CAPITOLUL 13
BUCURIA IN DOMNUL
Copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie reprezentanţi ai Domnului Hristos,
pentru a înfăţişa tuturor bunătatea şi mila lui Dumnezeu. După cum Domnul
Hristos ne-a descoperit adevăratul caracter al Tatălui, tot astfel şi noi
trebuie să descoperim pe Domnul Hristos unei lumi care nu cunoaşte iubirea Lui
plină de milă şi bunătate. "Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume", spunea Domnul
Hristos, "aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume". "Eu în ei, şi Tu în Mine;
pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai
trimis" (Ioan 17,18,23). Apostolul Pavel spune ucenicilor Domnului Hristos: "Voi
sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos" cunoscută şi citită de toţi
oamenii" (2 Corinteni 3,3,2). Prin fiecare dintre copiii Săi Domnul Hristos
trimite câte o epistolă lumii. Dacă eşti urmaş al Domnului Hristos, atunci
prin tine El trimite o epistolă familiei, localităţii şi străzii unde
locuieşti. Domnul Hristos locuind în tine doreşte să vorbească inimilor
acelora care nu-L cunosc. Poate că ei nu citesc Sfânta Scriptură sau n-au
ajuns să audă vocea Lui care le vorbeşte de pe paginile ei; poate ei nu văd
dragostea lui Dumnezeu manifestată în lucrările Sale. Dar dacă eşti un
adevărat reprezentant al Domnului Hristos, atunci este posibil ca prin tine ei
să poată fi conduşi să înţeleagă ceva din bunătatea Lui şi să fie câştigaţi ca
să-L iubească şi să-I slujească.
Creştinii sunt puşi ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Ei trebuie să
reflecte lumii lumina pe care o primesc de la Hristos. Viaţa şi caracterul lor
să fie astfel încât prin ei şi alţii să ajungă să aibă o concepţie dreaptă
despre Hristos şi lucrarea Sa.
Dacă noi reprezentăm cum se cuvine pe Hristos, atunci noi vom face ca slujirea
Sa să apară cât mai atrăgătoare, cum de fapt şi este. Creştinii care adună
întunecime şi tristeţe în sufletele lor şi care murmură şi se plâng dau
celorlalţi o falsă înfăţişare a lui Dumnezeu şi a vieţii creştine. Ei lasă
impresia că Dumnezeu nu are plăcere să vadă pe copiii Săi fericiţi şi prin
aceasta dau o mărturie falsă despre Tatăl nostru ceresc.
Satana tresaltă de bucurie atunci când poate duce pe copiii lui Dumnezeu la
necredinţă şi descurajare. El găseşte plăcere în a ne vedea că am ajuns să nu
ne mai încredem în Dumnezeu şi să ne îndoim de bunăvoinţa şi puterea Lui de a
ne mântui. Celui rău îi face plăcere atunci când noi ajungem să credem că
Dumnezeu ne vrea răul prin acţiunile providenţei în favoarea noastră. Este
lucrarea lui Satana aceea de a înfăţişa pe Dumnezeu ca lipsit de orice milă şi
înţelegere pentru noi, oamenii. El răstălmăceşte adevărul cu privire la
Dumnezeu. El umple imaginaţia cu idei false despre Dumnezeu, şi astfel în loc
să cugetăm la adevărul despre Tatăl nostru ceresc, noi înşine ocupăm prea
adesea mintea noastră cu ideile false ale lui Satana şi dezonorăm pe Dumnezeu
prin neîncredere în El şi murmurare împotriva Sa. Satana caută întotdeauna să
facă din viaţa religioasă o viaţă plină de tristeţe. El doreşte ca ea să pară
apăsătoare şi foarte grea. Atunci când creştinul, în propria sa viaţă,
trăieşte o astfel de religie, el susţine prin necredinţa sa minciunile lui
Satana.
Mulţi, de-a lungul vieţii, se ocupă prea mult cu greşelile, căderile şi
dezamăgirile lor încât inimile le sunt pline de tristeţe şi descurajare. În
timp ce mă aflam în Europa, o soră care era tocmai în această situaţie şi care
ajunsese la disperare, mi-a scris, cerându-mi un cuvânt de încurajare. După ce
am citit scrisoarea, în noaptea aceea am visat că mă aflam într-o grădină şi
cineva care părea că este proprietarul acelei grădini mă conducea pe
diferitele ei cărări. Eu culegeam flori şi mă bucuram de parfumul lor, când
această soră, care mergea alături de mine, mi-a atras atenţia asupra unor tufe
de mărăcini urâţi la vedere, care îi închideau drumul. Din această cauză, era
amărâtă şi plângea. Ea nu mergea pe cărare urmând pe stăpânul grădinii care ne
conducea, ci se mişca numai printre spini şi mărăcini. "O", se plângea ea, "nu
este oare păcat că această frumoasă grădină este stricată de mărăcini?" Atunci
cel ce ne călăuzea îi spuse: "Lasă mărăcinii, nu te mai ocupa de ei, pentru că
ei te rănesc numai. Culege trandafiri, crini şi garoafe".
Oare n-ai avut şi momente luminoase în experienţa ta? N-ai avut oare ocazii
preţioase când inima ţi-a tresăltat de bucurie răspunzând lucrării Duhului lui
Dumnezeu? Când priveşti înapoi şi răsfoieşti capitolele cuprinzând experienţa
vieţii tale, nu găseşti oare şi pagini plăcute? Nu cresc oare făgăduinţele lui
Dumnezeu, asemenea florilor plăcut mirositoare, pretutindeni de-a lungul
cărării vieţii tale? Nu vei lăsa tu oare ca frumuseţea şi dulceaţa lor suavă
să-ţi umple inima de bucurie?
Spinii şi mărăcniii nu vor face decât să te rănească şi să-ţi producă durere;
şi dacă îi culegi numai pe aceştia şi îi dai şi altora, atunci, pe lângă
faptul că dispreţuieşti bunătatea lui Dumnezeu, nu împiedici tu oare şi pe cei
din jurul tău să umble pe calea vieţii?
Nu este un lucru înţelept acela de a strânge toate amintirile neplăcute ale
trecutului, cu nedreptăţile şi dezamăgirile lui, de a vorbi despre ele şi a ne
lamenta din pricina lor până când ajungem copleşiţi de descurajare. Un creştin
descurajat este plin numai de întuneric, excluzând din sufletul său lumina lui
Dumnezeu şi aruncând o umbră asupra cărării altora.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru tabloul luminos pe care ni l-a dat! Să adunăm
laolaltă binecuvântatele asigurări ale iubirii Sale, ca să le putem avea
totdeauna înaintea ochilor; Fiul lui Dumnezeu părăsind tronul Tatălui Său,
îmbrăcând divinitatea Sa în haina naturii omeneşti, pentru ca să poată
răscumpăra pe păcătos de sub puterea lui Satana; biruinţa câştigată de El în
favoarea noastră, deschizând astfel cerul înaintea oamenilor şi înfăţişând
privirii noastre locul în care Dumnezeirea îşi descoperă slava; neamul omenesc
căzut, dar ridicat din ruina în care îi aruncase păcatul şi adus iarăşi în
legătură cu Dumnezeul cel infinit, trecând cu bine încercarea divină prin
credinţa în Mântuitorul nostru, îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos şi
înălţat la tronul măririi Sale : iată tablouri pe care Dumnezeu doreşte ca noi
să le contemplăm.
Când începem să punem la îndoială iubirea lui Dumnezeu şi să nu ne mai
încredem în făgăduinţele Lui, atunci îl dezonorăm şi întristăm pe Duhul Său
Sfânt. Cum s-ar simţi o mamă dacă copiii ei s-ar plânge tot mereu de ea, ca şi
când ea n-ar fi făcut totul pentru binele lor, deşi eforturile întregii ei
vieţi au fost închinate creşterii şi ajutorării lor? Dacă copiii s-ar îndoi de
iubirea ei, atunci inima ei ar fi zdrobită. Cum s-ar simţi oare un părinte
dacă ar fi tratat astfel de copiii săi? Cum ne priveşte oare Tatăl nostru
ceresc atunci când dăm pe faţă neîncredere faţă de iubirea Lui care L-a
determinat să dea pe unicul Său Fiu ca noi să trăim prin El? Apostolul Pavel
scrie: "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi,
cum nu ne va da fără plată, împreună cu El toate lucrurile?" (Romani 8,32). Cu
toate acestea, cât de mulţi sunt aceia care, dacă nu prin cuvintele lor,
atunci prin faptele lor spun că "Domnul n-a spus lucrurile acestea pentru
mine. Poate că El iubeşte pe altcineva, dar nu mă iubeşte pe mine"!
Toate acestea aduc vătămare propriului tău suflet, căci orice cuvânt de
îndoială pe care îl rosteşti este o invitaţie adresată ispitelor lui Satana;
el întăreşte în tine tendinţa spre îndoială şi îndepărtează de la tine pe
îngerii slujitori. Când Satana te ispiteşte, nu rosti nici un cuvânt de
îndoială sau tristeţe. Dacă alegi să deschizi uşa în faţa ispitelor lui,
atunci mintea ţi se va umple de neîncredere şi întrebări de răzvrătire.
Dacă-ţi faci cunoscut sentimentele atunci orice îndoială pe care ai exprimat-o
nu numai că te va influenţa pe tine, dar va fi o sămânţă care va încolţi şi va
aduce roade în viaţa altora, astfel că va fi imposibil să lupţi împotriva
influenţei cuvintelor rostite de tine. Poate că vei fi în stare să te
eliberezi de ispitele şi cursele lui Satana, dar alţii care au fost
determinaţi la aceasta de influenţa ta poate că nu vor putea să scape de
necredinţa pe care le-ai sugerat-o. Cât de important este deci ca noi să
rostim numai acele cuvinte care vor da putere spirituală şi viaţă.
Îngerii ascultă cu atenţie ca să audă ce fel de mărturie dai, ce spui tu lumii
despre Stăpânul tău ceresc. Conversaţia ta să-L aibă ca subiect pe El, care
trăieşte ca să mijlocească pentru tine înaintea Tatălui. Când dai mâna cu un
prieten, pe buzele tale şi în inima ta să fie laude la adresa lui Dumnezeu.
Faptul acesta va îndrepta cugetele lui la Domnul Hristos.
Noi toţi avem de făcut faţă încercărilor; toţi avem dureri greu de suportat,
ispite cărora cu greu se poate rezista. Dar nu trebuie să-ţi spui necazurile
semenilor tăi, ci prezintă totul în rugăciune lui Dumnezeu. Trebuie să-ţi faci
ca regulă de viaţă de a nu rosti vreodată un cuvânt de îndoială sau
descurajare. Poţi face foarte mult pentru iluminarea vieţii altora şi pentru
susţinerea eforturilor lor prin cuvinte dătătoare de nădejde şi bucurie sfântă.
Multe suflete curajoase sunt asaltate teribil de ispite, aproape gata să se
prăbuşească în conflictul lor cu sine şi cu puterile răului. Nu descuraja un
astfel de suflet în lupta lui cea grea. Încurajează-l prin cuvinte de
mângâiere, pline de nădejde, care să-l susţină în drumul său. În acest fel,
lumina lui Hristos pornind de la tine va ilumina pe alţii. "Nici unul din noi
nu trăieşte pentru sine" (Romani 14,7). Chiar fără să ne dăm seama, prin
influenţa noastră alţii pot fi încurajaţi şi întăriţi, sau pot fi descurajaţi
şi îndepărtaţi de la Domnul Hristos şi adevăr.
Sunt mulţi aceia care au o idee greşită despre viaţa şi caracterul Domnului
Hristos. Ei gândesc că El a fost lipsit de căldură şi seninătate şi că a fost
neînduplecat, sever şi lipsit de bucurie. În foarte multe cazuri, întreaga
experienţă creştină este influenţată de aceste vederi întunecate.
Se spune adesea despre Domnul Hristos că a plâns dar că niciodată n-a fost
văzut zâmbind. În adevăr, Mântuitorul nostru a fost un Om al durerilor şi
obişnuit cu suferinţa, pentru că Şi-a deschis inima pentru toate durerile
oamenilor. Dar deşi viaţa Sa a fost o viaţă de lepădare de sine şi umbrită de
dureri şi griji, spiritul Său n-a fost însă niciodată zdrobit. Faţa Sa nu
purta expresia durerii şi nemulţumirii, ci era totdeauna expresia păcii şi
seninătăţii. Inima Sa era un izvor de viaţă şi oriunde mergea, ducea cu Sine
odihna şi pacea, bucuria şi fericirea.
Mântuitorul nostru era de o profundă seriozitate şi de un zel intens, dar nu
era niciodată întunecat şi ursuz. Viaţa acelora care îi urmează exemplul va fi
plină de planuri serioase; ei vor avea o profundă înţelegere a răspunderii
personale. Uşurătatea va dispărea; nu va mai fi vorba de plăceri zgomotoase şi
nici de glume grosolane, căci religia Domnului Hristos aduce pacea asemenea
unui râu. Ea nu stinge lumina bucuriei; nu scade amabilitatea şi nici nu
întunecă faţa luminoasă şi zâmbitoare. Hristos n-a venit să I se slujească, ci
să slujească; şi când iubirea Lui domneşte în inimile noastre, atunci îi vom
urma exemplul.
Dacă în mintea noastră păstrăm cu precădere faptele lipsite de bunăvoinţă şi
nedrepte ale altora, atunci vom găsi că este imposibil să-i iubim aşa cum
Hristos ne-a iubit pe noi; dar dacă cugetele noastre se vor ocupa de iubirea
minunată şi de mila Domnului Hristos manifestate faţă de noi, atunci acelaşi
spirit îl vom da şi noi pe faţă în legăturile cu alţii. Trebuie să ne iubim şi
să ne respectăm unii pe alţii, în ciuda greşelilor şi imperfecţiunilor pe care
nu putem să nu le observăm. Atunci va fi cultivată umilinţa şi neîncrederea în
sine şi se va da pe faţă o răbdătoare delicateţe faţă de greşelile altora.
Aceasta va nimici în noi orice egoism şi ne va face să avem o inimă largă şi
generoasă.
Psalmistul spune: "Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară, şi
umblă în credincioşie" (Psalmul 37,3). "Încrede-te în Domnul". Fiecare zi îşi
are poverile, grijile şi încurcăturile ei, iar când ne întâlnim, cât de gata
suntem noi să vorbim despre greutăţile şi încercările noastre. Astfel lăsăm să
pătrundă în inimile noastre atâtea necazuri de împrumut, atâtea temeri; dăm
glas unei apăsătoare poveri de nelinişte, încât se poate crede că noi n-avem
un Mântuitor iubitor şi plin de milă, gata să răspundă cererilor noastre şi să
ne fie un ajutor totdeauna prezent în caz de nevoie.
Unii sunt totdeauna cuprinşi de teamă şi de griji închipuite. Ei sunt zilnic
înconjuraţi de dovezile iubirii lui Dumnezeu şi în fiecare zi se bucură de
bunătăţile providenţei Sale; dar ei nu iau seama la toate aceste binecuvântări.
Mintea lor se ocupă continuu de ceva neplăcut, de care se tem că li s-ar putea
întâmpla, sau de unele dificultăţi care în adevăr pot exista, dar care, deşi
foarte mici, le orbesc ochii ca să nu vadă mulţimea lucrurilor pentru care ar
trebui să fie mulţumitori lui Dumnezeu. Greutăţile pe care unii ca aceştia le
întâmpină, în loc să-i apropie de Dumnezeu, singurul Izvor al ajutorului
pentru ei, îi îndepărtează de El, pentru că trezesc în ei nelinişte şi
murmurare.
Şi atunci este bine să fim aşa de necredincioşi? De ce să fim oare
nerecunoscători şi fără încredere? Domnul Hristos este Prietenul nostru; cerul
întreg este interesat în bunul nostru mers. N-ar trebui să îngăduim ca
problemele şi îngrijorările vieţii de fiecare zi să ne tulbure sufletul şi să
ne întunece faţa. Dacă totuşi facem acest lucru, atunci totdeauna vom avea
ceva care să ne tulbure şi să ne necăjească. N-ar trebui să ne complacem în
griji care nu fac altceva decât să ne chinuiască şi să ne istovească, dar care
nu ne ajută să suportăm încercările.
Este posibil să ajungi în mari greutăţi în activitatea ta; perspectivele poate
că devin din ce în ce mai întunecate şi eşti ameninţat cu pierderi mari; nu
trebuie să te descurajezi; aruncă grijile tale asupra lui Dumnezeu, rămâi calm
şi plin de voie bună. Roagă-te pentru înţelepciunea de a rezolva
problemelevieţii tale cu tact, prevenind astfel pierderi şi dezastre. În
dreptul tău adu la îndeplinire tot ceea ce poţi pentru a avea bune rezultate.
Domnul Hristos a făgăduit ajutorul Său, dar nu ne-a scutit de eforturi. Atunci
când, sprijinindu-te pe Hristos : Ajutorul nostru : ai făcut tot ce ai putut,
primeşte cu bucurie rezultatele.
Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de grijile vieţii. Dar
Domnul nu ne amăgeşte. El nu ne spune: "Nu vă temeţi, căci pe calea vieţii
voastre nu sunt primejdii". El ştie că sunt încercări şi primejdii şi Se
poartă cu noi sincer şi deschis. El nu plănuieşte să scoată acum pe copiii Săi
din lumea de păcat şi răutate, ci îi îndreaptă spre un loc sigur de scăpare.
Rugăciunea Sa pentru ucenicii Săi era: "Nu Te rog să-i iei din lume ci să-i
păzeşti de cel rău". "în lume" spunea Mântuitorul, "veţi avea necazuri; dar
îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 17,15; 16,33).
În predica Sa de pe munte, Domnul Hristos a învăţat pe ucenicii Săi lecţiile
necesare ale încrederii în Dumnezeu. Învăţăturile acestea erau rânduite să
încurajeze pe copiii lui Dumnezeu din toate veacurile şi au ajuns până la noi,
astăzi, pline de învăţătură şi mângâiere. Mântuitorul îndreaptă atenţia
urmaşilor Săi la păsările cerului, cum îşi ciripesc cântecele de laudă, libere
de orice grijă, căci "ele nici nu seamănă, nici nu seceră". Cu toate acestea,
Atotputernicul Tată ceresc Se îngrijeşte de nevoile lor. Şi Mântuitorul
întreabă: "Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?" (Matei 6,26).
Marele Purtător de grijă al oamenilor şi al animalelor îşi deschide mâna şi
îndestulează trebuinţele tuturor făpturilor Sale. Păsările cerului nu sunt
trecute nici ele cu vederea. Dumnezeu nu le pune hrana direct în cioc, dar Se
îngrijeşte de proviziile necesare nevoilor lor. Ele trebuie să strângă însă
singure grăunţele de care El S-a îngrijit să fie împrăştiate pentru ele. Ele
trebuie să pregătească materialul necesar pentru micuţele lor cuiburi. Ele
trebuie să-şi hrănească puişorii. Şi ele merg cântând la lucrul lor căci "Tatăl"
ceresc le hrăneşte". Şi oare "nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele"?
Nu suntem noi oare închinători inteligenţi şi spirituali, de o mai mare
valoare decât păsările cerului? Oare Creatorul nostru, Păstrătorul vieţii
noastre, Cel care ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, nu Se va îngriji de
toate trebuinţele noastre, dacă ne vom încrede în El?
Domnul Hristos a îndreptat atenţia ucenicilor Săi la florile de pe câmp care
cresc într-o bogată varietate, strălucind în simplitatea frumuseţii pe care
cerescul nostru Tată le-a dat-o, ca expresie a iubirii Sale faţă de om. El
spune: "Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp". Frumuseţea
şi simplitatea florilor din natură întrec cu mult splendoarea lui Solomon. Cea
mai strălucită îmbrăcăminte, produs al artei şi iscusinţei omeneşti, nu se
poate compara cu graţia naturală şi frumuseţea încântătoare ale florilor
creaţiunii lui Dumnezeu.
Domnul Hristos întreabă: "... Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp,
care astăzi este şi mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu
mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?" (Matei 6.28.30). Dacă Dumnezeu,
Artistul divin, dă frumuseţea şi varietatea culorilor unor simple flori care
pier într-o zi, cu cât mai multă grijă va avea El de aceia care sunt creaţi
după chipul şi asemănarea Sa? Această lecţie a Domnului Hristos este o
mustrare pentru teama, neliniştea şi îndoielile inimii lipsite de credinţă.
Dumnezeu doreşte să vadă pe toţi fiii şi fiicele Sale fericiţi, plini de pace
şi ascultători. Domnul spune: "Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau
cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte". "V-am
spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria
voastră să fie deplină" (Ioan 14,27; 15,11).
Fericirea care este căutată din motive egoiste, în afara căilor datoriei, este
o fericire nesigură, îndoielnică şi temporară; ea trece, şi sufletul ajunge
gol şi trist; dar în slujirea lui Dumnezeu găsim bucurie şi satisfacţie; cel
credincios nu este lăsat să bătătorească cărări nesigure; el nu este expus
unor regrete şi dezamăgiri zadarnice. Chiar dacă nu gustăm plăcerile acestei
vieţi, putem totuşi să fim bucuroşi privind dincolo, spre bucuria vieţii
veşnice.
Dar chiar şi aici, cei credincioşi pot avea bucuria comuniunii cu Hristos; ei
pot avea lumina iubirii Sale şi mângâierea continuă a prezenţei Sale. Fiecare
pas în viaţă ne poate aduce mai aproape de Hristos, ne poate da o experienţă
mai profundă a iubirii Sale şi ne poate aduce un pas mai aproape de căminul
binecuvântat al păcii. De aceea, să nu ne părăsim încrederea noastră, ci să
avem o convingere de nestrămutat, mai tare ca oricând. "Până aici Domnul ne-a
ajutat" şi ne va ajuta până la sfârşit (1 Samuel 7,12). Să ne aducem aminte de
dovezile monumentale ale iubirii lui Dumnezeu, de ceea ce a făcut pentru
mângâierea noastră, salvându-ne din mâna nimicitorului. Să păstrăm vii în
memoria noastră toate dovezile îndurării lui Dumnezeu, pe care le-a manifestat
faţă de noi, lacrimile pe care le-a şters, durerile pe care le-a alinat,
necazurile, temerile îndepărtate, nevoile pe care le-a satisfăcut şi
binecuvântările pe care le-a revărsat asupra noastră : întărindu-ne astfel
pentru tot ceea ce mai avem de întâmpinat în peregrinajul nostru.
Ne putem aştepta la noi greutăţi în lupta viitoare a credinţei şi vieţii, dar
putem privi la cele din trecut, ca şi la cele ce vor veni şi să spunem: "Până
aici ne-a ajutat Dumnezeu". "Şi puterea ta să ţină cât zilele tale" (Deuteronomul
33,25). Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne-a fost dată ca să
le suportăm. De aceea, să punem mâna la lucru, oriunde este ceva de făcut,
având încredinţarea că, orice ar veni, ne va fi dată puterea necesară,
proporţională cu încercările prin care trecem.
În curând, porţile cerului vor fi deschise pentru a primi pe copiii lui
Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui măririi va răsuna în urechile lor, asemenea
unei melodii armonioase, binecuvântarea: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
de moşteniţi împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii" (Matei
25,34).
Atunci cei răscumpăraţi vor fi primiţi în căminul pe care Domnul Hristos îl
pregăteşte pentru ei. Acolo cei cu care vor fi împreună nu vor mai fi cei răi
de pe pământ, mincinoşii, idolatrii, cei necuraţi, cei lipsiţi de credinţă, ci
ei vor fi laolaltă cu cei care au biruit pe Satana şi care prin harul divin şi-au
format nişte caractere desăvârşite. Orice tendinţă spre păcat, orice
nedesăvârşire care le-au dat de lucru aici, pe pământ, au fost spălate prin
sângele Domnului Hristos şi acum au ajuns să aibă parte de strălucirea slavei
Sale, care întrece cu mult strălucirea soarelui. Iar frumuseţea morală,
desăvârşirea caracterului Său, străluceşte în şi prin ei, întrecând cu mult
strălucirea exterioară. Ei sunt fără vină înaintea înaltului tron alb al lui
Dumnezeu, fiind părtaşi ai unităţii şi privilegiilor îngerilor.
Având în vedere această moştenire glorioasă care aşteaptă pe cel credincios, "ce
ar da un om în schimb pentru sufletul său?" (Matei 16,26). El poate fi sărac
şi totuşi să posede în el o valoare şi o demnitate pe care lumea nu le poate
da. Sufletul răscumpărat şi eliberat de păcat, cu toate puterile sale nobile
consacrate slujirii lui Dumnezeu, este de o valoare neîntrecută, iar în ceruri
este bucurie înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri chiar şi pentru un
singur suflet mântuit, bucurie exprimată prin cântări de sfântă biruinţă.
EGW
