CUGETARI DE PE MUNTELE FERICIRILOR - Adevaratul motiv in slujire

"Luati seama sã nu vã îndepliniti neprihãnirea voastrã înaintea oamenilor, ca sã fiti vãzuti de ei."

Cuvintele rostite de Domnul pe Munte erau o expresie a învãtãturii nerostite a vietii Sale, pe care oamenii nu ajunseserã s-o priceapã. Ei nu puteau sã înteleagã cum, având o asa mare putere, a neglijat s-o foloseascã pentru a câstiga ceea ce ei socoteau ca fiind lucrul cel mai bun. Spiritul, motivele si metodele lor erau cu totul contrare celor ale Sale. Cu toate cã pretindeau a fi foarte plini de râvnã pentru cinstirea Legii, mândria desartã era adevãrata tintã pe care o urmãreau ei, si Domnul avea sã le arate cã iubitorul de sine este, de fapt, un cãlcãtor al Legii.

Dar principiile nutrite de farisei sunt date pe fatã de oamenii din toate timpurile. Spiritul fariseismului este spiritul firii omenesti. Si, cum Mântuitorul a arãtat deosebirea dintre spiritul si metodele Sale si acelea ale rabinilor, învãtãtura Sa este tot asa de potrivitã pentru oamenii tuturor timpurilor. Pe vremea Domnului Hristos, fariseii cãutau sã câstige favoarea cerului, pentru ca sã-si asigure onoarea lumii si profitul personal, lucruri pe care le priveau ca o rãsplatã a virtutii. În acelasi timp, ei fãceau paradã de faptele lor de milostenie înaintea norodului, ca sã-i atragã atentia si sã capete o faimã pentru sfintenia lor.

Isus le-a mustrat lãudãrosenia, spunând cã Dumnezeu nu recunoaste o asemenea slujire si cã lingusirea si admiratia poporului, pe care ei le cãutau cu atâta ardoare, erau singura rãsplatã pe care aveau sã o primeascã vreodatã.

"Tu, dar, când faci milostenie", zicea Domnul, "sã nu stie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta sã fie fãcutã în ascuns; si Tatãl tãu, care vede în ascuns, îti va rãsplãti".

Prin aceste cuvinte, Isus n-a învãtat cã faptele de milostenie trebuie tinute totdeauna în ascuns. Apostolul Pavel, scriind prin Duhul Sfânt, n-a ascuns generosul sacrificiu al crestinilor din Macedonia, ci a vorbit despre harul pe care Domnul îl lucrase în ei si, în felul acesta, si altii au fost însufletiti de acelasi duh. Tot el scria si bisericii din Corint si zicea: "Râvna voastrã a îmbãrbãtat pe foarte multi dintre ei" (2 Cor. 9,2).

Chiar cuvintele Domnului lãmuresc ce a vrut sã spunã, anume cã faptele de milostenie nu trebuie sã aibã scopul de a câstiga lãudã si cinste de la oameni. Adevãrata evlavie nu face nimic pentru a fi o priveliste. Aceia care umblã dupã cuvintele de laudã si lingusire si se hrãnesc cu ele, ca si cu o dulceatã, sunt crestini numai cu numele.

Prin faptele lor bune, urmasii lui Hristos trebuie sã aducã slavã nu lor însile, ci Aceluia prin al Cãrui har si putere au fãcut toate acestea. Orice faptã bunã este adusã la îndeplinire numai prin Spiritul Sfânt, si Spiritul este dat pentru proslãvirea Celui ce l-a dat, nu pentru a celui ce l-a primit. Când lumina lui Hristos strãluceste în suflet, gura va fi plinã de laudã si multumire fatã de Dumnezeu. Rugãciunile voastre, împlinirea datoriei, bunãtatea voastrã, tãgãduirea de sine nu vor alcãtui niciodatã tema gândurilor sau conversatiilor voastre. Isus va fi mãrit, eul va fi ascuns, si Hristos Se va arãta ca totul în toate.

Noi trebuie sã dãruim în sinceritate, nu spre a face paradã de faptele noastre bune, ci din milã si dragoste fatã de cei aflati în suferintã. Sinceritatea scopului, adevãrata bunãtate a inimii, este motivul care are pret în ochii cerului. Sufletul sincer în iubirea sa, cu inima întreagã în devotiunea sa, este privit de Dumnezeu ca fiind mai de pret decât mult aur din Ofir.

Nu trebuie sã ne gândim la rãsplatã, ci la slujire; cu toate acestea, bunãtatea arãtatã în acest spirit nu va rãmâne nerãsplãtitã. "Tatãl tãu, care vede în ascuns, îti va rãsplãti pe fatã". Dacã este adevãrat cã Dumnezeu Însusi este marea Rãsplatã, care le cuprinde pe toate celelalte, atunci sufletul Îl primeste si se bucurã de El numai în mãsura în care se face asemenea cu El în caracter. Numai cele ce sunt asemenea se pot pretui unele pe altele. Numai când ne dãruim pe noi însine lui Dumnezeu pentru binele omenirii, si El ni Se dãruieste nouã.

Nimeni nu poate sã facã loc în propria sa inimã si viatã, ca suvoiul binecuvântãrii lui Dumnezeu sã curgã spre altii, fãrã ca sã primeascã el însusi o bogatã rãsplatã. Colinele si câmpiile care oferã o albie, pentru ca pâraiele de munte sã ajungã la mare, nu suferã nici o pierdere prin aceasta. Ceea ce dau ele este rãsplãtit însutit, pentru cã torentul care curge, murmurând în drumul sãu, lasã în urmã darul sãu de verdeatã si rodnicie. Iarba de pe malurile sale este de un verde viu, copacii sunt plini de frunzis verde, florile sunt mai îmbelsugate. Când pãmântul rãmâne sterp si scorojit de arsita dogoritoare a soarelui de varã, un brâu de verdeatã aratã cursul râului; iar câmpia care îsi deschide sânul, ca sã poarte comoara muntelui spre mare, este îmbrãcatã cu prospetime si frumusete - o dovadã a rãsplãtirii pe care harul lui Dumnezeu le-o dã tuturor celor care se predau, ca sã fie mijlocitori prin care El sã-si reverse binecuvântãrile Sale asupra lumii.

Aceasta este binecuvântarea de care au parte cei care aratã milã fatã de nevoiasi. Profetul Isaia zice: "Împarte-ti pâinea cu cel flãmând si adu în casa ta pe nenorocitii fãrã adãpost; dacã vezi pe un om gol, acoperã-l si nu întoarce spatele semenului tãu. Atunci lumina ta va rãsãri ca zorile si vindecarea ta va încolti repede" Domnul te va cãlãuzi neîncetat, îti va sãtura sufletul chiar în locuri fãrã apã; " Vei fi ca o grãdinã bine udatã, ca un izvor ale cãrui ape nu seacã" (Isaia 58,7-11).

Lucrarea de binefacere este de douã ori binecuvântatã. În timp ce acela care dã celui lipsit îi face fericiti pe altii, el însusi este binecuvântat într-o mãsurã mult mai mare. Harul lui Hristos dezvoltã în sufletul sãu trãsãturi de caracter, care sunt cu totul potrivnice egoismului - trãsãturi care vor curãti, înnobila si îmbogãti viata. Faptele de milostenie, sãvârsite în tainã, vor lega inimile laolaltã si le vor apropia tot mai mult de inima Aceluia din care izvorãste orice impuls bun. Micile atentii, micile fapte de iubire si sacrificiul de sine, care se revarsã din viatã tot asa de tãcut ca si parfumul dintr-o floare - toate acestea alcãtuiesc nu o micã parte din binecuvântarea si fericirea vietii. Se va vedea la urmã cã tãgãduirea de sine pentru binele si fericirea altora, oricât de umilã si nelãudatã aici pe pãmânt, este recunoscutã în cer ca semn al unirii noastre cu Împãratul slavei, care a fost bogat si, totusi, S-a fãcut sãrac pentru noi.

Se poate ca faptele de binefacere sã fi fost sãvârsite în tainã, dar influenta celui ce le-a sãvârsit nu poate fi ascunsã. Dacã lucrãm din toatã inima ca urmasi ai lui Hristos, inima va fi în strânsã simpatie cu Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu, impresionând spiritul nostru, va scoate la ivealã sfintele armonii ale sufletului, ca rãspuns la atingerea divinã.

Acela care dã talente sporite celor care au folosit cu întelepciune darurile ce le-au fost încredintate, are plãcere sã recunoascã lucrarea poporului Sãu credincios în Cel Iubit, prin al cãrui har si putere au lucrat. Aceia care au urmãrit dezvoltarea si desãvârsirea unui caracter crestin, punându-si puterile la lucru în fapte bune, vor culege în lumea viitoare ceea ce au semãnat. Lucrarea începutã pe pãmânt va ajunge perfectiunea în acea viatã mai înaltã si mai sfântã, care va dura cât vesnicia.

Fariseii hotãrâserã anumite ore pentru rugãciune; si, dacã se aflau în altã parte la timpul hotãrât, dupã cum se întâmpla adesea, se opreau oriunde ar fi fost - fie în stradã, fie în piatã, în mijlocul multimilor de oameni ce alergau încoace si încolo - si, asa cu voce tare, îsi înãltau rugãciunile lor formale. O astfel de închinare, adesea numai pentru înãltare de sine, a atras mustrarea necrutãtoare a lui Isus. Cu toate acestea, El n-a oprit rugãciunea publicã, pentru cã El Însusi Se ruga împreunã cu ucenicii Sãi, în prezenta multimilor. Dar El învãta cã rugãciunile particulare nu trebuie sã fie auzite decât de Dumnezeu. Nici o ureche curioasã nu trebuie sã primeascã povara unor astfel de cereri.

"Când te rogi, intrã în odãita ta". Sã avem un loc stabilit pentru rugãciunea tainicã. Isus alesese locuri anume pentru comuniunea cu Dumnezeu si tot asa trebuie sã facem si noi. Adesea, se simte nevoia sã ne retragem într-un loc anume, oricât de umil ar fi, unde putem sã fim singuri cu Dumnezeu.

"Roagã-te Tatãlui tãu, care este în ascuns". În numele lui Isus, putem sã venim în prezenta lui Dumnezeu cu încrederea unui copil. Nu este nevoie de nici un om ca mijlocitor. Prin Isus, ne putem deschide inimile lui Dumnezeu, ca înaintea Unuia care ne cunoaste si ne iubeste.

În locul tainic al rugãciunii, unde nici un ochi nu ne vede, decât ochiul lui Dumnezeu, nici o ureche nu ne aude, decât urechea lui Dumnezeu, putem sã aducem cele mai tainice dorinte si frãmântãri ale noastre înaintea Tatãlui îndurãrii nemãrginite; si, în tãcerea si linistea sufletului, vocea aceea care nu zãboveste niciodatã sã rãspundã la strigãtul unor nevoi omenesti va vorbi inimilor noastre.

"Domnul este plin de milã si de îndurare" (Iacov 5,11). El asteaptã cu o iubire neobositã sã audã mãrturisirile celor abãtuti si sã le primeascã pocãinta. Asteaptã un semn de recunostintã din partea noastrã, cum asteaptã mama zâmbetul de recunoastere de la odrasla ei. Domnul vrea ca noi sã întelegem cât de arzãtor si duios ne doreste inima Sa. El ne invitã sã schimbãm încercãrile noastre cu simpatia Sa, întristãrile noastre cu iubirea Lui, rãnile noastre cu vindecarea Lui, slãbiciunea noastrã cu tãria Lui, goliciunea noastrã cu plinãtatea Lui. Niciodatã cel care a venit la El n-a fost dezamãgit. "Când îti întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie si nu ti se umple fata de rusine." (Psalmul 34,5).

Aceia care-L cautã pe Dumnezeu în ascuns, aducând înaintea Domnului nevoile lor si cerând ajutor, nu vor striga în zadar. "Tatãl tãu, care vede în ascuns, îti va rãsplãti". Dacã facem din Domnul tovarãsul nostru zilnic, vom simti cã puterile unei lumi nevãzute sunt în jurul nostru; privind la Isus, vom deveni asemenea chipului Sãu. Privind, vom fi schimbati. Caracterul este îmblânzit, curãtit si înnobilat pentru Împãrãtia cereascã. Rezultatul sigur al comuniunii si pãrtãsiei cu Domnul nostru va fi cresterea evlaviei, curãtiei si ardoarei. Rugãciunea va fi din ce în ce mai inteligentã. Noi primim o educatie dumnezeiascã si aceasta este doveditã printr-o viatã de sârguintã si zel.

Sufletul care se întoarce spre Dumnezeu dupã ajutor, sprijin si putere, prin rugãciune zilnicã si serioasã, va avea aspiratii nobile, o întelegere lãmuritã a adevãrului si datoriei, planuri mari de actiune si o continuã foame si sete dupã neprihãnire. Pãstrând legãtura cu Dumnezeu, vom ajunge în stare sã le dãm si altora, cu care venim în legãturã, lumina, pacea si seninãtatea care domnesc în sufletele noastre. Tãria câstigatã prin rugãciune, unitã cu efortul stãruitor de a ne educa mintea pentru meditatie si luare-aminte, ne pregãteste pentru îndatoririle zilnice si ne pãstreazã un duh linistit în toate împrejurãrile.

Dacã ne apropiem de Dumnezeu, El va pune în gura noastrã un cuvânt ca sã vorbim pentru El, chiar o laudã pentru Numele Sãu. Ne va da un ton din cântarea îngerilor, un imn de multumire pentru Tatãl nostru ceresc. În fiecare manifestare a vietii, se va da pe fatã lumina si iubirea unui Mântuitor care locuieste în inimã. Tulburãrile din afarã nu pot atinge viata care este trãitã prin credinta în Fiul lui Dumnezeu.

Pãgânii îsi închipuiau cã rugãciunile au meritul de a face ispãsire pentru pãcat. Altfel spus, cu cât rugãciunea era mai lungã, cu atât meritul era mai mare. Dacã ar fi putut deveni sfinti prin propriile lor eforturi, pãgânii ar fi avut în ei însisi ceva de care sã se bucure, o pricinã de laudã. Aceastã idee despre rugãciune este expresia principiului îndreptãtirii prin merite personale, care stã la temelia tuturor sistemelor falsei religii. Fariseii adoptaserã aceastã idee pãgânã despre rugãciune si nimic n-a înlãturat-o în zilele noastre, chiar printre aceia care se pretind a fi crestini. Repetarea de fraze obisnuite si tipice, când inima nu simte nici o nevoie de Dumnezeu, e la fel cu "bolboroselile" pãgânilor.

Rugãciunea nu este o ispãsire pentru pãcat. Ea nu are nici o virtute, nici vreun merit în sine. Toate cuvintele înflorite, pe care le folosim, nu pot fi echivalente nici chiar cu o singurã dorintã sfântã. Rugãciunile cele mai elocvente nu sunt decât cuvinte fãrã rost, dacã nu exprimã adevãratele sentimente ale inimii. Numai rugãciunea care izvorãste dintr-o inimã dornicã, în care sunt exprimate nevoile simple ale sufletului, ca si cum am cere o favoare unui prieten pãmântesc, asteptând ca ea sã fie împlinitã, doar aceasta este rugãciunea credintei. Dumnezeu nu doreste complimentele noastre ceremoniale, dar strigãtul negrãit al unei inimi zdrobite si stãpânite de simtãmântul pãcatului si al completei slãbiciuni îsi gãseste drum la Tatãl oricãrei îndurãri.

"Când postiti sã nu vã luati o înfãtisare posomorâtã, ca fãtarnicii." Matei 6,16

Postul pe care îl recomandã Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai mult decât o formã. El nu constã numai în a lãsa la o parte mâncarea, în a te îmbrãca în sac si în a-ti presãra cenusã pe cap. Acela care posteste, având adevãrata pãrere de rãu din cauza pãcatului, nu umblã niciodatã dupã laudã.

Tinta postului pe care Dumnezeu ne îndeamnã sã-l tinem nu este de a ne chinui trupul pentru pãcatul sufletului, ci de a ne ajuta sã ne dãm seama de caracterul grav al pãcatului, umilindu-ne inima înaintea lui Dumnezeu si primind harul Sãu iertãtor. Porunca Sa cãtre Israel era aceasta: "Sfâsiati-vã ini-mile, nu hainele, si întoarceti-vã la Domnul, Dumnezeul vostru." (Ioel 2,13).

Postul nu ne va fi de nici un folos pentru a face pocãintã sau a ne mãguli cã, prin propriile noastre fapte, vom merita sau vom cumpãra o mostenire între cei sfinti. Când I s-a adresat Domnului întrebarea: "Ce sã facem, ca sã sãvârsim lucrãrile lui Dumnezeu?", El a rãspuns: "Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: sã credeti în Acela pe care L-a trimis El." (Ioan 6,28-29). Pocãinta este întoarcerea de la eul personal spre Hristos, si, dacã Îl primim pe Hristos asa încât, prin credintã, El sã-Si poatã trãi viata în noi, faptele bune se vor vedea.

Isus zicea: "Tu, când postesti, unge-ti capul si spalã-ti fata, ca sã arãti cã postesti, nu oamenilor, ci Tatãlui tãu, care este în ascuns" (Matei 6,17-18). Ceea ce se face pentru slava lui Dumnezeu trebuie sã se facã cu bucurie, nu cu inima tristã si posomorâtã. În religia Domnului Isus nu este nimic posomorât. Dacã printr-o atitudine de murmurare, crestinii lasã impresia cã au fost dezamãgiti de Domnul lor, ei dau o mãrturie falsã despre caracterul Sãu si pun argumente în gura vrãjmasilor Sãi. Desi prin cuvinte au pretentia cã Dumnezeu este Tatãl lor, totusi, printr-o înfãtisare tristã si posomorâtã ei se prezintã lumii ca niste orfani.

Domnul doreste sã facem ca serviciul Sãu sã aparã atrãgãtor, cum si este în realitate. Sã faci ca tãgãduirea de sine si frãmântãrile ascunse ale inimii sã fie descoperite numai Mântuitorului. Sã faci ca poverile sã fie aduse la piciorul crucii si sã mergi înainte pe cãrare, bucurându-te în iubirea Aceluia care te-a iubit cel dintâi. Poate cã oamenii nu vor cunoaste niciodatã lucrarea care se sãvârseste în ascuns între un suflet si Dumnezeu, dar urmarea lucrãrii Duhului asupra inimii va fi vãzutã de toti, pentru cã "Acela care vede în ascuns, îti va rãsplãti".

Comoara adunatã pe pãmânt nu dãinuieste; hotii o sapã si o furã; moliile si rugina o stricã; focul si furtuna ne nimicesc averile. "Si unde este comoara voastrã, acolo va fi si inima voastrã". Comoara adunatã pe pãmânt va acapara mintea, dând cu totul la o parte lucrurile ceresti.

Iubirea de bani era pasiunea cea mai mare pe vremea iudeilor. Spiritul lumesc luase locul lui Dumnezeu si al religiei în suflet. Tot asa stau lucrurile si în zilele noastre. Goana dupã îmbogãtire are o influentã asa de seducãtoare si fermecãtoare asupra vietii, încât nobletea si omenia sunt pervertite, pânã când se pierd. Slujirea Satanei este plinã de grijã, frãmântare si muncã istovitoare, iar bogãtia pe care oamenii se strãduiesc s-o adune pe pãmânt, nu e decât pentru scurtã vreme.

Domnul zicea: "Strângeti-vã comori în ceruri unde nu le mãnâncã moliile si rugina si unde hotii nu le sapã, nici nu le furã. Pentru cã unde este comoara voastrã, acolo va fi si inima voastrã".

Sfatul este: "Sã vã strângeti comori în cer". Este în interesul vostru personal sã vã asigurati bogãtiile ceresti. Numai acestea sunt cu adevãrat ale voastre, din tot ce aveti. Comoara adunatã în cer este nepieritoare. Nici focul sau apele n-o pot nimici, nici hotii n-o pot jefui, nici moliile sau rugina n-o pot strica, pentru cã Dumnezeu este Cel care o pãstreazã.

Aceastã comoarã, pe care Domnul o socoteste mai de pret decât tot ce are pret, este "bogãtia slavei mostenirii Lui între sfinti" (Efes. 1,18). Ucenicii Domnului Hristos sunt numiti giuvaierurile Sale, comoara Sa pretioasã si deosebitã. El zice: "Ei sunt pietrele cununii împãrãtesti" (Zah. 9,16). "Voi face pe oameni mai pretiosi decât aurul curat, mai scump decât aurul din Ofir" (Is.13,12). Domnul Hristos priveste la poporul Sãu, în curãtia si desãvârsirea sa, ca la rãsplata suferintelor Sale, a umilintei si iubirii Sale, completarea strãlucirii Sale fiind Hristos, marele Centru, de la care radiazã toatã strãlucirea.

Nouã ne este dat sã ne unim cu El în marea lucrare de rãscumpãrare si sã ne împãrtãsim cu El de bogãtiile câstigate prin moartea si suferintele Sale. Sfântul apostol Pavel le scria crestinilor din Tesalonic: "Cãci cine este în adevãr nãdejdea sau bucuria, sau cununa noastrã de slavã? Nu sunteti voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteti slava si bucuria noastrã" (1 Tes. 2,19-20). Aceasta este comoara în vederea cãreia ne îndeamnã Domnul sã lucrãm. Caracterul este marele seceris al vietii. Fiecare cuvânt sau faptã care, prin harul lui Hristos, va da nastere, într-un suflet, la un impuls îndrumãtor spre cer, fiecare efort care tinde spre formarea unui caracter crestin, înseamnã adunarea unei comori în cer.

Unde este comoara, acolo va fi si inima. Prin fiecare efort sãvârsit în folosul altora, noi însine avem un mare folos. Acela care sacrificã bani sau timp pentru rãspândirea Evangheliei se înscrie, cu propriul sãu interes si cu rugãciuni, pentru lucrare si pentru sufletele care trebuie sã fie miscate prin ea, cu sentimentele sale de iubire care se revarsã asupra altora, iar el este îndemnat la o mai mare devotiune pentru Dumnezeu, ca sã poatã ajunge în stare sã le facã si mai bine.

Iar în ziua cea din urmã, când bogãtiile pãmântului vor pieri, acela care si-a adunat o comoarã în cer, va privi ce a câstigat - viata sa. Dacã am ascultat de cuvintele Domnului Hristos, atunci când ne vom aduna în jurul marelui tron alb, vom vedea suflete care au fost mântuite prin lucrarea noastrã si vom sti cã unul i-a câstigat pe altii, iar acestia pe altii - o mare ceatã adusã în cerul pãcii, ca rezultat al strãdaniilor noastre; acolo ne vom depune coroanele la picioarele lui Isus si-L vom lãuda de-a lungul veacurilor nesfârsite ale vesniciei. Cu ce bucurie îi va privi atunci lucrãtorul lui Hristos pe acesti rãscumpãrati, care se împãrtãsesc de slava Mântuitorului! Cât de pretios va fi cerul pentru aceia care au fost credinciosi în lucrarea de câstigare de suflete!

"Dacã deci, ati înviat împreunã cu Hristos, sã umblati dupã lucrurile de sus, unde Hristos sade la dreapta lui Dumnezeu" (Coloseni 3,1).

"Dacã ochiul tãu este sãnãtos, tot trupul tãu va fi plin de luminã" Matei 6,22.

Sinceritate intentiei, consacrarea din toatã inima fatã de Dumnezeu, sunt conditia despre care vorbeste Mântuitorul în cuvintele Sale. Fã ca intentia sã fie sincerã si nesovãielnicã, deosebeste adevãrul si ascultã de el, oricât ar costa aceasta si vei primi atunci lumina divinã. Adevãrata evlavie începe atunci când s-a pus capãt oricãrui compromis cu pãcatul. Atunci limbajul inimii va fi acela al apostolului Pavel: "Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea si aruncându-mã spre ce este înainte, alerg spre tintã, pentru premiul chemãrii ceresti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus". "Ba încã si acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, fatã de pretul nespus de mare al cunoasterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate si le socotesc ca un gunoi, ca sã câstig pe Hristos" (Filip. 3,13-14,8).

Dar, dacã ochiul este orbit de iubirea de sine, atunci nu e decât întuneric. "Dacã ochiul tãu este rãu, tot trupul tãu va fi plin de întuneric". Întunericul acesta îngrozitor i-a învãluit pe iudei într-o necredintã încãpãtânatã, fãcându-i neînstare sã pretuiascã misiunea si caracterul Aceluia care venise sã-i salveze din pãcate.

Cedarea în fata ispitei începe prin a-i îngãdui mintii sã sovãie, prin a fi nestatornic în încrederea ta în Dumnezeu. Dacã nu alegem sã ne predãm pe deplin lui Dumnezeu, atunci suntem în întuneric. Dacã pãstrãm vreo rezervã oarecare, atunci lãsãm o usã deschisã, prin care Satana poate sã intre sã ne rãtãceascã prin ispitele sale. El stie cã, dacã poate sã ne întunece viziunea, asa încât ochiul credintei sã nu-L mai poatã vedea pe Dumnezeu, nu va mai fi nici o piedicã împotriva pãcatului.

Preferinta pentru vreo dorintã pãcãtoasã dovedeste rãtãcirea sufletului. Fiecare îngãduintã fatã de acea dorintã întãreste a-versiunea sufletului fatã de Dumnezeu. Mergând pe calea doritã de Satana, suntem împresurati de umbrele rãului si fiecare pas duce la întuneric din ce în ce mai des, fãcând sã creascã tot mai mult orbirea inimii.

Aceeasi lege conduce atât lumea spiritualã, cât si lumea naturalã. Cel care locuieste în întuneric va ajunge în cele din urmã sã-si piardã puterea de a vedea. El este acoperit de un întuneric mai des decât acela de la miezul noptii; razele strãlucitoare de la miezul zilei nu-i pot aduce unuia ca acesta, nici o luminã. "El umblã în întuneric si nu stie încotro merge, pentru cã întunericul i-a orbit ochii" (Ioan 2,11). Nutrind mereu pãcatul în inimã, desconsiderând în chip voit apelurile iubirii divine, pãcãtosul pierde plãcerea de a face binele, dorul dupã Dumnezeu, însãsi putinta de a primi lumina cerului. Invitatia harului este încã plinã de iubire, lumina strãluceste tot asa de puternic ca si atunci când s-a revãrsat pentru prima datã asupra sufletului sãu, dar glasul întâmpinã urechi surde, lumina cade pe niste ochi orbiti.

Nici un suflet nu este pânã în cele din urmã pãrãsit de Dumnezeu, lãsat în propriile sale cãi, atâta timp cât mai este o sperantã pentru mântuirea lui. "Omul se îndepãrteazã de Dumnezeu, nu Dumnezeu de om". Tatãl nostru ceresc ne urmãreste cu apeluri, avertizãri si asigurãri de iubire, pline de compãtimire, pânã când alte ocazii si privilegii vor fi cu totul în zadar. Rãspunderea rãmâne asupra pãcãtosului. Împotrivindu-se astãzi Duhului lui Dumnezeu, el pregãteste calea pentru o altã împotrivire, când lumina va veni cu o putere si mai mare. În felul acesta, pornirea lui spre împotrivire ajunge din ce în ce mai puternicã, pânã când, în cele din urmã, lumina nu-l va mai putea impresiona si el va înceta sã rãspundã în vreun fel chemãrii Duhului lui Dumnezeu. Atunci "chiar lumina care este în tine", s-a fãcut întuneric. Însusi adevãrul pe care îl cunoastem a ajuns asa de pervertit, încât face sã creascã si mai mult orbirea sufletului.

Domnul Hristos nu zice cã omul va sluji sau nu va sluji la doi stãpâni, ci cã nu poate sã facã aceasta. Între interesele lui Dumnezeu si interesele lui Mamona nu existã nici o legãturã sau atractie. Chiar acolo unde constiinta îi avertizeazã pe crestini sã se fereascã, sã se lepede de sine, sã se opreascã, acolo, cel lumesc trece hotarul, spre a-si satisface pornirile sale egoiste. De o parte a hotarului este umilul urmas al lui Hristos; de cealaltã parte este usuraticul iubitor de lume, sclavul modei, dedat la frivolitate, rãsfãtându-se în plãceri oprite.

Nimeni nu poate sã ia o pozitie neutrã; nu existã nici o clasã de mijloc, care sã nu-L iubeascã pe Dumnezeu si nici sã slujeascã vrãjmasului dreptãtii. Hristos trebuie sã locuiascã în agentii Sãi omenesti, sã lucreze prin aptitudinile lor si sã actioneze prin capacitãtile lor. Vointa lor trebuie sã fie supusã vointei Lui; ei trebuie sã lucreze dupã îndemnurile Duhului Sãu. Atunci nu mai trãiesc ei, ci Hristos trãieste în ei. Acela care nu se predã cu totul lui Dumnezeu se aflã sub controlul unei alte puteri, ascultând de un alt glas, ale cãrui soapte au un caracter cu totul diferit. Serviciul pe jumãtate îl aseazã pe om de partea vrãjmasului, ca aliat plin de succes al ostilor întunericului. Când cei ce pretind a fi ostasi ai lui Hristos se angajeazã în confederatia Satanei si-i dau ajutor, ei dau dovadã cã sunt vrãjmasi ai lui Hristos. Ei îsi calcã jurãmântul cel sfânt si formeazã o legãturã între Satana si adevãratii ostasi, astfel cã, prin acesti agenti, vrãjmasul lucreazã mereu, ca sã rãtãceascã inimile ostasilor lui Hristos.

Cea mai puternicã fortãreatã a viciului în lumea aceasta nu este viata nelegiuitã a pãcãtosului învederat sau a omului decãzut si lepãdat de lume, ci viata aceea care, altfel, pare virtuoasã, onorabilã si nobilã, dar în care este nutrit un pãcat, este îngãduit un viciu. Pentru sufletul care se luptã în tainã împotriva unei ispite uriase, tremurând chiar pe pragul prãpastiei, un astfel de exemplu este unul dintre cele mai puternice îndemnuri spre pãcat. Acela care, fiind înzestrat cu înalte conceptii despre viatã, adevãr si onoare, calcã totusi cu bunã stiintã o regulã a sfintei Legi a lui Dumnezeu, a stricat darurile sale nobile, prefãcându-se într-o momealã pentru pãcat. Geniul, talentul, iubirea, chiar faptele generoase si pline de simpatie pot deveni momeli ale Satanei, ca sã atragã sufletele în prãpastia ruinei, atât pentru viata aceasta, cât si pentru viata viitoare.

"Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume. Dacã iubeste cineva lumea, dragostea Tatãlui nu este în el. Cãci tot ce este în lume: pofta firii pãmântesti, pofta ochilor si lãudãrosenia vietii, nu sunt de la Tatãl, ci din lume" (1 Ioan 2,15-16).

Acela care v-a dat viata cunoaste nevoia voastrã de hranã si o împlineste. Acela care a creat corpul nu este nepãsãtor fatã de nevoile voastre de îmbrãcãminte. Cel ce a dat un dar mare nu va da si tot ce mai trebuie, ca sã-l facã deplin?

Isus a îndreptat gândul ascultãtorilor Sãi la pãsãrile cerului, care îsi ciripesc imnurile lor de laudã, fãrã sã fie stânjenite de îngrijorãri; ele "nici nu seamãnã, nici nu secerã", si totusi Pãrintele cel vesnic Se îngrijeste de nevoile lor. Si Isus întreabã: "Oare nu sunteti voi cu mult mai de pret decât ele?"

Colinele si câmpiile strãluceau de multimea florilor si, atrãgând atentia spre ele, în rãcoarea diminetii, Isus a zis: "Uitati-vã cu bãgare de seamã cum cresc crinii de pe câmp". Formele pline de gratie si culorile plãcute ale pomilor si florilor pot fi copiate de iscusinta oamenilor, dar ce mânã poate sã dea viatã si unei flori sau unui firicel de iarbã? Fiecare floare de pe marginea drumului îsi datoreazã existenta aceleiasi puteri care a întocmit lumile înstelate din înãltimi. Prin toate lucrurile create, vibreazã un puls de viatã din inima mult cuprinzãtoare a lui Dumnezeu. Florile de pe câmp sunt învesmântate de mâna Sa în haine mai bogate decât au avut vreodatã cei mai bogati regi de pe pãmânt. Si "dacã astfel îmbracã Dumnezeu iarba de pe câmp, care astãzi este, iar mâine va fi aruncatã în cuptor, nu vã va îmbrãca El, cu mult mai mult, pe voi, putin credinciosilor?"

Cel ce a fãcut florile si i-a dat pãsãrelei ciripitul, zice: "Uitati-vã cu bãgare de seamã cum cresc crinii". "Uitati-vã la pãsãrile cerului". Privind la minunãtia lucrurilor naturii, puteti sã învãtati mai mult din întelepciunea lui Dumnezeu decât stiu învãtatii cei mari. Pe petalele crinului, Dumnezeu a scris o solie pentru voi - o solie scrisã într-un limbaj pe care inimile voastre îl pot citi numai dacã înlãturã neîncrederea, egoismul si grijile chinuitoare. De ce v-a dãruit El pãsãrele cântãtoare si flori gingase? Oare nu ca o revãrsare a iubirii din inima unui Pãrinte, care sã lumineze si sã înveseleascã drumul vietii voastre? Tot ce vã era necesar pentru existentã, v-ar fi putut fi dãruit, fãrã flori si pãsãri, dar Dumnezeu nu era multumit doar sã vã asigure ceea ce ar fi fost îndeajuns pentru întretinerea vietii. El a umplut pãmântul, vãzduhul si cerul cu frumuseti care sã vã vorbeascã despre intentia Lui plinã de iubire pentru voi. Frumusetea tuturor lucrurilor create nu este decât o razã din strãlucirea slavei Sale. Dacã a folosit o iscusintã atât de nemãrginitã pentru lucrurile naturii si pentru fericirea si bucuria voastrã, vã mai puteti îndoi cã va da fiecãruia orice binecuvântare de care are nevoie?

"Uitati-vã cu bãgare de seamã la crinii de pe câmp". Fiecare floare, care-si deschide petalele la lumina soarelui, ascultã de aceeasi mare lege, care cãlãuzeste stelele. Si cât de simplã si frumoasã, cât de plãcutã este viata ei!

Prin flori, Dumnezeu ne atrage atentia la frumusetea caracterului ce seamãnã cu cel al lui Hristos. El, care a dat asa frumusete florilor, doreste cu atât mai mult ca sufletul sã fie îmbrãcat cu frumusetea caracterului lui Hristos.

"Priviti", a zis Isus, "cum cresc crinii"; cum rãsar din pãmântul rece si negru sau din noroiul din albia râului si îsi revarsã frumusetea si parfumul lor plãcut. Cine s-ar gândi la o asemenea frumusete, dacã ar privi bulbul gloduros si cenusiu al crinului? Însã, când viata ascunsã de Dumnezeu în aceastã plantã se dezvoltã, la porunca Lui, sub influenta ploii si a luminii soarelui, oamenii rãmân uimiti, privindu-i gratia si frumusetea. Tot astfel se va dezvolta si viata lui Dumnezeu în fiecare suflet omenesc, care se va supune lucrãrii harului Sãu, care vine cu binecuvântãrile ei la toti, asemenea ploii si luminii soarelui în naturã. Prin Cuvântul lui Dumnezeu au fost create florile, si acelasi Cuvânt va produce în voi frumusetea Spiritului Sãu.

Legea lui Dumnezeu este legea iubirii. El v-a înconjurat cu frumusete, ca sã vã învete cã nu sunteti adusi pe lume doar ca sã munciti pentru voi însivã, sã sãpati si sã ziditi, sã vã obositi si sã plãnuiti, ci sã faceti ca viata voastrã sã fie strãlucitoare, veselã si frumoasã, prin iubirea lui Hristos, ca si florile, pentru a face fericite si alte vieti, prin lucrarea iubirii.

Tati si mame, îndemnati-i pe copiii vostri sã învete de la flori. Luati-i împreunã cu voi în grãdinã si pe câmp, sub pomii înverziti si deprindeti-i sã citeascã în naturã solia iubirii lui Dumnezeu. Faceti ca gândul despre El sã fie legat de pãsãri, flori si copaci, îndrumati-i pe copii sã vadã în fiecare lucru plãcut si frumos, un cuvânt al iubirii lui Dumnezeu pentru ei. Recomandati-le religia voastrã, prin însusirile ei plãcute. Faceti ca legea bunãtãtii sã fie scrisã pe buzele voastre.

Învãtati-i pe copii cã, prin iubirea cea mare a lui Dumnezeu, firea lor poate fi schimbatã si adusã în armonie cu El. Spuneti-le cã El doreste ca viata sã le fie frumoasã ca florile. Când culeg florile delicate, învãtati-i cã Cel care a fãcut florile este mult mai frumos decât ele. În felul acesta, vrejul inimii lor se va înfãsura în jurul Lui, va ajunge ca vita în jurul unui arac. Cel care e "cu totul plãcut" va ajunge pentru ei un tovarãs de fiecare zi si un prieten intim, iar viata lor va fi schimbatã dupã chipul curãtiei Sale.

Norodul care asculta Cuvintele Domnului Hristos astepta cu mare nerãbdare proclamarea împãrãtiei pãmântesti. În timp ce Isus le descoperea comorile cerului, întrebarea care se ridica din multe inimi era: Cum am putea sã ajungem la cele urmãrite de noi în lumea aceasta, folosindu-ne de El? Isus le-a arãtat cã, dacã fac din cele lumesti grija lor cea mai de seamã, atunci ei seamãnã cu neamurile pãgâne din jurul lor, trãind ca si când n-ar exista un Dumnezeu a Cãrui grijã iubitoare este îndreptatã spre fãpturile Sale.

"Toate aceste lucruri", zicea Domnul, "neamurile lumii le cautã. Tatãl vostru cel ceresc stie cã aveti trebuintã de ele. Cãutati mai întâi Împãrãtia lui Dumnezeu si neprihãnirea Lui; si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Luca 12,30; Matei 6,33). "Eu am venit sã vã înfãtisez Împãrãtia dragostei, a neprihãnirii si a pãcii. Deschideti-vã inimile ca sã primiti aceastã Împãrãtie si sã-i slujiti din toatã inima. Cu toate cã este o împãrãtie spiritualã, sã nu vã îngrijorati, crezând cã nevoile voastre vremelnice nu vor mai fi luate în seamã, dacã vã predati în slujba lui Dumnezeu. Acela care are toatã puterea în cer si pe pãmânt, va purta de grijã nevoilor voastre."

Isus nu ne scuteste de obligatia de a munci, dar ne sfãtuieste sã-L facem pe El Cel dintâi, Cel din urmã si Cel mai bun în orice. Sã nu întreprindem nici o lucrare, sã nu urmãrim nici un plan, sã nu cãutãm nici o plãcere, care ar împiedica lucrarea neprihãnirii Sale în caracterul si viata noastrã. Tot ce facem sã fie fãcut din toatã inima, ca pentru Domnul.

În timpul lucrãrii Sale pe pãmânt, Domnul Isus a dat demnitate vietii în toate amãnuntele ei, înfãtisându-le oamenilor slava lui Dumnezeu si supunând totul vointei Tatãlui Sãu. Dacã urmãm pilda Sa, avem asigurarea cã toate lucrurile de care avem nevoie în viata aceasta "ni se vor da pe deasupra". Sãrãcia sau bogãtia, boala sau sãnãtatea, naivitatea sau întelepciunea - toate sunt prevãzute în fãgãduintele harului Sãu.

Bratul cel vesnic al lui Dumnezeu cuprinde sufletul care vine la El dupã ajutor, oricât de slab ar fi acel suflet. Cele pretioase de pe pãmânt vor pieri; dar sufletul care trãieste pentru Dumnezeu va dãinui împreunã cu El. "Lumea si pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rãmâne în veac" (1 Ioan 2,17). Cetatea lui Dumnezeu îsi va deschide portile de mãrgãritar ca sã-L primeascã pe acela care, în timpul vietuirii sale pe pãmânt, a învãtat sã se încreadã în Dumnezeu pentru cãlãuzire si întelepciune, pentru mângâiere si nãdejde, chiar în mijlocul lipsurilor si necazurilor. El va fi primit acolo cu cântãri îngeresti si va mânca din pomul vietii. "Pot sã se mute muntii, pot sã se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine si legãmântul Meu de pace nu se va clãtina, zice Domnul, care are milã de tine" (Isaia 54,10).

Dacã te-ai predat lui Dumnezeu, ca sã faci lucrarea Lui, nu trebuie sã te îngrijorezi de ziua de mâine. Acela, al cãrui slujitor esti, cunoaste sfârsitul de la început. Întâmplãrile zilei de mâine, care sunt ascunse de ochii tãi, sunt descoperite ochilor Aceluia care este Atotputernic.

Dacã luãm noi conducerea lucrurilor pe care trebuie sã le facem si ne bizuim pe priceperea noastrã ca sã izbutim, ne luãm o sarcinã pe care Domnul nu ne-a dat-o si încercãm s-o purtãm fãrã ajutorul Sãu. Noi luãm asupra noastrã o responsabilitate care Îi apartine lui Dumnezeu, asezându-ne în felul acesta în locul Sãu. Se poate sã ne îngrijorãm si sã bãnuim primejdia si pierderea care vor veni asupra noastrã. Dar, dacã credem într-adevãr cã Domnul ne iubeste si vrea sã ne facã bine, vom înceta sã ne mai frãmântãm în ce priveste viitorul. Ne vom încrede în Dumnezeu, asa cum se încrede un copil într-un pãrinte iubitor. Atunci frãmântãrile si chinurile noastre vor pieri, pentru cã vointa noastrã este cuprinsã în vointa lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu ne-a fãgãduit ajutor ca sã purtãm azi poverile de mâine. El a zis: "Harul Meu îti este de ajuns" (2 Cor. 12,9). Dar, ca si mana datã în pustie, harul Sãu este dãruit zilnic, ca sã facem fatã nevoilor acelei zile. Ca si ostile lui Israel în peregrinajul vietii lor, si noi putem sã gãsim, dimineatã de dimineatã pâinea din ceruri, atât cât trebuie pentru fiecare zi.

Numai o zi este a noastrã, si în timpul acestei zile trebuie sã trãim pentru Domnul. Pentru aceastã singurã zi, trebuie sã punem în mâinile lui Isus, într-o servire solemnã, toate intentiile si planurile noastre, aruncând toate îngrijorãrile noastre asupra Lui, pentru cã El ne poartã de grijã. "Cãci stiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace si nu de nenorocire, ca sã vã dau un viitor si o nãdejde" (Ier. 29.11). "În liniste si odihnã va fi mântuirea voastrã, în seninãtate si încredere va fi tãria voastrã" (Isaia 30,15).

Dacã vei cãuta pe Domnul si te vei întoarce spre El în fiecare zi, dacã prin propria ta alegere spiritualã, vei fi slobod si plin de bucurie în Domnul, dacã vei veni, cu bucuroasã consimtire a inimii, la chemarea sa plinã de iubire, ca sã porti jugul lui Hristos - jugul ascultãrii si servirii - toate murmurãrile tale vor fi potolite, toate greutãtile tale vor fi îndepãrtate, toate problemele grele cu care te confrunti vor fi dezlegate.