CAPITOLUL 04
MARTURISIREA PACATELOR
"Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se
lasă de ele, capătă îndurare" (Proverbe 28,13).
Condiţiile pentru obţinerea milei lui Dumnezeu sunt simple, drepte şi
raţionale. Domnul Dumnezeu nu cere de la noi să facem unele lucruri greu de
îndeplinit pentru a putea primi iertarea de păcat. Nu este nevoie să facem
pelerinaje lungi şi obositoare sau să ne supunem unor penitenţe dureroase spre
a recomanda astfel fiinţa noastră Dumnezeului cerului sau pentru a ispăşi în
acest fel păcatele noastre; pentru că acela care mărturiseşte şi părăseşte
păcatul său capătă îndurare.
Apostolul spune: "Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru
alţii, ca să fiţi vindecaţi". (Iacob 5,16). Mărturisiţi-vă păcatele lui
Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi mărturisiţi-vă greşelile unii
altora! Dacă ai jignit, ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău,
trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte. Apoi
trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit
este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcătuit împotriva
Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul este adus apoi în faţa singurului
şi adevăratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care "în toate lucrurile a
fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat", care are "milă de slăbiciunile
noastre" şi care poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4,15).
Aceia care nu şi-au umilit inimile înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-şi
vinovăţia, nu au îndeplinit încă prima condiţie spre a fi primiţi de El. Dacă
n-am experimentat lucrul acesta, n-am trăit acea pocăinţă de care nimănui nu-i
va părea rău vreodată şi dacă nu ne-am mărturisit păcatele cu o reală umilinţă
şi zdrobire de suflet, scârbiţi de nelegiuirea noastră, atunci nu am căutat cu
adevărat iertarea păcatelor; şi dacă niciodată n-am căutat-o, atunci niciodată
nu vom găsi pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care noi nu dobândim
iertarea păcatelor din trecut este acela că nu suntem dispuşi să ne umilim
inimile şi să ne supunem condiţiilor arătate în Cuvântul adevărului. Cu
privire la această problemă ne sunt date instrucţiuni clare. Mărturisirea
păcatelor, publică sau particulară, ar trebui să fie o exprimare liberă şi din
toată inima. Ea nu trebuie să fie impusă păcătosului. Ea nu trebuie făcută
într-un mod uşuratic şi nepăsător şi nici nu trebuie să fie obţinută cu sila
de la aceia care n-au ajuns să-şi dea seama de caracterul josnic al păcatului.
Mărturisirea care, însă, este o revărsare a adâncului fiinţei noastre găseşte
calea spre Dumnezeu, spre mila Sa nemăsurată. Psalmistul spune: "Domnul este
aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cel cu duhul zdrobit" (Psalmul
34,18).
Adevărata mărturisire are totdeauna un caracter deosebit şi recunoaşte păcatul
pe nume. Păcatele pot fi de o aşa natură încât trebuiesc mărturisite numai lui
Dumnezeu; pot fi din cele ce trebuie să fie mărturisite celor cărora le-am
adus vătămare, sau pot avea un caracter public şi deci va trebui să fie
mărturisite public. Dar oricum ar fi mărturisirea, ea trebuie să fie
categorică, bine definită şi la subiect, recunoscând pe nume păcatele de care
cel greşit s-a făcut vinovat.
În zilele lui Samuel, israeliţii s-au abătut de la Dumnezeu. Ei au ajuns să
sufere consecinţele păcatului lor; pentru că au pierdut credinţa în Dumnezeu,
şi-au pierdut încrederea în puterea şi înţelepciunea Lui de a conduce naţiunea
lor, au pierdut încrederea în măiestria Lui de a apăra şi duce la bun sfârşit
cauza Sa. Ei au întors spatele Marelui Cârmuitor al universului şi au dorit să
fie conduşi la fel cum erau conduse naţiunile din jurul lor. Înainte ca să
găsească pace, ei au făcut această mărturisire clară: "...la toate păcatele
noastre am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat pentru noi"
(1 Samuel 12,19). Acesta era păcatul de care se făceau vinovaţi, şi acest
păcat trebuia mărturisit. Păcatul nerecunoştinţei apăsa asupra sufletelor lor
şi îi despărţea de Dumnezeu.
Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu dacă nu este însoţită de o
pocăinţă sinceră şi de reformă. Trebuie să se vadă o schimbare hotărâtă în
viaţă; orice lucru care constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie dat
la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevărate căinţe, a unei adevărate
păreri de rău pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut este foarte clar
aşezată înaintea noastră: "Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea
ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul!
învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit;
faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă" (Isaia 1,16.17). "Dacă dă înapoi
zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu
săvârşeşte nici o nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri" (Ezechiel
33,15). Apostolul Pavel, vorbind despre lucrarea pocăinţei, spune: "Căci uite,
tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a
trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă
aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! în toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în
privinţa aceasta" (2 Corinteni 7,11).
Când păcatul a distrus în om simţul moral, cel greşit nu va mai vedea
defectele caracterului său şi nici nu-şi va mai da seama de grozăvia păcatului
pe care l-a comis. Dacă păcătosul nu se supune puterii convingătoare a Duhului
Sfânt, el rămâne aproape orb faţă de păcatul său. Atunci mărturisirea sa nu
este sinceră şi nici serioasă. Pentru fiecare păcat recunoscut el prezintă o
scuză, declarând că dacă n-ar fi fost anumite împrejurări, el n-ar fi făcut
aceasta sau aceea pentru care este mustrat.
După ce Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, au fost cuprinşi de un
simţământ de ruşine şi teamă. La început, singurul lor gând a fost cum să se
scuze pentru păcat şi cum să scape de teribila condamnare la moarte. Când
Domnul i-a întrebat cu privire la păcatul lor, Adam a răspuns aruncând vina în
parte asupra lui Dumnezeu şi în parte asupra tovarăşei lui: "Femeia pe care
mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat". Femeia,
la rândul ei, a aruncat vina asupra şarpelui zicând: "Şarpele m-a amăgit, şi
am mâncat din pom" (Geneza 3,12.13). De ce ai făcut şarpele? De ce i-ai
îngăduit să vină în grădina Edenului? Acestea au fost întrebările cuprinse în
scuza ei pentru păcatul săvârşit, aruncând astfel asupra lui Dumnezeu
responsabilitatea căderii lor în păcat. Spiritul îndreptăţirii de sine îşi are
originea în tatăl minciunii şi a fost dat pe faţă de toţi fiii şi fiicele lui
Adam. Mărturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul Sfânt şi nu vor fi
primite de Dumnezeu. Adevărata pocăinţă va conduce pe păcătos să-şi vadă
vinovăţia şi s-o recunoască fără viclenie sau ipocrizie. Asemenea sărmanului
vameş, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre cer, el va striga: "Doamne, fii
milostiv mie, păcătosul". Iar aceia care îşi recunosc vinovăţia vor fi iertaţi
şi îndreptăţiţi, pentru că Domnul Hristos va pleda cu sângele Său în favoarea
celui cu adevărat pocăit.
Exemplele de adevărată pocăinţă şi umilinţă pe care le găsim în Cuvântul lui
Dumnezeu dau pe faţă un spirit de reală mărturisire în care nu există nici o
scuză pentru păcat şi nici o încercare de îndreptăţire de sine. Apostolul
Pavel n-a încercat să ascundă nimic; el înfăţişează păcatul său în cele mai
negre culori, fără a încerca să-şi uşureze vina. El spune: "Am aruncat în
temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai
de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva
lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toate silinţele ca
să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până
în cetăţile străine" (Fapte 26,10.11). El n-a ezitat să declare: "Hristos Isus
a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt
eu" (1 Timotei 1,15).
Inima smerită şi zdrobită, supusă printr-o pocăinţă adevărată, va aprecia
iubirea lui Dumnezeu şi valoarea jertfei de pe Golgota. După cum un fiu se
mărturiseşte unui tată iubitor, tot aşa şi cel ce se căieşte cu adevărat va
aduce toate păcatele sale înaintea lui Dumnezeu. Este scris: "Dacă ne
mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi
să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1,9).
EGW
