CAPITOLUL 01
IUBIREA LUI DUMNEZEU FATA DE OM
Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu.
Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi
la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor
adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor!
Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul,
dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului.
Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor
Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune:
"Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi
mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă". Psalmul 145,15.16.
Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa
minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau
umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu : legea iubirii : aceasta a adus
nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un
rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că
Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii şi
pălămida : dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie
plină de trudă şi grijă : au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a
disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din
ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai
necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere.
Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
"Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se
deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care
fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat
colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai
pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu : toate mărturisesc despre
grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a
face fericiţi pe copiii Săi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi face
cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: "Arată-mi slava
Ta", Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea
Mea" (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui
Moise "şi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi
milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine
dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi
păcatul'". (Exod 34,6.7). "El este milos şi plin de îndurare, îndelung
răbdător şi bogat în bunătate", pentru că "Îi place îndurarea". (Iona 4,2;
Mica 7,18).
Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii
Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile
din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care
inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu oglindesc decât
imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele
a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă,
închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni
să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este
judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi
neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă
atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce
asupra lor judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră
întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu,
Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl. "Nimeni n-a
văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui,
Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1,18). "Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl,
afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere" (Matei 11,27). Când
unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: "Doamne, arată-ne pe Tatăl",
Domnul Hristos i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut
Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: 'Arată-ne pe
Tatăl'?" (Ioan 14,8,9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: "Dumnezeu
M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu
inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor
căpătarea vederii 'să dau drumul celor apăsaţi'" (Luca 4,18). Aceasta a fost
lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce
erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai
auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi
vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa
divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al
vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor. El a
luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai
bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să
se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o
plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă,
blândă şi iubitoare.
Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar totdeauna îl rostea cu iubire. În
legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai atent tact şi o atenţie
profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit
nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodată unui suflet
sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El
a rostit adevărul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denunţat făţărnicia,
necredinţa şi nedreptatea, dar lacrimile se simţeau în vocea Lui atunci când
rostea mustrările Sale tăioase. El a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o
iubea, dar care a refuzat să-L primească pe El, care este calea, adevărul şi
viaţa. Ei L-au lepădat pe El, Mântuitorul, dar Domnul le arăta o blândeţe
plină de compasiune. Viaţa Sa a fost o viaţă de renunţare de sine şi de o
atentă purtare de grijă pentru alţii. Orice suflet era preţios înaintea Sa. În
timp ce Se purta întotdeauna cu demnitate divină, El Se pleca cu gingăşie spre
fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea în toţi oamenii suflete căzute
în păcat, pentru mântuirea cărora El venise. Acesta este caracterul Domnului
Hristos, aşa cum este descoperit în viaţa Sa.
Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra
fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos.
Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu "arătat în trup" (1 Timotei
3,16).
Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El
a devenit "om al durerii", pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria
veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr
să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de
păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să
părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea,
insulta, umilinţa, ura şi moartea. "Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste
El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în
Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa
povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în
sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om.
Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: "Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a
păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de
Dumnezeu : acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.
Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui
iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l
mântui. O, nu! "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe
singurul Lui Fiu" (Ioan 3,16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale
jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra
unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. "Dumnezeu era în Hristos,
împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună
cu Fiul Său. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea
Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. Domnul Isus
spunea: "Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau" (Ioan
10,17). Sau cu alte cuvinte: "Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine
Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră.
Făcându-Mă reprezentantul şi garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, luând
asupra Mea slăbiciunile trupului vostru şi vinovăţia voastră, Eu sunt şi mai
mult iubit de Tatăl Meu; căci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi
totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Hristos".
Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră; căci
numai El, care a fost la sânul Tatălui, putea să ni-L facă cunoscut, numai El
care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facă
să se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul
Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu
Tatăl pentru omenirea pierdută.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu".
El L-a dat nu numai să trăiască printre oameni, să poarte păcatele lor ci să
moară ca jertfă pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos
trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele şi nevoile omenirii. El, care
era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să
fie rupte niciodată. Domnului Hristos "nu-I este ruşine să-i numească fraţi" (Evrei
2,11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând
chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui şi care pentru veşnicie este
una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Şi toate
acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina şi degradarea
păcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de
bucuria sfinţirii.
Preţul plătit pentru mântuirea noastră, sacrificiul infinit pe care L-a făcut
Tatăl nostru din ceruri dând pe Fiul Său să moară pentru noi trebuie să
trezească în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos.
Pe măsură ce inspiratul apostol Ioan privea înălţimea, adâncimea şi lărgimea
iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută era cuprins de adorare şi
veneraţie. Negăsind un limbaj mai potrivit în care să exprime măreţia şi
gingăşia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagă s-o privească. "Vedeţi ce
dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,1).
Ce valoare dă faptul acesta omului! Datorită păcatului fiii oamenilor au ajuns
robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos,
fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră
omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în
poziţia în care : prin legătura cu Domnul Hristos : pot în adevăr să devină
vrednici de numele de "fii ai lui Dumnezeu".
O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc!
Preţioasă făgăduinţă! Tema celei mai profunde meditaţii! Iubirea fără seamăn a
lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra
sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa
lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de
pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingăşia şi iertarea împletite cu
nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai mult şi mai clar vom discerne
nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie care
întrec cu mult dragostea şi dorul unei mame pentru copilul ei neascultător.
EGW
