CAPITOLUL 08
CRESTEREA IN HRISTOS
Schimbarea inimii, prin care devenim copii ai lui Dumnezeu, este numită în
Biblie naştere. Ea mai este comparată şi cu încolţirea seminţei bune semănată
de gospodar. Tot la fel cei ce sunt cu adevărat convertiţi la Hristos sunt "ca
nişte prunci născuţi de curând", care trebuie să crească "în toate privinţele,
ca să ajungem la Cel care este Capul, Hristos" (1 Petru 2,2; Efeseni 4,15).
Asemenea seminţei bune semănată în ţarină, ei trebuie să crească şi să aducă
roade. Isaia spune că ei vor fi numiţi "terebinţi ai neprihănirii, un sad al
Domnului, ca să slujească spre slava Lui" (Isaia 61,3). În acest fel se iau
ilustraţii din viaţa naturală, ca să ne ajute la o mai bună înţelegere a
adevărurilor ascunse ale vieţii spirituale.
Toată înţelepciunea şi iscusinţa omului nu sunt în stare să dea viaţă nici
chiar celui mai mic lucru din natură. Numai prin viaţa pe care o dă Dumnezeu
pot trăi plantele şi animalele. Tot astfel, numai prin viaţa ce vine de la
Dumnezeu poate lua fiinţă viaţa spirituală în inimile oamenilor. Numai cine
este născut "de sus", numai acela poate deveni părtaş al vieţii pe care Domnul
Hristos a venit s-o dea (Ioan 3,3).
Aşa cum este cu viaţa, tot la fel este şi cu creşterea. Dumnezeu este acela
care preface mugurul în floare şi floarea în fruct. Prin puterea Sa se
dezvoltă sămânţa, "întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în
spic" (Marcu 4,28). Iar profetul Osea spunea poporului Israel că "va înflori
asemenea crinului", "vor da viaţă grâului şi vor înflori ca via" (Osea
14,5.7). Domnul Hristos ne îndeamnă să ne uităm "cu băgare de seamă cum cresc
crinii" (Luca 12,27). Plantele şi florile nu cresc prin propria lor grijă,
prin eforturile şi preocuparea lor, ci primind ceea ce a prevăzut Dumnezeu că
este spre creşterea şi viaţa lor. Copilul nu poate, prin propria lui putere şi
grijă, să adauge nimic la statura lui. Nici tu nu poţi, prin grija şi
eforturile tale, să obţii creşterea spirituală. Planta şi copilul cresc
datorită faptului că primesc din mediul înconjurător cele necesare pentru
viaţă : aer, lumina soarelui şi hrană. Ceea ce aceste daruri ale naturii sunt
pentru animale şi plante, este Hristos pentru aceia "care se încred în El". El
este "lumina pe vecie", "un soare şi un scut" (Isaia 60,19; Psalmul 84,11). El
va fi "ca roua pentru Israel". El "va fi ca o ploaie repede, care udă câmpul"
(Osea 14,5; Psalmul 72,6). El este Apa vie, "Pâinea lui Dumnezeu" care se
pogoară din cer şi dă lumii viaţa" (Ioan 6,33).
În darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a înconjurat lumea întreagă cu o
atmosferă de har, tot aşa de reală ca şi aerul care înconjoară globul
pământesc. Toţi aceia care aleg să respire această atmosferă dătătoare de
viaţă vor trăi şi vor creşte până la statura de bărbaţi şi femei în Hristos
Isus.
După cum floarea se întoarce după soare, pentru ca razele lui strălucitoare să
poată ajuta la desăvârşirea frumuseţii şi simetriei ei, tot astfel şi noi să
ne întoarcem spre Soarele neprihănirii, pentru ca lumina cerului să lumineze
asupra noastră, iar caracterul nostru să se dezvolte asemenea caracterului
Domnului Hristos.
Domnul Hristos ne învaţă acelaşi lucru atunci când ne spune: "Rămâneţi în
Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la
sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu
rămâneţi în Mine... căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan
15,4.5). Voi sunteţi tot aşa de dependenţi de Domnul Hristos pentru a trăi o
viaţă sfântă, după cum este mlădiţa dependentă de viţă pentru a creşte şi a
aduce roadă. Despărţiţi de Hristos nu veţi avea viaţă. Singuri nu veţi avea
putere să rezistaţi ispitei sau să creşteţi în har şi în sfinţenie. Rămânând
însă în El, veţi putea înflori. Trăgându-vă viaţa din El, din viaţa Lui, nu
veţi putea fi nici leneşi şi nici neroditori. Veţi fi atunci asemenea unui pom
sădit lângă apa unui râu.
Mulţi consideră că trebuie să facă ceva, să aibă o parte în lucrarea de
mântuire. Ei s-au încrezut în Hristos pentru iertarea păcatelor, dar acum
caută ca prin propriile lor eforturi să trăiască o viaţă neprihănită. Orice
efort de felul acesta va da greş. Domnul Hristos spune că "fără Mine nu puteţi
face nimic". Creşterea noastră în har, bucuria noastră, puterea de a fi
folositori : toate acestea depind de unirea noastră cu Hristos. Prin
comuniunea noastră cu Hristos, rămânând în El zi de zi şi ceas de ceas, numai
aşa vom putea creşte în har. El este nu numai Autorul, dar şi Desăvârşitorul
credinţei noastre. Hristos trebuie să fie Cel dintâi, Cel de pe urmă şi
întotdeauna. El trebuie să fie cu noi, nu numai la începutul şi sfârşitul căii
noastre, ci la fiecare pas. David spunea: "Am necurmat pe Domnul înaintea
ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin" (Psalmul 16,8).
Te întrebi: "Cum pot rămâne în Hristos?" În acelaşi fel cum L-ai primit la
început. "... După cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi
în El." "Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Coloseni 2,6; Evrei 10,38).
Tu te-ai predat cu totul lui Dumnezeu ca să fii cu totul al Lui, să-I slujeşti
şi să-L asculţi şi, în acest scop, ai primit pe Hristos ca Mântuitor al tău
personal. Tu n-ai putea nici să faci ispăşire pentru păcatele tale şi nici
să-ţi schimbi inima; dar predându-te lui Dumnezeu, crezi că El, din dragoste
pentru Domnul Hristos, a făcut toate acestea pentru tine. Prin credinţă, ai
ajuns să fii al lui Hristos şi, prin credinţă, trebuie să creşti până la
plinătatea măsurii Lui : dând şi primind. Trebuie să dai totul : inima, voinţa,
slujirea ta : să te dai pe tine însuţi în ascultare deplină de cerinţele Lui
şi să primeşti totul : pe Domnul Hristos, plinătatea binecuvântărilor Sale, ca
El să domnească în inima ta, să fie tăria ta, neprihănirea ta, ajutorul tău
veşnic, ca să-ţi dea puterea să asculţi. Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare
dimineaţă; fă din aceasta prima ta lucrare! Rugăciunea ta să fie: "O, Doamne,
primeşte-mă să fiu cu totul al Tău. Aşez toate planurile mele la picioarele
Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi lasă ca tot ceea
ce fac să fie făcut în puterea Ta". Aceasta este o lucrare ce trebuie
săvârşită zilnic.
Consacră-te în fiecare dimineaţă lui Dumnezeu pentru ziua aceea! Supune-I
toate planurile tale, ca ele să fie aduse la îndeplinire sau abandonate, după
cum va hotărî El, în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi să-ţi încredinţezi
viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi, astfel viaţa ta va fi din ce în ce mai mult
modelată după viaţa Domnului Hristos.
O viaţă trăită în Hristos este o viaţă de pace lăuntrică. Nu va fi extaz
sentimental, ci o încredere statornică, plină de pace. Speranţa ta nu se află
în tine însuţi; ea este în Hristos. Slăbiciunea ta se uneşte cu puterea Lui,
neştiinţa ta cu înţelepciunea Lui, nesiguranţa ta cu puterea Lui dăinuitoare.
Astfel, tu nu trebuie să te bizui pe tine însuţi, nu trebuie să îngădui minţii
să se ocupe de eul tău, ci să te încrezi în Hristos. Mintea ta să se ocupe de
iubirea Lui, de frumuseţea şi desăvârşirea caracterului Său. Hristos în
lepădarea Sa de sine, Hristos în umilinţa Sa, Hristos în toată curăţia şi
sfinţenia Sa, Hristos în nespus de marea Sa iubire : iată care trebuie să fie
subiectul contemplării tale. Numai iubindu-L, imitându-L şi depinzând în totul
de El vei putea fi transformat după chipul şi asemănarea Sa.
Domnul Hristos spune: "Rămâneţi în Mine". Aceste cuvinte ne transmit ideea de
odihnă, de stabilitate, de încredere. El ne zice iarăşi: "Veniţi la Mine... şi
Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28). Cuvintele psalmistului exprimă acelaşi
gând, când spune: "Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El" (Psalmul
37,7). Iar Isaia ne dă asigurarea că "în linişte şi odihnă va fi mântuirea
voastră" (Isaia 30,15). Această odihnă însă, nu se capătă prin inactivitate;
căci, în invitaţia Mântuitorului, făgăduinţa odihnei este legată de chemarea
la lucru, la activitate: "Luaţi jugul Meu asupra voastră... şi veţi găsi
odihnă" (Matei 11,29). Inima care îşi găseşte cel mai mult odihna în Hristos
va fi cea mai zeloasă şi cea mai activă în lucrarea pentru El.
Când mintea se ocupă de eul propriu, ea se înstrăinează de Hristos, izvorul
puterii şi vieţii. De aceea, efortul continuu al lui Satana este de a abate
atenţia păcătosului de la Mântuitorul, împiedicând astfel unitatea şi
comuniunea sufletului cu Hristos. Cu plăcerile păcatului, grijile, necazurile
şi problemele încurcate ale vieţii, greşelile altora sau propriile voastre
greşeli şi nedesăvârşiri : cu unele din acestea sau cu toate laolaltă va căuta
el să abată mintea voastră de la Hristos. Să nu ne lăsăm înşelaţi de
şiretlicurile lui. Pe mulţi dintre cei care sunt în adevăr conştienţi şi
doritori a trăi pentru Dumnezeu el îi face adesea să se ocupe de propriile lor
greşeli şi slăbiciuni; despărţindu-i astfel de Hristos, el nădăjduieşte să
câştige biruinţa. Să nu facem din eul nostru personal centrul preocupărilor
noastre, făcându-ne temeri şi griji cu privire la faptul că vom fi mântuiţi
sau nu. Toate acestea ne îndepărtează sufletul de Izvorul puterii noastre.
Încredinţează lui Dumnezeu problema rămânerii tale în El şi încrede-te în El!
Cugetă şi vorbeşte despre Hristos! Fă ca eul tău să dispară în El! Dă la o
parte orice îndoială; eliberează-te de teamă! Spune împreună cu apostolul
Pavel: "Trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi
viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine" (Galateni 2,20).
Rămâi liniştit în Dumnezeu! El este în stare să păzească ce I-ai încredinţat.
Dacă te vei lăsa în braţele Sale, El te va face să ajungi mai mult decât
iubitor prin Cel care te-a iubit.
Când Domnul Hristos a luat asupra Sa natura noastră omenească, El a legat
omenirea de Sine prin legături de iubire ce nu vor putea fi rupte niciodată de
nici o putere, afară de cazul că omul singur va alege acest lucru. Satana va
căuta întotdeauna să încerce tot felul de ademeniri înşelătoare pentru a ne
face să rupem această legătură : să alegem astfel noi înşine să ne despărţim
de Hristos. La aceasta trebuie să veghem, să luptăm, să ne rugăm, ca nimeni şi
nimic să nu ne facă să alegem un alt stăpân, căci noi suntem întotdeauna
liberi să facem acest lucru. Dar să păstrăm totdeauna ochii noştri aţintiţi la
Hristos şi El ne va apăra. Privind la Hristos, noi suntem în siguranţă. Nimeni
nu ne va smulge din mâna Sa. Astfel, dacă vom privi mereu la El, vom fi "schimbaţi
în acelaşi chip al Lui, din slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3,18).
În felul acesta au ajuns primii ucenici să fie asemenea scumpului lor
Mântuitor. Când au auzit cuvintele Domnului Hristos, au simţit că au absolută
nevoie de El. L-au căutat, L-au găsit şi L-au urmat. Au fost cu El acasă, la
masă, în locuri retrase afară, pe câmp. Ei erau cu El ca nişte învăţăcei cu
învăţătorul lor primind zilnic de pe buzele Lui lecţii despre adevărul cel
sfânt. Au privit la El ca nişte slujitori la stăpânul lor, spre a ajunge să
cunoască toate îndatoririle lor. Ucenicii erau şi ei nişte oameni supuşi "aceloraşi
slăbiciuni ca şi noi" (Iacob 5,17). Ei aveau, ca şi noi, aceeaşi luptă de dus
cu păcatul şi aveau nevoie de acelaşi har pentru a trăi o viaţă sfântă.
Chiar Ioan, ucenicul iubit, cel care a reflectat cel mai mult asemănarea cu
Mântuitorul, nu avea de la natură, din fire, această virtute a caracterului.
El nu numai că era : din fire : încrezut şi ambiţios după mărire, ci şi
violent şi răzbunător când era ofensat. Dar pe măsură ce caracterul divin al
Mântuitorului îi era descoperit, el îşi recunoştea slăbiciunile şi această
cunoaştere îl făcea umil. Tăria şi răbdarea, puterea şi bunătatea, maiestatea
şi blândeţea pe care le-a văzut zilnic în viaţa Fiului lui Dumnezeu au umplut
sufletul său de admiraţie şi iubire. Zi de zi inima sa a fost atrasă spre
Hristos, până când, din iubire pentru Învăţătorul său, el s-a pierdut din
vedere. Temperamentul său răzbunător şi ambiţios a fost supus puterii
modelatoare a Domnului Hristos. Influenţa regeneratoare a Duhului Sfânt a
reînnoit inima sa. Puterea iubirii lui Hristos a lucrat transformarea
caracterului său. Acesta este rezultatul sigur al unirii cu Hristos. Când
Domnul Hristos locuieşte în inimă, întreaga natură este atunci schimbată.
Spiritul Domnului Hristos, iubirea Lui înmoaie inima, supun sufletul şi înalţă
cugetele şi dorinţele noastre către Dumnezeu, către ceruri.
După ce Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri, simţământul prezenţei Sale era
în continuare cu urmaşii Săi. Aceasta era o prezenţă personală, plină de
iubire şi lumină. Hristos Mântuitorul, care a umblat, a vorbit şi S-a rugat cu
el, care a rostit cuvinte de nădejde şi mângâiere inimilor lor, pe când solia
păcii era încă pe buzele Lui, a fost luat la ceruri din mijlocul lor. În timp
ce un nor de îngeri îl primea, sunetul vocii Sale a ajuns înapoi la ei
asigurându-i: "Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul
veacului" (Matei 28,20). El S-a înălţat la ceruri ca Fiu al omului. Ei ştiau
că Domnul Hristos stătea înaintea tronului lui Dumnezeu ca fiind încă
Prietenul şi Mântuitorul lor; ştiau că sentimentele Sale erau neschimbate, că
se identifică încă cu suferinţele neamului omenesc. El a prezentat înaintea
Tatălui meritele sângelui Său preţios, arătând spre rănile din mâinile şi
picioarele Sale în amintirea preţului pe care l-a plătit pentru răscumpăraţii
Săi. Ei ştiau că El S-a înălţat la ceruri ca să le pregătească locaşuri şi că
va veni din nou ca să-i ia la Sine.
Adunându-se laolaltă, după înălţarea Domnului la cer, ucenicii au prezentat cu
ardoare cererile lor înaintea Tatălui, în numele Domnului Hristos. Cu teamă
sfântă ei s-au plecat în rugăciune, repetând asigurarea: "Orice veţi cere de
la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu;
cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan
16,23.24). Ei au întins mâna credinţei mai sus şi tot mai sus prezentând
puternicul argument: "Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la
dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi" (Romani 8,34). Ziua
Cincizecimii le-a adus apoi prezenţa Mângâietorului, despre care Domnul
Hristos spusese că "va fi în voi". În continuare îi asigurase: "Vă este de
folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar
dacă Mă duc, vi-L voi trimite" (Ioan 14,17; 16,7). De atunci înainte, prin
Duhul Sfânt, Domnul Hristos avea să locuiască continuu în inimile copiilor Săi.
Unirea lor cu Hristos era acum mai strânsă decât atunci când era personal cu
ei. Lumina, iubirea şi puterea lui Hristos, care locuiau în ei, străluceau
prin ei, aşa că oamenii văzându-i se mirau întrucât ştiau că erau oameni
necărturari şi de rând; şi "au priceput că fuseseră cu Isus" (Fapte 4,13).
Tot ceea ce Domnul Hristos a fost pentru ucenicii Săi doreşte să fie şi pentru
copiii Săi de astăzi, pentru că în ultima Sa rugăciune, având în jurul Său
mica grupă a ucenicilor, spusese: "Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru
cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor" (Ioan 17,20).
Domnul Isus Se ruga pentru noi, cerând ca noi să putem fi una cu El, aşa cum
El este una cu Tatăl. Ce unire minunată este aceasta! Mântuitorul spunea
despre Sine: "Fiul nu poate face nimic de la Sine". "Tatăl care locuieşte în
Mine, El face aceste lucrări ale Lui" (Ioan 5,19; 14,10). Astfel, dacă Hristos
locuieşte în inimile noastre, El va lucra în noi "şi voinţa şi înfăptuirea" (Filipeni
2,13). Atunci noi vom lucra aşa cum a lucrat El şi vom da pe faţă acelaşi
spirit. În acest fel, iubindu-L şi rămânând în El, noi vom creşte "în toate
privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos" (Efeseni 4,15).
EGW
