zis: "Am fost rãstignit împreunã cu Hristos si trãiesc" dar nu mai trãiesc eu, ci Hristos trãieste în mine. Si viata pe care o trãiesc acum în trup, o trãiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine Însusi pentru mine" (Gal.2,20).

Când Îl primim pe Hristos ca pe un oaspete în suflet, pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, va pãzi inimile si mintile noastre prin Hristos Isus. Viata Mântuitorului pe pãmânt, desi trãitã în mijlocul luptei, a fost o viatã de pace. În timp ce vrãjmasii furiosi Îl urmãreau continuu, El zicea: "Cel ce M-a trimis este cu Mine, Tatãl nu M-a lãsat singur, pentru cã totdeauna fac ce-I este plãcut" (Ioan 8,29). Nici o furtunã de mânie omeneascã sau satanicã nu era în stare sã tulbure linistea acelei desãvârsite comuniuni cu Dumnezeu. Si El ne spune: "Vã las pacea Mea", "Luati jugul Meu asupra voastrã si învãtati de la Mine, cãci Eu sunt blând si smerit cu inima, si veti gãsi odihnã pentru sufletele voastre" (Matei 11,29). Purtati împreunã cu Mine jugul servirii pentru slava lui Dumnezeu si pentru ridicarea omenirii si veti vedea cã jugul e usor si povara este usoarã.

Iubirea de noi ne distruge pacea. Câtã vreme mai trãieste eul, suntem gata sã-l ferim de mortificare sau insultã; dar, dacã a murit, iar viata noastrã este ascunsã cu Hristos în Dumnezeu, atunci nu ne va mai durea, dacã nu vom fi bãgati în seamã sau vom fi dispretuiti. Atunci vom fi surzi fatã de reprosuri si orbi fatã de dispret si insultã. "Dragostea este îndelung rãbdãtoare, este plinã de bunãtate; dragostea nu se laudã, nu se umflã de mândrie, nu se poartã necuviincios, nu cautã folosul sãu, nu se mânie, nu se gândeste la rãu, nu se bucurã de nelegiuire, ci se bucurã de adevãr, acoperã totul, crede totul, nãdãjduieste totul, suferã totul. Dragostea nu va pieri niciodatã" (1 Cor.13,4-8).

Fericirea izvorâtã din bucuriile pãmântesti este tot asa de schimbãtoare ca si împrejurãrile care îi dau nastere; dar pacea lui Isus este o pace continuã si dãinuitoare. Ea nu depinde de nici una dintre împrejurãrile vietii, nici de multimea bogãtiilor, nici de numãrul prietenilor pãmântesti. Hristos este izvorul de apã vie, si fericirea primitã de la El nu va pieri niciodatã. Blândetea Domnului Hristos manifestatã în cãmin îi va face fericiti pe cei ce-l locuiesc; ea nu provoacã ceartã, nu dã nici un rãspuns aspru, ci linisteste firea aprinsã, rãspândind o amabilitate care va fi simtitã de toti cei care se gãsesc în cercul lui încântãtor. Dacã este nutritã în inimã, ea face ca familiile de pe pãmânt sã fie o parte a marii familii de sus.

E mult mai bine pentru noi sã suferim sub o învinuire falsã, decât sã ne împovãrãm cu chinul rãzbunãrii împotriva vrãjmasilor nostri. Duhul de urã si rãzbunare a luat nastere în Satana si nu poate aduce decât rãu aceluia care îl nutreste. Smerenia inimii, blândetea aceea, care este rodul rãmânerii în Hristos, este adevãrata tainã a binecuvântãrii. "El slãveste pe cei blânzi, mântuindu-i" (Ps.149,4).

Cei blânzi "vor mosteni pãmântul". Prin dorinta de înãltare de sine a intrat pãcatul în lume si primii nostri pãrinti au pierdut stãpânirea asupra acestui pãmânt frumos, împãrãtia lor. Numai prin tãgãduirea de sine, Hristos rãscumpãrã ce e pierdut. El spune cã noi trebuie sã biruim asa cum a biruit El (Apoc. 3,12). Prin umilintã si predare de sine, putem deveni mostenitori împreunã cu El atunci când "cei blânzi vor mosteni pãmântul" (Ps.37,11).

Pãmântul fãgãduit celor blânzi nu va fi ca acesta, întunecat de umbra mortii si a blestemului. "Dar noi, dupã fãgãduinta Lui, asteptãm ceruri noi si un pãmânt nou, în care va locui neprihãnirea". "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului va fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji." (2 Petru 3,13; Apoc.22,3).

Nu mai este nici dezamãgire, nici întristare, nici pãcat, nimeni care sã zicã: "Sunt bolnav"; nu mai sunt nici cortegii de înmormântare, nici plâns, nici moarte, nici despãrtiri, nici inimi zdrobite; ci Isus va fi acolo, pacea va fi acolo. Acolo "nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arsita, nici soarele; cãci Cel ce are milã de ei, îi va cãlãuzi si-i va duce la izvoare de ape." (Is.49,10).